Vorbind cu surzii de Vlad T. Popescu

23.     Mercedesul nou-nouţ alunecă pe străzile desfundate şi murdare care separă cartierul de blocuri noi de zona de vile şi de blocuri vechi, rămase ca prin minune în picioare. Poate că nici nu este o minune, poate că este doar incapacitatea oamenilor de a duce un lucru până la capăt, fie în bine, fie în rău. Zona demolată este o rană în oraş, dar o rană care nu a fost sterilizată, care s-a infectat cu golani, câini de pripas, curve nespălate, şobolani sfioşi şi praf, mult praf.     În intersecţii, nereuşind să înţeleagă logica peisajului absurd pe care-l străbate, şoferul ezită, intră câţiva metri pe o alee, apoi se întoarce, caută ceva.     În dreptul unui părculeţ cu leagăne şi tobogane, maşina se opreşte brusc. Privirea şoferului, a lui Martin, îi descoperă în parc pe Maria, pe Daniel şi pe fiul Mariei, Ionuţ. Daniel se joacă cu copilul, îl răsfaţă, o mângâie în trecere pe Maria, totul pare o scenă de familie. Martin lasă capul în jos, dezamăgit, pe urmă maşina demarează şi dispare în viteză atrăgând numai pentru o clipă atenţia celor din parc.     Maria îl trage de mânecă pe Daniel.     – Lasă-l o clipă pe Ionuţ şi vorbeşte cu mine!     – Hei, ne jucăm, ce vrei de la mine?     – Vreau să ştiu ce ai de gând!     – Nu ştiu, ţi-am spus că m-am mutat la ea, dar nu ştiu ce urmează...     – Iar te joci cu viaţa altora, Daniel...     – Dacă nici tu, sora mea, nu mă înţelegi... Am nevoie de timp, ca să-mi adun gândurile... Pe urmă, banii ăştia, pe care ţi i-am dat, sunt de la ea, cred că-ţi prind bine până când o să câştigi şi tu ceva...     – Sper că nu i-ai furat!...     Daniel o sărută pe obraz, îl ciufuleşte pe Ionuţ şi pleacă, nemulţumit de cursul pe care îl ia conversaţia. Face parte din marea masă a celor care cred că furtul este justificat atunci când ai nevoie de banii cu pricina şi nu poţi face rost de ei în alt mod, ba chiar mai mult, că furtul este justificat atunci când furi de la un om bogat, aşa, fără nici o conotaţie revoluţionară, doar pentru că ai de unde.     Aproape de casă, îi descoperă pe pensionarii ieşiţi după chilipiruri strânşi în cerc în faţa intrării unui bloc celebru, rezervat cândva salariaţilor securităţii, locuit azi de umbrele celor în faţa cărora tremurai şi pe care nu i-ai fi dorit niciodată preocupaţi să afle numele şi faptele tale. Îi ocoleşte crezând că este vorba de şedinţa asociaţiei de locatari, apoi realizează că toţi sunt cu privirea aţintită în sus, spre ultimul etaj. Cine ar fi trecut mai departe fără să se uite? O femeie stă pe marginea terasei, gata să se arunce în gol. Pentru că subiectul este gustat de public, maşina cu însemnele unui cotidian de scandal frânează lângă bordură şi din ea coboară un fotoreporter. Îşi face loc dând din coate până când ajunge în locul cel mai potrivit, îşi reglează aparatele, pe urmă aşteptă neclintit finalul previzibil. Se citeşte pe faţa lui că orice tentativă de salvare l-ar deranja, nu se obosise până acolo ca să salveze un suflet, ci ca să-şi rezerve un loc pe pagina întâi. Iar sinucigaşa trebuia să treacă la fapte mai repede, altfel pierdea închiderea ediţiei.     – Hai, acum, fetiţo!... îşi spune femeia şi se aruncă cu picioarele înainte, ca şi cum ar fi sărit pe o saltea. Oh, nuuu!... s-a mai auzit şi nimeni nu a aflat că nu era vorba de spaima în faţa morţii, ci de faptul că uitase să mai scrie o răutate în scrisoarea de adio.     Nu stă să vadă cadavrul împrăştiat pe asfalt, ridică doar cutremurat din umeri când se aude izbitura şi îşi vede de ale lui. Ştie doar că va avea şi el ceva de spus când Alice se va trezi din somnul ei de la amiază, nu va mai fi obligat să improvizeze poveştile solicitate ca semn de atenţie, ca dovadă a sincerităţii, ca terapie psihologică, nu ştie de unde vine dorinţa ei, dar încă nu se simte în stare să protesteze.     – Eşti sigur că ai văzut aşa ceva? îi spune Alice după ce ascultă speriată, de abia trezită din somn şi sperând ca totul să fie un coşmar.     Daniel nu înţelege emoţia ei atât de nepotrivită cu cinismul pe care îl arată de obicei faţă de întâmplările oamenilor mărunţi. Oameni care sunt simple cazuri, se transformă în texte, în monologuri, atrag atenţia pentru o clipă sau pentru o noapte, apoi sunt uitaţi.     Fără să-i mai spună ceva, Alice se spală, se îmbracă şi se pregăteşte de ieşit în oraş fără să-l invite şi pe el. Rămas singur, Daniel se aşează în faţa calculatorului şi încearcă să povestească scena sinuciderii văzută prin ochii a trei oameni cât mai diferiţi, un amator de senzaţional, o babă miloasă şi o femeie singură, tentată şi ea de gândul sinuciderii.     Alice nu ajunge prea departe de casă, se opreşte la prima biserică pe care o întâlneşte în drum, intră ignorându-i pe cerşetorii adunaţi la intrare, se închină la icoanele împărăteşti, alege o lumânare scumpă, deosebită, cum nu mai văzuse la pangarele bisericilor, şi o aprinde.     O aprinde la „morţi“, pentru sufletul femeii despre a cărei soartă tocmai aflase.     Pe urmă stă în picioare, cu fruntea plecată, se roagă fără să cunoască o rugăciune, simţind cum îi dau lacrimile.     Şi este perfect conştientă că poate să nu existe nici o legătură între femeia care sunase noaptea, în timpul emisiunii, şi sinucigaşa de care aflase printr-o întâmplare, dar ştie că vina ei este mare.         24.     În mall este aglomeraţie, oamenii se ciocnesc unii de alţii şi aleargă de la o vitrină la alta. Alice se strecoară prin mulţime urmată de Mioara, care târăşte după ea mai multe sacoşe enorme. Dacă nu le-ar fi cărat din greu, ar fi fost acostată deja de şmecheraşii care ieşiseră la agăţat, aşa însă nu era pe placul lor, nimeni nu stă să agaţe slujnice şi gospodine, oricât de bine ar arăta ele, oricât de disperat ar fi el, nu de alta, dar femeile cu plase sunt mult prea bine înarmate.     – Eu zic că am găsit cam tot ce aveam nevoie. Acum ne-ar prinde bine o cafea! Nu vrei să-mi dai şi mie ceva să car?     – Nu, doamnă, nu sunt grele...     – Cum zici tu. Dar să ştii că nu trebuie să te porţi cu mine mai frumos decât merit!     Mioara nu înţelege ce vrea să-i spună Alice. Şi nici nu ar vrea să-i spună că este atât de politicoasă cu ea din cauza diferenţei de vârstă, care, din perspectiva tinereţii ei i se pare enormă, sau drept mulţumire pentru cele câteva bluze pe care Alice i le-a ales şi i le-a şi plătit, bluze pe care Mioara nu le-ar fi probat niciodată aşa cum arătau ele înşirate pe umeraşe, dar care descoperise că-i stau grozav. Şi faptul că putea să ducă de nas o femeie atât de deşteaptă, în anumite privinţe, era pentru Mioara o satisfacţie în plus. La fel i se întâmplase şi cu profesoara ei de matematică din liceu, care crezuse că o poate învăţa cât să intre fără probleme la o facultate. Şi împărţise efortul cu soţul ei, profesor de fizică. Durase o jumătate de oră până când meditaţiile la fizică se transformaseră în cu totul şi cu totul altceva, dar continuase să înghită şi orele de matematică cu profesoara pentru a nu-i fi întrerupte experienţele fizice cu profesorul.     