În loc de Epilog:
Penultimul mohican
De
ce epilog? Pentru că m-am aşternut la scris cu intenţia
declarată de a produce o prefaţă, un cuvânt
înainte, un prolog, o prezentare, sau cum vreţi s-o numiţi
– oricum, ceva de aşezat în întâmpinarea
primului capitol. Epilog a ieşit, epilog l-am numit. De fapt,
totul este o mare nebunie: acest epilog de citit înaintea
cărţii, acest roman, această viaţă, acest
Pământ despre care se spune că îl vezi albastru
din spaţiul cosmic, întregul univers este o mare nebunie.
Cu majusculă. Nebunie.
De ce penultimul? Fiindcă
despre ultimul a scris confratele Cooper.
De ce mohican? Deoarece.
Deoarece,
în viziunea mea, VTP este un mohican. Să nu mă
înţelegeţi greşit, nu este deloc roşu la
piele, nu asta am vrut să spun, doar că este un adevărat
mohican. Mohican-mohican! Adică un luptător. El ştie
doar atât, să lupte: pentru războaie şi pentru
pace, pentru mândrie şi pentru prejudecăţi,
pentru adevăr şi pentru lumină, împotriva
imposturii şi împotriva minciunii, împotriva
ipocriziei şi împotriva hoţiei de orice fel; luptă
pentru şi luptă împotriva. VTP este, de facto, şi
un Don Quijote mereu perfecţionist, evadat din carte şi
rătăcit prin tranziţia aceasta fără de
sfârşit, un cavaler care încă mai speră la
normalitate... Vedeţi? Vorbeam mai sus de nebunie.
VTP
nu este scriitor, aici nu este, nu poate fi, autor. În acest
roman el este personaj. Mai exact spus, deşi sună straniu,
el este personajele! Da, personajele. VTP s-a fărâmiţat
în vreo douăzeci de fragmente şi a intrat în
carcasele (dacă-mi este permisă exprimarea) eroilor pe care
i-a imaginat, devenind propriul său copii! – Se
aplică aceeaşi regulă gramaticală de mai sus.
Voiam
să vă spun câte ceva despre personaje, dar m-am oprit
la timp: e mai bine să descoperiţi singuri/singure cât
sunt ele de reale, dense şi complexe. Acţiunea, locurile,
timpul şi mai ales vremurile descrise aici cu mult har –
sunt pur şi simplu palpabile, chiar dacă
cititorul/cititoarea nu-şi începea cel de-al treilea
deceniu de viaţă deodată cu renaşterea de după
evenimentele ce au manevrat istoria, aducând-o într-o
treaptă superioară de viteză.
De
ce Vorbind cu surzii? Promit că este ultima întrebare
retorică! În nici un caz nu este vorba în carte
despre nefericiţii care suferă de hipoacuzie. Ci de toţi
acei care nu vor să audă, care se prefac că nu aud
atunci când ceva nu le serveşte interesul, aceia care
rămân reci, insensibili, neînduplecaţi etc. la
bucuria, necazul, dragostea, ura etc. însufleţitoare
pentru cei din jurul lor. Dacă pe parcursul lecturii veţi
încerca uneori o senzaţie apăsătoare de sepia,
să ştiţi că ea provine tocmai de la orbecăirea
naţională prin ceţurile şi negurile mai mult sau
mai puţin naturale – surprinsă şi apoi redată
aici cu o fineţe şi o sensibilitate apreciabile.
Nu
pot să închei, fără a încerca să vă
citez, chiar şi aproximativ, dintr-un clasic în viaţă,
care-i spunea mai deunăzi VTP-ului:
– Monşer, eşti
incurabil! De boala asta, a scrisului, nu mai poţi scăpa. O
vei purta, pe Golgota vieţii, până la capăt.
Din
păcate nu am putut auzi şi continuarea discuţiei
pentru că a sunat un telefon, apoi altul şi aşa s-a
rupt firul...
În toată nebunia de
mai sus voiam doar să spun că este o lectură plăcută,
fără a fi neapărat şi una uşoară; dar,
oricum aţi lua-o, sunt convins că foarte curând veţi
fi tentaţi/tentate să reveniţi la ea, pentru o mult
mai profundă digerare.
Dan Costinaş
|
|