Alice se opreşte, răspunde la telefonul mobil şi, în timp ce vorbeşte, se uită în jur căutând pe cineva. Când îl vede pe Martin, care şi el stă cu aparatul la ureche, închide şi-i face semn ca să fie văzută.     – Aici!... Aici!...     – Mneaţa!... De abia am găsit un loc de parcare.     Alice i-o prezintă pe Mioara:     – Vă cunoaşteţi? Martin, Mioara...     – Aţi cumpărat tot magazinul?!     – Nu chiar...     – Sunt pentru voi, sau pentru el?     – Te-ai sculat cu fundul în sus? Ce-ţi pasă ţie, măi, băiatule, pentru cine sunt?     – Uite că-mi pasă... Bem o cafea aici?     – Bem o cafea... Mioara, ţi-e ţi-era foame, uite, ia-ţi de acolo ceva...     Martin şi Alice se aşează la o masă, sunt serviţi cu cafele şi sucuri. Mioara îşi asumă sarcina de a sta la coada de la McDonald's, deşi ar fi vrut să-i asculte pe cei doi, mai ales pe el, un bărbat care corespunde perfect versiunii contemporane a cavalerului sosit pe un cal alb.     – Iar n-am noroc în dragoste... I-am găsit adresa de acasă şi am vrut să-i fac o surpriză... Am dat peste o scenă de familie, mama, tata şi copilul în parc...     Alice nu l-a mai văzut de mult timp preocupat în asemenea hal de o femeie şi devine geloasă, doar că ştie foarte bine cum să-şi expună sentimentele fără să treacă pragul dincolo de care celălalt se supără definitiv şi iese din raza ei de influenţă:     – Ştii regula mea, nu mă încurc cu doi bărbaţi în acelaşi timp, aşa că nu-mi veni să-mi plângi pe umăr!...     – Nu asta vroiam... Ştiu că până te saturi de el, până te convingi că doar îţi papă banii, n-am nici o şansă... Şi mai este ceva, cred că ne-am procopsit cu aceeaşi belea. Cred că el era cu femeia pe care o căutam... Ştii că am o memorie vizuală foarte bună şi mi-ai arătat poza lui...     – Poate că era el, poate că nu. Ce ştiu, este că are o soră divorţată, cu un copil. Poate că ăsta este tot secretul.     Martin se stăpâneşte la aflarea acestui mic amănunt, care distruge acuzaţiile la adresa bărbatului şi oferă o şansă nouă femeii.     – Ar fi bine să fie aşa... O să verific. Să ştii că o să verific! Să nu te superi pe mine, dar nu prea mai am încredere în femei. Şi asta şi din cauza ta!...     – Auzi, tu ai nevoie de un tratament rapid! Îţi place Mioara?     – De ce?     – Din ce mi-a povestit despre ea, nu cred că ar refuza propunerea unui bărbat frumos şi cu bani. Ia să vă las eu singuri!     Mioara se întoarce cu tava plină. Alice se scoală, ia toate pungile cărate mai devreme de Mioara, îi fură de pe tavă şi jucăria primită cadou, refuză ajutorul celor doi, le face semn să stea jos şi pleacă. Martin şi Mioara îşi zâmbesc, apoi Mioara se aşează şi începe să înfulece, studiindu-l pe Martin, care ştie că tocmai a primit un caz nou, o femeie care trebuie pusă în valoare, pentru că merită.     Pentru el nu contează că stă la masă cu femeia în casă a prietenei sale, nu contează că ea nici nu prea ştie să mănânce în public, importantă este frumuseţea brută a Mioarei. Şi informaţiile pe care le va afla despre Alice.     Alice are probleme să găsească un taxi liber, se trezeşte mergând pe jos aproape o staţie de autobuz şi este din ce în ce mai furioasă că nu l-a chemat pe Daniel să o ajute.         25.     Daniel se joacă la calculator. Mutând de colo-colo bilele colorate îşi lasă gândurile să sară în voia lor de la o amintire la alta, de la o neîmplinire la alta. Descoperise jocul pe un CD pirat, luat de pe o tarabă improvizată lângă Universitate, pe care se aşteptase să găsească muzică, dar se trezise şi cu câteva filmuleţe porno şi un director în care se aflau câteva jocuri de tip Arcade. După ce-l instalase şi se jucase din curiozitate, se trezise că primul lucru pe care doreşte să-l facă atunci când se aşează în faţa calculatorului este să se joace şi, oricât ar fi încercat să scape de obsesia infantilă, nu reuşea. Încerca la nesfârşit să intre pe panoul cu cele mai bune rezultate, acolo unde, încă din prima clipă, figurau câteva pseudonime din panteonul satanist, fie reale, ale celor care se jucaseră pe calculatorul de pe care fusese copiat jocul, fie imaginare, puse acolo chiar de programatorul rus.     Când se aude uşa de la intrare, închide rapid jocul şi scrie în grabă câteva cuvinte, luând o poziţie de scriitor chinuit de gânduri. Alice intră cărând sacoşele, le aruncă pe jos fără să-i mai pese de nimic, enervată că gâfâie şi este transpirată.     – Ai scris ceva? îl ia la rost înainte ca el să aibă timp să se mobilizeze, să sară să o ajute, sau măcar să o întâmpine cu nişte drăgălăşenii.     – Da, da... Mă tot gândesc la o idee... Ce ai luat? schimbă el subiectul.     – Uite, cămăşi, tricouri, cosmeticale...     – Toate sunt pentru mine?!...     Alice se alintă, pentru că oboseala o înfurie, dar o şi excită:     – Ele, toate, pentru tine, tu, pentru mine!     – Mi se pare un schimb onorabil!     – Of, Daniel, mi-aş dori să îmbătrânim împreună...     – O să rămânem mereu tineri, nu te mai gândi atâta la bătrâneţe. Pentru noi, nu o să vină niciodată, suntem eterni!     – Sau suntem nişte optimişti incorigibili...     – Te iubesc, Alice!     – Bon, hai, arată-mi şi mie ce ai scris! Sunt curioasă!     Daniel şi-ar dori să-i arate cele două pagini scrise despre sinucigaşă, dar se teme de reacţia ei la poveste, pe care nu a înţeles-o. Şi-i trece prin cap că ar putea să scrie mai mult dacă ar avea linişte, dacă s-ar retrage undeva, departe chiar şi de Alice, care lipseşte de lângă el numai când doarme şi pare să fie prezentă tot timpul, sufocându-l, supraveghindu-l, anulându-i orice autonomie fizică, dar mai ales intelectuală.     – Ei, azi doar m-am gândit că scriu degeaba, că nimeni n-o să publice aşa o carte, că mai bine îmi caut de lucru, un serviciu, ceva...     – De ce complici lucrurile? Ţi-am spus că te ajut! Ţi-am spus că te duc eu de mânuţă la editură, că nu asta este problema, ci să termini odată ce ai început! se înfurie Alice.     Iar lui nu-i place cum este privit, orice urmă de dragoste a dispărut din ochii ei şi este ca o fiară gata să pornească la atac. Se scoală şi porneşte spre ea, ca să o liniştească.     – Bine, o să-ţi arăt, o să scriu, dar nu acum... Acum vreau altceva!     Dar entuziasmul lui Alice s-a topit. Şi nu înţelege cum de suportă din partea lui ce nu a suportat niciodată din partea unui bărbat. Nu mai ştie nici de ce a acceptat ca el să piardă timpul pe acolo, ca să-i schimbe tabieturile şi să-i dea speranţa unui tip de relaţie la care renunţase, nu mai făcea parte din planurile ei de viaţă.     – Eu nu! Sunt moartă de somn! Dacă nu ai chef de scris, ai voie să găteşti ceva până mă scol. Dar în linişte, în mare linişte! Şi să ştii că am vorbit cu Martin, dacă ai într-adevăr chef, poţi să-l suni, este dispus să te ajute să-ţi găseşti un job.     Şi se ascunde în pat plângând de ciudă, pentru că ar fi preferat să simtă mângâierile lui, să-şi păstreze strălucirea din ochi pe care şi-o descoperă după ce face dragoste, dar ştie că Daniel trebuie pedepsit pentru a-şi schimba firea.     Adoarme gândindu-se iar dacă a fost bine să renunţe la starea de imponderabilitate sentimentală în care-şi petrecuse ultimii ani, în care refuzase sistematic dragostea, nu şi sexul, pentru un bărbat pe care-l iubea, deşi îi vedea atât de limpede toate defectele.     Daniel priveşte calculatorul ca pe un duşman. Ar fi grozav să scrie câteva idei principale şi maşinăria, pe baza lor, să-i termine romanul, ca să o potolească pe Alice. Se gândeşte că ar fi fost mai bine să-i ceară sprijinul în finanţarea unei afaceri, nu în a-i găsi un serviciu bine plătit, dar nu este pregătit pentru complicaţii de acest gen. Ştie că este născut să se odihnească şi nu vrea să-şi schimbe destinul.     Faptul că este pedepsit nu-i convine. Deşi îi este foame, nu pregăteşte nimic, doar ca să nu-i facă ei pe plac, şi nici nu se duce să se întindă lângă ea, în pat, se lungeşte pe canapea, ca să-l descopere acolo, amărât, pedepsit, vrednic de milă.     Şi se enervează, amintindu-şi, fără să ştie de ce, toate momentele în care a fost umilit de personalitatea ei mult mai puternică, amintindu-şi cum ea şi-a permis de atâtea ori să-i facă morală. Şi furia îl cuprinde şi mai tare pentru că a fost refuzat, lipsit de trupul ei, tocmai în momentul în care îşi dorea atât de mult să o simtă în braţe, să o umilească puţin, să o...     Nu ştie cum a apărut în mintea lui dorinţa de a o sugruma, simte că este programat parcă să facă gestul necugetat, că l-ar fi făcut chiar în timpul actului sexual. Ridică ochii spre icoanele agăţate pe perete. Sfinţii îl privesc îngrijoraţi pentru soarta lui. Îşi face semnul crucii şi adoarme sau leşină, nici el nu ştie exact ce se întâmplă cu el.     Se trezesc amândoi cam în acelaşi moment, întind mâinile în căutarea celuilalt înainte de a fi deschis ochii, înainte de a-şi fi adus aminte de modul în care se culcaseră supăraţi, apoi leagă firele întrerupte de somn, simt imboldul de a se repezi unul la celălalt, ca să se strângă de gât sau ca să facă dragoste, pe moment pare acelaşi lucru, dar se mişcă în cu totul alt ritm, se ridică reumatici, se invită cu politeţe neutră la utilizarea duşului, se trântesc departe unul de celălalt şi beau restul de cafea rămas de dimineaţă.     Şi, ca lucrurile să fie clare şi să-şi umple timpul cu ceva, Alice se apucă de spălat rufe, cea mai umilitoare activitate casnică din punctul ei de vedere. Iar boarfele lui sunt lăsate în mod ostentativ pe jos, în colţul băii, semn că nu intră în sarcinile ei să-i spele lucrurile. Ceea ce Daniel înţelege corect. Ce nu înţelege este faptul că îşi vede de treburile ei pe jumătate goală, trece spre balcon, acolo unde întinde rufele, doar cu un tricou din ce în ce mai ud pe ea, deşi îi respinge în continuare tentativele de apropiere.     Uitându-se la ceas, Alice îi ordonă scurt:     – Îmbracă-te!     Nu ştie dacă asta înseamnă să se pregătească pentru o ieşire în oraş, sau doar să nu mai stea în slip prin casă. Îşi pune un tricou ales dintre lucrurile murdare, după ce-l miroase în fugă, apoi îşi trage pe el o pereche de pantaloni, dar nu se încalţă, rămâne în picioarele goale.     Când apare Mioara, înţelege de ce a primit ordinul, o salută în fugă şi încearcă să se strecoare spre birou, ca să nu fie trădat cumva de felul în care o priveşte pe aceasta în timp ce face curăţenie. Alice îi taie elanul:     – Am chef să stau de vorbă cu Mioara, ce ar fi să pui mâna şi să ne serveşti câte o cafea şi pe urmă să dispari?     Şi, cât timp roboteşte prin bucătărie, o ascultă pe Mioara cum povesteşte cu multe detalii, la insistenţele lui Alice, prima zi petrecută în compania acelui Martin ce-i este dat mereu drept exemplu.     – Nu mai faci nici un fel de curăţenie azi, te întorci la el, mă descurc eu şi singură! îi spune Alice accentuând pe „singură“ pentru Daniel, care s-a aşezat lângă ele cu ceaşca de cafea în mână şi se uită la televizor.         26.     Nopţile petrecute lângă femeia făcută cadou de Alice avuseseră rezultatul aşteptat. Martin stă acum, pe jumătate treaz, şi o mângâie pe Mioara, bucuros de ceea ce i s-a întâmplat. Ea se întinde, se lipeşte de el, îi răspunde mângâierilor, îi trezeşte dorinţele şi i se oferă încă o dată. După ce el rămâne lat şi îşi aprinde cu mâinile tremurânde o ţigară, ea se scoală şi defilează goală prin casă, trece pe sub duş, unde se spală fredonând o melodie la modă, se parfumează cu unul dintre parfumurile lui bărbăteşti, după ce le miroase pe toate, apoi, cu părul adunat în prosop ca într-un turban, trece în bucătărie.     În timp ce pregăteşte cafeaua, fură câte o felie de şuncă de pe platoul din frigider, controlează toate dulapurile, găseşte două căni enorme în care toarnă cafeaua, le pune pe o tavă şi se aşează turceşte, în pat, cu tava între ea şi Martin.     – Hai să ieşim prin oraş, propune Martin, iar ea acceptă.     Alice îi spusese să nu facă mofturi înainte să aibă un motiv anume, să-l lase pe el să organizeze viaţa lor în doi şi să-i comunice până la cel mai mic amănunt ce se întâmpla, ca să-i poată da şi în continuare sfaturile potrivite.     Văzând-o cum se îmbracă, studiindu-i ca un cunoscător lenjeria şi hainele, el ştie exact unde vor ajunge.     Iar vânzătoarele stilate din magazinul de care Mioara nu auzise în viaţa ei, chiar dacă nu se pot abţine să chicotească la vederea a încă unui bărbat sosit să-şi înţolească amanta, o ajută să-şi aleagă lucrurile. Nu atât în funcţie de dorinţele ei, exprimate timid şi ignorate cu delicateţe, cât pentru a avea ţinuta care să-i permită să-l ţină de braţ pe Martin fără să arate ca o târfă culeasă de pe stradă. Aşa că lenjeria este selectată pentru incitarea oricărui bărbat, iar taiorul şi rochiile sunt elegante şi sobre.     În loc să se caute şi ea prin poşetă, ca şi cum ar dori să plătească, Mioara îl sărută pe Martin şi acceptă cadourile fără mutre inutile.         Îmbrăcată cu unul dintre taioarele noi, cu pantofii al căror preţ îl citise de câteva ori ca să înţeleagă suma, mirosind tot a parfumurile lui bărbăteşti, care-i plăcuseră mai mult decât cele recomandate de vânzătoare şi pe care le înşirase la oglinda de la baie ca şi cum s-ar fi mutat acolo definitiv, Mioara este gata să-l însoţească pe Martin.     Ca să primească o notă cât mai bună şi să-i demonstreze că-l poate însoţi în vizită, ea defilează prin faţa lui, face câţiva paşi de dans pe muzica aleasă parcă special pentru a o pune în valoare, apoi, ca un copil vesel că este scos la plimbare, stă dreaptă şi aşteaptă părerea lui.     – Eşti superbă. O să-i înnebuneşti pe toţi! Să mergem!     Cât nu cunoaşte ea oraşul, înţelege din dimensiunile impresionante ale vilelor, înghesuite pe aleile pe care se strecoară cu greu două maşini una pe lângă alta, că se află într-un cartier de oameni bogaţi, foarte bogaţi, în care, probabil, n-ar fi ajuns niciodată fără norocul care-i surâsese atât de neaşteptat. Nici măcar Mercedesul lui Martin nu mai arată atât de grozav printre limuzinele înghesuite în faţa vilei unde sunt aşteptaţi.     Intră plină de curaj la braţul lui, gata să-i înnebunească pe toţi, aşa cum o anunţase el, dar inima îi stă în loc când descoperă femeile superbe care dansează sau stau înconjurate de bărbaţi pofticioşi în salonul enorm. Un bărbat n-ar fi înţeles la fel de repede, dar ea descoperă că este, de departe, cea mai tânără prezenţă feminină şi, în loc să-i vină inima la loc, se sperie şi mai tare de diferenţa între gesturile ei stângace şi experienţa rivalelor care-şi petrecuseră viaţa în decoruri luxoase.     Parcă simţind stânjeneala ei, Martin o invită la dans, apoi nu o lasă singură printre cei cu care nu poate schimba două vorbe şi o trage după el într-un salon alăturat, în care invitaţii stau pe canapele şi pe fotolii în jurul unor mese pe care chelnerii aduc mereu pahare pline şi golesc scrumierele.     Bărbatul cu care se salută Martin îi este cunoscut de la televizor, chiar dacă nu-i ştie numele şi nici nu-şi aduce aminte funcţia lui înaltă. Femeia de lângă el o şochează. Este poate singura grasă şi urâtă în adevăratul sens al cuvântului, nici măcar părul nu-l are aranjat cu bun gust, dar din felul în care ceilalţi o privesc cu teamă şi-i vorbesc supuşi înţelege că puterea îi aparţine ei.     – Martin, ce însoţitoare superbă ai! Cum te cheamă, domnişoară? o întreabă femeia şi Mioara nu ştie dacă rânjetul ei a fost o acceptare sau semnul că va fi sfâşiată sub privirile celor din jur.     – Mioara, doamnă...     – Vai, ai auzit? O cheamă Mioara! Şi este atât de feciorelnică încât mă întreb dacă nu cumva este fată mare! şi scorpia se îneacă de râs spre bucuria celor din jur.     Martin nu-i ia apărarea, ci se aşează lângă femeia care, Mioara simte ca un animal sălbatic, începuse să pută a transpiraţie.     – Ei, Martin, felicitări, tu mereu ne surprinzi cu prietenele tale! Să nu te prind că i-o bagi în pat lui bărbată-miu, că te omor! Dacă ai ceva de rezolvat, cu mine discuţi!     – Cu dumneavoastră, doamnă, că problema cu licenţele este tot în aer...     Cu mâna pusă posesiv pe genunchiul lui Martin, femeia se încruntă şi se uită la soţul rămas în picioare cu un pahar enorm în mână.     – Basil?! Ştii că băiatul ăsta te-a rugat ceva?     – Mâine îl rezolv! Zău că n-am putut, a fost aşa o nebunie...     – Nu mă supăra! Uită-te la el ce scump este!     Apoi, mângâindu-l pe Martin fără nici o reţinere:     – Te rezolvă, puiuţ, te rezolvă! Că ştim că ne ajuţi şi tu când este nevoie!... Să treci săptămâna viitoare pe la Snagov!     Şi şoptindu-i la ureche, cât să audă doar Martin şi Mioara:     – Şi să vii singur, că de fufiţele astea ieftine sunt sătulă!     În acest fel femeia subliniază puterea ei absolută, care nu se teme de transformarea Mioarei în delatorul anonim, care lipeşte timbrul exact în locul potrivit şi pune scrisorile la cutie cât mai departe de casă, făcând rău fără să profite şi suferind nu din cauza remuşcărilor, ci din cauza aşteptării fără sfârşit, a ciudei că gestul nu a avut nici un efect.     Martin sărută mâna matroanei, în semn de mulţumire pentru intervenţia ei radicală. Înţelesese că în viaţă nu este important să câştigi, că totul este să nu pierzi, că un număr cât mai mare de remize cu adversarii înseamnă mai mult decât o victorie spectaculoasă urmată de înfrângeri greu de suportat. Nu urmărea să-şi pună la pământ adversarii şi spera că soţul căruia i se forţase mâna nu se va considera doborât definitiv, prefera victoriile la puncte, eventual cu arbitri cumpăraţi, binevoitori.     Trebuia să iasă din spaţiul victoriei, pentru ca zvonul ei să nu-i facă rău, aşa că a invitat-o imediat la dans pe Mioara. Nu ştia, dar bărbaţii din salon începuseră să pună pariuri pe durata legăturii ei cu Martin sau, cei mai curajoşi, pe ordinea în care o vor avea şi ei în pat.         27.     Ca să-l avertizeze pe Daniel că este stăpâna absolută a vieţii lor, că de ea depinde viitorul, dar şi fericirea de fiecare clipă, Alice se autoinvitase în expediţia lui Martin. Acţionase, ca şi altă dată, după legile pentru manipularea bărbaţilor pe care le învăţase de la numeroasele ei mătuşi care se puteau lăuda cu cel puţin trei căsnicii, una mai profitabilă decât alta.     Şi nu plecase oricum de acasă, ci rugându-l pe Daniel să-i care bagajul la maşina lui Martin, pe motiv că este o ocazie bună să le facă cunoştinţă.     Acceptase cu atât mai mult invitaţia cu cât căutarea de terenuri care să se preteze unei dezvoltări turistice şi unei speculaţii imobiliare pe termen scurt se petrecea exact în locurile în care se întâlnise pentru prima dată cu Daniel, undeva între staţiunea înghesuită pe valea împădurită şi mânăstirea ascunsă la poalele versantului stâncos. Şi îi comunicase cu mare plăcere acest detaliu când îi dăduse instrucţiuni ferme, ca unui copil, despre ce are voie să facă în casa ei pe perioada în care rămâne singur.     Drumul forestier pe care urcau fusese reparat de puţin timp, dar tot nu era accesibil pentru un Mercedes, aşa că se aflau la bordul unui Jeep luat din parcul auto al firmei.     Au făcut nenumărate fotografii tăpşanelor, crestelor, caselor izolate, dar au coborât din maşină de abia în intersecţia aflată lângă bisericuţa pe jumătate surpată. După ultima casă din sat, peisajul se lărgea monumental, cătune izolate se mai vedeau ici şi colo, atât de departe încât nu te-ai fi încumetat să porneşti către ele decât având o zi întreagă la dispoziţie. Pe urmă, crestele albe, povârnişurile de stâncă şi, dacă aveai ochii buni, mânăstirea perfect albă, a cărei imagine tremura în aerul încins de soarele bezmetic.     Cu mâinile în şolduri, Martin a apreciat ca deosebite cele două păşuni şi livada de pruni, aproape douăzeci de pogoane, sau „locuri de casă“, cum măsurau localnicii.     – Cine are locul ăsta, stăpâneşte valea, are cea mai bună perspectivă şi, practic, nu poate fi ocolit.     Alice este de acord cu el, ba mai mult, este gata să cumpere şi ea un petic de teren pentru o casă de vacanţă, sau chiar să investească în cabana turistică pe care şi-o doreşte Martin, dar nu-i spune direct dorinţa ei, doreşte să fie rugată, invitată să-i facă această favoare, de a fi vecini sau asociaţi.     – În afară de tine, crezi tu că mai vine un nebun să îngroape bani în satul ăsta pierdut?     – Alice, eu nu cred, eu ştiu! Vezi valea aia din spate? A fost cumpărată deja, cu doi-trei dolari pe metrul pătrat, iar proprietarul, care lucrează la primărie şi ştie multe despre planurile de dezvoltare, cere senin treizeci de euro pe metru. Şi o să-i obţină!     – Aşa o fi...     – Ţi-ar prinde bine şi ţie un loc pe aici. Nu că-i place dobitocului ăluia regiunea, ci pentru tatăl tău. Aici l-ai putea convinge să vină, ca să staţi împreună mai mult. Şi, pentru că am încredere în el, l-aş ruga să se ocupe de supravegherea constructorilor.     – Asta doar dacă vrei să-i înnebunească pe oamenii ăia cu tot felul de idei...     – Hai să aflăm ale cui sunt locurile astea!     Au bătut în poarta căzută într-o rână, au strigat, au stârnit un căţel care nu se vedea, dar se manifesta iritat, iar într-un târziu o bătrână a apărut să vadă ce se întâmplă. Mergea prin bătătură în picioarele goale, fusta era mătuită după decenii de purtare, dar ochii îi erau vii şi veseli. Şi, înainte să afle ce vor, le-a spus:     – Nu beţi o cană cu lapte? Că aţi obosit pe drum...     Înfuriată că sunt transpiraţi şi desfiguraţi după ce au urcat cincizeci de metri, Alice nu s-a putut abţine:     – Nu, mulţumesc, nu bem, să nu ne stricăm la burtă!     – Cred că v-au întrebat mulţi. Ale cui sunt locurile astea? Livada şi cele două păşuni...     – Păi, ale mele... Ale băieţilor, ale vărului... De ce?     – Ne gândeam să ne ridicăm şi noi o cabană, să mai venim pe aici duminica, în vacanţă...     – Aha! Păi, aş putea să vă cresc şi un porc, m-aş duce cu prunele la cazan...     – Da, ar fi bine. Cu cine putem vorbi de preţ?     – Cu băiatul cel mare. Vine şi el el acum, uite-l pe potecă.     Băiatul cel mare gemea, era roşu ca racul şi era evident că doar o soartă ingrată putea să mâne zilnic un om de o sută şi douăzeci de kile pe poteca abruptă, aşa că l-au lăsat să-şi tragă sufletul până când a apărut din urmă, lăsată evident să se descurce cum o şti, o femeie mult prea grasă şi ea, transpirată în ultimul hal, arătând ca o vacă alergată pe coclauri de un gând nebun.     – Eu nu vând! a venit răspunsul agresiv când a aflat ce-i cu oamenii din bătătura lui.     Şi, cum baba dispăruse de parcă o înghiţise pământul, mai degrabă din teama de a da pieptul cu feciorul ei decât pentru a avea grijă de orătănii, n-au putut să profite de promisiunile ei.     – Poate că nu locul ăsta, poate că mai aveţi un loc de casă pe aici, prin apropiere...     – Nici nu putem să-l vindem. Nu am făcut actele. Noi avem bani, dar cumnata şi cu vărul sunt săraci, n-au vrut să dea...     – Păcat. Asta este! Mergem, Martin?     – Stai, stai o clipă! Nici prin vecini nu ştiţi pe cineva care ar vinde?     – Nu... Mai avem noi un loc, jos, în staţiune.     – Aha! Şi l-am putea vedea?     Femeia se uită nedumerită şi întrebătoare la bărbatul ei, dar acesta ridică din umeri şi dispare în casă.     – Vin eu să vi-l arăt. Să mă schimb. Vreţi să vizitaţi biserica? Siminaaa! Vino!     Fetiţa, prea scundă şi mult prea slabă, doar în maieu şi chiloţi deşi părea să aibă spre paisprezece ani, a apărut imediat din spatele stivei de lemne de unde îi spiona, s-a uitat urât la toţi, apoi a pornit ca din puşcă spre biserică.     Altarul se surpase pe jumătate după ce apa spălase fundaţia gândită greşit, dar chiar şi aşa, în ruină, uimea prin pictura zugravului Gheorghe, poate un nume celebru, poate un ilustru necunoscut. Fără să fi încălcat canoanele bizantine, reuşise să aducă un plus de sinceritate pe chipurile sfinţilor.     Pe fetiţă au găsit-o rupând florile uscate de pe un mormânt.     – Aici e tata. S-a spânzurat acum doi ani din cauza mamei. Pentru că-l înşela...     Cu misiunea îndeplinită, fetiţa a zbughit-o în cimitir, locul ei de joacă, probabil, iar ei s-au întors la maşină, au îmbarcat-o pe femeie, care se spălase şi se schimbase, şi au pornit iar pe drumul forestier.     Nici măcar Jeepul nu a reuşit să urce până pe tăpşanul care domina staţiunea şi de unde, ca prin miracol, deşi se afla la o altitudine mai mică, se vedeau satul din care coborâseră, crestele munţilor şi, printr-o vale a cărei existenţă nu o bănuise, chiar şi locul în care mânăstirea de abia mai putea fi bănuită. Un loc destinat să fie cetate de scaun pe vremuri şi hotel de patru stele azi.     – Martin, ăsta este locul meu! i-a spus Alice încântată. Este al meu, să nu te aud că nu eşti de acord! Unde-s hotarele?     Femeia se uita nedumerită în jur, ştia şi nu ştia, dar dorea să improvizeze un răspuns.     – N-am mai fost pe aici de şapte ani. Unde-s tufele alea cred că era o baltă, un iaz. Hm... Păi, de la plopii ăia, la drum, la prun, pe lângă salcâmi...     – Şi pe ăsta aveţi acte, titlu de proprietate?     – Da, sigur că da, uite!     Martin i-a luat hârtiile scoase din poşetă, le-a despăturit şi a început să studieze, uitându-se când la planuri, când la reperele din teren.     – Ăştia de aici, Baicu, ăştia sunteţi?     – Nu, nu-i ştiu... Noi suntem Bratu...     – Păi, locul ăsta, aproape tot, nu-i al vostru. A voastră este râpa aia din spate, de dincolo de plopi! Şi nici nu aveţi ieşire la drum...     Alice, îmbufnată, dezamăgită, a pornit pe cărare spre maşină fără să mai aştepte alte explicaţii. Visul de a-şi ridica o casă pe tăpşanul însorit se spulberase. Când au ajuns-o din urmă, a înţeles din discuţia lor începută deja că, dintr-o dată, locul din sat, cel ochit de Martin, s-ar fi putut vinde, nu mai erau probleme.     – Să trecem pe la cumnată. Că ea are cel mai mult acolo... Bine, era al lui frati-miu, dar el s-a dus...     Ştiind povestea de la fetiţă, au priceput de ce nu se zbăteau să o ajute şi preferau să nu-şi vândă nici ei partea lor din loc decât să o îmbogăţească pe fosta rudă.     Cumnata era maseuză la băi şi a ieşit transpirată, îmbujorată, evident goală pe sub halatul alb, scurt, foarte scurt. Alice a înţeles că tratamentul oferit de ea bărbaţilor era foarte căutat. Apoi şi-a adus aminte de chipul ei, era chiar femeia care îl salutase în trecere pe Daniel.     Ştia că poate să fie geloasă, dar se trezise şi într-o melodramă ieftină, gata să cumpere pentru Daniel, unul dintre bărbaţii din cauza cărora se spânzurase amărâtul, chiar pământul pe care acesta ar fi trebuit să-şi ridice casă cu femeia din faţa lor.     Oricât s-ar fi zbătut Martin, aşa o nedreptate nu se putea întâmpla. S-au despărţit cu promisiunea că se vor întoarce cu un avocat, care să cerceteze actele şi să vadă ce se poate face. Promisiune pe care nu avea de gând să o respecte.     Singurul câştig al zilei era povestea celor doi ciobani care trecuseră cu două sute de ani în urmă muntele şi se aşezaseră acolo împărţindu-şi frăţeşte păşunile. Când avuseseră nevoie de slugi, căzuseră de acord să le lase să-şi ridice cocioabele pe hotarul dintre ei şi aşa apăruse vatra satului şi biserica. După primul război mondial, moştenitorii fuseseră obligaţi prin lege să cedeze câte zece hectare pentru veteranii de război şi aşa se ridicaseră cele câteva case mai răsărite împrăştiate ici şi colo pe vale. Familiile ciobanilor se stinseseră după ce descendentul uneia alesese să devină activist de partid şi-l trimisese pe celălalt moştenitor la canal, unde avea să moară în timp ce delatorul lui era înjunghiat pe la spate, într-o noapte, pentru o samavolnicie similară făcută în altă comună din judeţ.     Nu ştia dacă Daniel mai merita să afle povestea, deşi se gândea că ar fi pentru el un subiect interesant de roman. Un alt roman pe care el nu-l va scrie niciodată.     Când traversau pentru ultima oară satul, a observat un lucru ciudat, pe toate uliţele, lângă garduri, erau cruci din ţeavă sudată. Trăznetele pedepseau păcătoşii fără nici o indulgenţă. Undeva, pe un loc gol, a văzut ca într-un vis şi crucea ce va fi ridicată nu peste mult timp pentru femeia adulteră.         28.     Daniel s-a sculat din pat ştiind ce o să se întâmple. Camera încă mai era acolo, dar pereţii nu mai aveau consistenţa lor obişnuită, mai ales în zonele aflate la periferia câmpului său vizual. Vedea mai mult, sau era orbit de o minciună? Era singur, nu avea pe cine să întrebe...     A simţit cum îi pătrunde un jungher în creştetul capului şi cum, dincolo de durere, nu mai este el cel care hotărăşte încotro i se îndreaptă paşii. O durere şi o ameţeală cum nu mai simţise vreodată, iar sudoarea rece i-a lipit brusc cămaşa de piele.     S-a proptit cu mâinile de tocul uşii, dar rezistenţa lui a durat numai o clipă. Paşii l-au dus către uşa de la intrare, pe care a descuiat-o, apoi în capul scărilor. Era noapte, era întuneric, n-ar fi trebuit să vadă nimic în jurul lui, dar obiectele străluceau, ce-i drept neclare, înceţoşate.     A mai apucat să vadă peste umărul stâng, în spate, o umbră enormă, un înger negru, cu aripile deschise larg, apoi a ştiut că o să-şi piardă cunoştinţa şi o să cadă. Degeaba şi-a făcut cu limba, în gură, semnul crucii. S-a trezit, poate peste câteva minute, la baza scărilor. Mâna dreaptă îl durea ici şi colo, ca şi cum s-ar fi zgâriat, fruntea, drept în mijloc, palpita şi încordarea muşchilor îi provoca o durere roşie, năucitoare, piciorul de sub el a troznit încă o dată, când l-a îndreptat, şi s-a rugat să nu fie rupt, ca să apuce să se urce, măcar în patru labe, prin bezna îngrozitoare din jur, să ajungă să-şi spele rănile, eventual să o sune, să-i ceară ajutorul.     Târându-se spre uşa casei a simţit mai multe locuri dureroase sub ceafă, în mijlocul spatelui şi, pentru o clipă, a crezut că nu o să mai poată respira.     Nu a avut curajul să intre în baie, să se spele, s-a trântit în pat şi a leşinat încă o dată.     Ar fi înţeles mai bine ce se întâmplase dacă ar fi fost beat. Dacă ar fi fumat o cutie de trabuce trăgând tot fumul în piept, dar aşa...     Lui Alice nu i-a mărturisit nimic. Pentru ea, a pus juliturile de la mână pe seama unei manevre nereuşite pe când schimba bujiile. Că ea a crezut că s-a îmbătat şi s-a bătut printr-o cârciumă de mahala, nu mai conta pentru Daniel.     Mioarei însă i s-a plâns. Iar ea l-a dus în singurul loc în care avea încredere, la bioterapeutul care-i luase, parcă cu mâna, durerea de cap.     – Şcolit undeva afară, a bombănit bărbatul nebărbierit, ale cărui haine păreau să nu mai fi fost schimbate de când Mioara fusese acolo cu mai multă vreme în urmă. O carte, ceva legat de o carte. Îl vezi? E legat fedeleş, iar gura-i este cusută!...     Mioara nu înţelegea. Daniel nu credea.     Semnele pe care le înşira prin aer cu vârfurile degetelor i-au luat însă ceaţa de pe creier, apoi a fost pus să repete, în gând, o rugăciune. O altfel de rugăciune, adresată Domnului, dar şi întregii lumi ce-l înconjura.     – În locul tău, aş mai trece pe la biserică, pe la liturghie... Sincer, nu înţeleg ce mare şmecherie ai avea de spus, dar cineva nu vrea să se întâmple asta. Mai bine taci o vreme.     – Mi-a vorbit, mereu din spate, n-am apucat să văd...     Mâinile omului au încremenit. A vrut să spună ceva, dar s-a abţinut. A continuat tratamentul o vreme şi numai într-un târziu l-a întrebat:     – E mai bine?     – Da...     – Caută-ţi un duhovnic. Unul bun. Eu nu pot să te ajut mai departe.     Mioara a dat să deschidă poşeta, să-şi caute banii.     – Nu, nu-mi datoraţi nimic azi!     Apoi, când erau pe jumătate afară din cabinet, le-a mai spus:     – Poate că greşesc. Dar, dacă am dreptate, când o să descoperi o pagină desprinsă dintr-o carte foarte veche, o rugăciune, o parte dintr-o rugăciune, du-o, te rog, cât mai repede, la cea mai apropiată mânăstire!         29.     „Dă radioul mai încet!“ spune ea mereu celor care sună. „Timpul acordat emisiunii a expirat!“ şi pentru unii dintre ascultători este o tragedie. Şi telefoanele sunt trântite şi ascultătorilor care aşteaptă de o oră să ajungă în direct, să-şi verse amarul, dar încep cu o înjurătură nepermisă. Şi discuţiile superficiale şi demente, pornite din ură, vizând răzbunarea în direct, sunt tăiate brusc şi comentate cu cinism.     Alice ştie că nu este nimic sfânt în emisiunea ei, că orice altă nebună care poate vorbi ore în şir fără să se repete ar putea deveni celebră, că spune cu o strângere de inimă „dacă vă place, mă ascultaţi mai departe, dacă nu, schimbaţi pe altă frecvenţă“, pentru că din audienţă trăieşte, ea aduce bani postului şi postul îi împarte cu ea.     Şi ştie că totul este imponderabil, că vorbeşte unor anonimi care se pot prezenta după cum îi taie capul, fără ca ea să ştie dacă spun adevărul sau nu. Că totul se rezumă la sex, bani şi boală. Că totul nu este decât o soluţie pentru amărâţii rămaşi singuri în noapte, şi de asta îi permite Iuliei să vorbească şi ea cu cei care sună dincolo de verificarea şi eliminarea celor care nu au ce căuta în direct, mulţi renunţând la discuţia cu ea după ce şi-au vărsat problemele şi au avut senzaţia că sunt ascultaţi de un suflet de om.     Şi ştiind toate astea, Alice tot nu este pregătită pentru cuvintele grele din scrisorile pe care le primeşte la redacţie, nici pentru scrisoarea în care este acuzată că susţinuse decizia finală a unei sinucigaşe, cu care se pare că vorbise în direct.     Citeşte de câteva ori puţinele rânduri în care un om o acuză fără să o ameninţe, fără să o înjure, şi se lasă pradă unui plâns nervos. Ştiind că totul se plăteşte, deschide o nouă linie de aşteptare în sufletul ei, încă una, pe lângă multe altele.     Ca niciodată, nu a fugit spre casă imediat după terminarea emisiunii, ci s-a aşezat la biroul ei din redacţie, complicându-le existenţa stagiarelor care îl foloseau ca să-şi scrie în fugă cele câteva cuvinte pe care le spuneau emoţionate în faţa microfonului.     – Alice, mă bucur că te văd!     Femeia care o sărută pe obraji şi este sincer încântată că o vede este privită pe furiş de toţi bărbaţii din încăpere. Înaltă, blondă, cu forme superbe, şi-ar fi meritat rolul de prezentatoare la un post de televiziune, nu-şi explicau de ce rămăsese în spatele microfonului unui post de radio. Alice o iniţiase în tainele meseriei, iar ea îi purta un respect dincolo de relaţia maestru-ucenic, dar se întâlneau mult prea rar din cauza orarului deosebit şi pierduseră momentul în care ar fi putut deveni prietene.     Dincolo de cuvintele banale pe care le schimbă, Alice descoperă că, aflată în compania ei, este eclipsată total pentru bărbaţii din jur şi nu suportă înfrângerea, oricât ar fi ea de justificată prin diferenţa de vârstă. Se despart promiţându-şi încă o dată că se vor întâlni mai des, iar Alice porneşte spre un loc în care nu mai ajunsese demult.     Pulpele de porc stau atârnate în vitrină apetisante. Nu sunt afectate de căldură, de muşte, câinii nu se strecoară să le fure, doar oamenii rămân în faţa lor câteva clipe, visând fripturi chiar şi după ce aflaseră că sunt din ipsos. Întreaga vitrină nu era altceva decât o sculptură, o instalaţie, şi deschizând uşa cu clopoţel nu intrai într-o măcelărie, ci în atelierul unui sculptor trecut de prima tinereţe, de primele succese, de primele personale, ajuns într-un moment de cotitură în care nu-i mai ieşeau decât glume asemenea vitrinei care devenise punct de referinţă în cartier.     Avea chef de o tacla cu Maestrul, aşa că a împins uşa, s-a arătat încântată de sunetul spart al clopoţelului şi a intrat.     – O pulpă, o bucată de ceafă, un muşchiuleţ pentru doamna? şi-a intrat Maestrul în rol.     – O să-i chem pe cei de la protecţia consumatorilor, să controleze prăvălia asta! Dai o cafea?     – Vezi că mai este în ibric, mai adineauri am făcut-o.     Când Maestrul era tânăr iar Alice o tânără zăludă, ea îi pozase, îşi invitase colegii de liceu la petrecerile din atelier şi se simţea acolo ca acasă. Era locul în care fumase prima ţigară, era locul în care îşi pierduse virginitatea.     Acum stătea doar de vorbă cu el, bănuia că el oricum nu mai este un pericol pentru femei, îi spunea tot ce avea pe suflet, îl folosea pe post de psiholog sau de preot, depinde de toanele în care se afla. În momentul în care Maestrul clătina din cap şi se pregătea să-i spună că s-a pripit primindu-l pe Daniel în casă, discuţia lor este întreruptă de un urlet care îngheaţă sângele în vine:     – 2-2-7, treci pe sector şi adună gunoaiele de la ghenă! Când mama naibii o să vă învăţaţi să aruncaţi gunoiul în tomberon?     Un malac chel stă pe trotuar cu mâinile în şolduri şi-i pândeşte pe locatarii care ies pe furiş din scara blocului.     – Domn' colonel a ieşit să facă ordine! şopteşte Maestrul şi se retrage în penumbra atelierului, ca să nu fie văzut din stradă.     2-2-7 este îmbrăcat într-un costum ieftin, dar bine îngrijit, are cămaşă albă şi cravată şi pare a fi profesor pe la vreo şcoală generală. Se supune însă fără să crâcnească, adună gunoaiele, apoi intră înapoi în casă, să se spele.     Malacul chel este un personaj amuzant în felul lui, doar să nu locuieşti în blocul pe care îl păstoreşte în calitate de Preşedinte. Disciplina, aşa cum o gândeşte un fost director de penitenciar, poate să fie stânjenitoare. Îl lasă pe Maestru să-şi vadă de şuncile din ipsos şi să viseze la marea lovitură şi descuie uşa de la intrare cu multă grijă, curioasă să vadă dacă el mai este acolo, dacă lucrurile sunt la locul lor, dacă nu a visat ziua în care era gata să-l dea afară. El doarme în mijlocul patului, gol puşcă, acoperit de colţul cearceafului.         30.     Acordurile grele, ritmate, sparg brusc tăcerea. Pe scena minusculă cântă o trupă de rockeri aflaţi la a doua vârstă, graşi, cu chelie, plictisiţi, care fac doar gesturile strict necesare, deşi te-ai aştepta ca ritmul muzicii să-i scoale măcar pe ei de pe scaunele pe care stau răstigniţi.     Mesele lungi, din lemn, au bănci de o parte şi de alta, nu scaune, iar clienţii barului stau înghesuiţi unul în altul.     Maria se află şi ea la o masă, înconjurată de femei de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi ţinută, semn că este vorba mai mult de o ieşire la o bere cu colegele, nu de un stil de viaţă. De altfel, toate chicotesc, îşi arată una alteia bărbaţii din jur, comentează, ea doar zâmbeşte din când în când, politicoasă. Deşi încearcă să uite de activitatea lor cotidiană, discuţia alunecă inevitabil spre istorioarele cu clienţi şi bârfa la adresa colegilor care nu au acceptat să iasă la o bere.     Martin se strecoară prin aglomeraţie ţinând de gât două sticle de bere. Are aerul de obişnuit al casei şi nu mai este la costum, ci în ţinută sport. Maria îl descoperă doar după ce o colegă, care îşi roteşte mereu privirea prin sală în căutarea unui partener, îi atrage atenţia asupra lui şi îl urmăreşte atentă. Este mult mai curioasă decât ar fi dorit.     Martin se aşează la o masă în apropiere şi pune o sticlă în faţa Mioarei, pe care o şi sărută. Unduindu-se în ritmul muzicii, Mioara atrage asupra ei atenţia celor din jur. Un şlagăr celebru le ridică de la mese pe cele mai înfierbântate femei şi le obligă să danseze pe culoarul strâmt. Mioara nu scapă momentul şi, ca toate celelalte care îşi transformă dansul într-o chemare plină de apropouri pentru partenerul care le priveşte amuzat sau stânjenit, dansează pentru Martin. Maria se scoală brusc la vederea scenei şi pleacă din bar.     Pentru că trecerea ei pe culoar le deranjează pe dansatoare, Martin îi sesizează şi el prezenţa în acest moment şi se uită lung în urma ei, pe urmă îi şopteşte Mioarei ceva la ureche şi porneşte pe urmele Mariei.     Ştia cu câteva clipe înainte, poate şi cu o zi, ce urmează să se întâmple, aşa că se aştepta să o revadă, dar nu într-un astfel de loc. Pornind de la rudimentara lui clarviziune, încercase la un moment dat să afle mai mult despre spiritele care îi şopteau la ureche traiectoria evenimentelor, dar cărţile strânse pe acest subiect erau atât de contradictorii încât preferase să nu se mai întrebe de ce i se întâmplă aşa ceva şi rămăsese un om cu frica zilei de mâine. Doar că, uneori, cineva ridica un colţ al cortinei şi el afla, mult prea devreme, ce urma. Ştia acum că o va însoţi până pe chei. Era un calcul sau o previziune?     – Maria, Maria, unde fugi?     Stând pe marginea trotuarului, Maria tresare, surprinsă de apariţia lui. Dă să plece, dar Martin o prinde de braţ.     – Te-am căutat...     – La ce bun? Nu sunt o târfă pe care s-o plimbi prin barurile de noapte!...     – Nu m-am gândit la aşa ceva...     – Auzi? În fond, în afară de faptul că mi-ai făcut avansuri la tine în birou şi m-ai sunat de câteva ori, nici măcar nu ne cunoaştem! Ce vrei de la mine?     – Simt că ar trebui să ne cunoaştem mai bine!     – La ce bun? Tu nu vezi că trăim pe planete diferite?     – Nu ai o părere grozavă despre bărbaţi...     – Nu. Mai ales despre cei care încearcă să intre în viaţa ta fără să te întrebe dacă vrei şi tu. Chiar nu am timp de pierdut cu un om care se va speria imediat de problemele mele...     – De copil, nu mă sperii. Poate de tatăl lui, despre care nu ştiu nimic... Sau de fratele tău, despre care este posibil să nu am cea mai bună părere...     – De unde ştii de Ionuţ şi de Daniel?!     – V-am văzut, întâmplător, pe stradă... Pe urmă am întrebat şi eu... Îmi dai voie să te conduc până acasă? Maşina e în parcare, după colţ.     – Prefer să mă plimb pe jos. Nu stau foarte departe de aici...     – Bine. Hai să mergem!     – Şi fata aia, cu care erai?     – Se descurcă ea!     El încearcă să o ţină de mână, ea se fereşte şi merge mai departe cu mâinile la spate. Pe străzi sunt tot mai puţini trecători şi, după ce traversează podul de peste Dâmboviţa, descoperă că sunt singuri. Pentru a lungi clipele petrecute împreună, el se opreşte şi studiază atent vitrinele către care ea a tras cu ochiul. Din jocul luminii spoturilor şi al întunericului de pe stradă, una dintre vitrine este transformată într-o oglindă enormă în care ei se descoperă unul lângă altul. Martin ştie că este momentul, o ia în braţe şi o sărută. Maria nu-i răspunde, dar nici nu se fereşte.         31.     Îşi permisese să-l invite pe Martin la localul recomandat de Alice, care-i dăduse şi suficienţi bani la el ca să poată plăti consumaţia, dar îşi dorea ca acesta să insiste să plătească, să-i rămână şi lui nişte bani de buzunar.     Martin ajunsese primul, nu pentru că şi-ar fi dorit întâlnirea cu Daniel, ci pentru că-şi rezervase timp să citească ziarul. Niciodată, nici un ziar nu-i ocupase timpul mai mult de treizeci de minute şi prefera să citească Adevărul nu doar pentru că familia lui fusese abonată dintotdeauna la Scînteia, ci pentru că nu-l interesa viteza de reacţie la evenimente, iar cotidianul cu pricina nici nu excela în aşa ceva, ci comentariul cât mai documentat asupra întâmplărilor care păreau că împing înainte istoria. Dacă Daniel nu ar fi ajuns la timp, o dată cu ultimul cuvânt citit, Martin avea de gând să plătească şi să plece.     Oamenii care citesc ziare i se par ciudaţi lui Daniel. El le refuză din principiu pentru că, oricât de străine i-ar fi evenimentele comentate, vede imediat caznele jurnalistului de a-şi manipula cititorii.     Şi-au strâns mâinile studiindu-se ca doi cocoşi înaintea luptei, dar nici unul nu a amintit ca introducere de femeia care le intermediase întâlnirea, pentru că nu erau doi prieteni care să-şi împărtăşească aventurile avute cu aceeaşi femeie, ci doi rivali, indiferent de cum stăteau în mod oficial lucrurile.     Aşteptând să li se aducă băuturile comandate, ca doi şoferi atenţi la ce se întâmplă în jur, remarcă prin vitrina localului cum două maşini ale unui mare importator de telefoane mobile parchează alene, blocând strada, în timp ce şoferii îşi împărtăşesc ultimele impresii despre un meci, sau despre alte lucruri foarte importante. Cei care claxonează se aleg cu niscaiva semne obscene.     – Bon, n-o să-mi cumpăr niciodată telefon de la ei! încearcă Martin să rupă tăcerea.     – Am păţit aşa ceva chiar ieri. Mă oprisem la stop, când se aude o buşitură, încă una, apoi sunt şi eu împins uşor. Undeva, în spate, maşina frigorifică a unei fabrici de mezeluri a reuşit să ne buşească pe mai mulţi dintr-o singură lovitură. Şi cine se dă jos nervos, înjurându-ne că i-am stat în drum? Ei, n-o să devin vegetarian din asta, dar o să aleg cu mai multă grijă sursa mea de colesterol.     – Ei toţi îşi fac reclamă prin asta, nu-i aşa?     Pentru că au făcut introducerea, nici unul nu se mai abţine să se uite lung după fetele care se învârt prin barul la modă cu speranţa că le va oferi cineva o cafea, o vodcă, o speranţă de o zi. Cum este devreme, nu au siluetele rasate şi ţoalele la modă ale celor care apar după miezul nopţii, însoţite de un peşte cu degetele pline de ghiuluri, ci sunt plinuţe, îmbrăcate de stradă, fardate cu neîndemânare şi se trădează imediat că au portofelele goale. Una chiar comandă la modul: „Ăştia-s banii pe care-i am, adu-mi şi mie ceva de ei!“     – În afară de transportul internaţional, ne ocupăm şi de transportul interurban de călători, reia Martin discuţia, ca şi cum ar fi făcut o prezentare în faţa unui investitor. Am obţinut aprobările şi am închiriat un teren lângă gară, în Râmnicu Vâlcea, pentru o mică autogară şi un apartament în blocurile din apropiere ca sediu şi dormitor pentru şoferii care rămân acolo peste noapte. Intenţia mea este ca, de acolo, să plece curse spre Bucureşti, spre Craiova şi spre Sibiu.     – Nu-i o idee rea. Dar sunt deja câteva firme intrate pe piaţă pe rutele astea...     – Sunt, dar mai este loc. Cu un program bine gândit, cu maşini noi şi preţuri competitive, cu un sistem convenabil de abonamente pentru navetişti, cred că o să fie un succes. Tot sistemul este gata de pornire, îmi lipseşte un om de încredere care să supravegheze activitatea de la Vâlcea...     Daniel ştie că un om aflat în căutarea unui loc de muncă ar fi sărit imediat să înşface postul, că Martin asta aşteaptă din partea lui. Nu-şi dă seama cât din ofertă este un test prin care Martin, poate chiar Alice, verifică uşurinţa cu care el ar accepta să stea la o distanţă care duce, inevitabil, la destrămarea unei relaţii, şi cât este un joc bine gândit de Martin ca să-l îndepărteze de Alice.     – Ştiu că zona nu-ţi este străină, insistă Martin.     – Nu o pot abandona pe Alice.     Inteligenţa sau şmecheria, pe Martin nu-l interesează calitatea lui Daniel care face inutile eforturile lui.     – Ar fi mai bine pentru amândoi, chiar dacă voi nu sunteţi capabili să înţelegeţi acum asta, schimbă Martin tonul discuţiei.     – Pentru noi, sau pentru tine ar fi mai bine?     – Pentru ea, eu nu contez acum.     – Nu are nevoie de ajutorul nimănui ca să ştie ce-i este bine. De ce nu-i oferi Mariei postul ăsta?     Gata să explodeze, să-l înjure pe Daniel aşa cum ştia să o facă la nevoie cu şoferii lui, Martin se stăpâneşte.     – Mai bine punem punct discuţiei...     – Mai bine.     Ajunşi în parcarea din spatele localului, se suie amândoi în acelaşi timp la volan, pornesc motoarele şi demarează. Martin reuşeşte să frâneze în ultima clipă atunci când Daniel îi taie calea, apoi priveşte lung maşina hărtănită care lasă în urmă un nor gros de fum.         – Nu mi-ai spus şi că vrea să mă trimită departe de tine! intră Daniel furios în casă şi se trânteşte în fotoliu fără să o sărute.     Alice dă să-i răspundă, apoi aude telefonul sunând, citeşte pe ecranul minuscul numele lui Martin şi refuză apelul, alegând răul cel mai mic.     – Nu are nici un motiv să facă aşa ceva din cauza mea!...     – Uite că o face! Poate că sunt un prost care nu-şi dă seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui...     – Se întâmplă că te iubesc şi tu nu înţelegi asta...     – Eu te iubesc, tu eşti curioasă!     Pentru că Alice se cuibăreşte, totuşi, la pieptul lui, pentru că el o doreşte, cearta este suspendată, amânată, nu şi uitată.         32.     Dromomanie, sau drumomanie? Daniel o numeşte nebunie itinerantă. Ideea este că trebuie să mergi, să mergi, să mergi. Îţi propui tot felul de obiective, dar în locuri în care alţii ar sta cu orele sau cu zilele, doar bifezi prezenţa pe o foaie de parcurs imaginară, poate mai tragi şi o poză, pe urmă o iei la fugă spre următorul obiectiv. Când mersul în sine îl linişteşte, când ţinta nu mai contează, sau este plasată la infinit, când poate să se învârtă în cerc fără să se plictisească, atunci omul poate fi numit dromoman.     Se hotărâseră să plece la drum într-o clipă. Aşa cum drogatul acceptă doza fără să stea pe gânduri, cel bolnav de nebunie itinerantă nu are nevoie de cine ştie ce pregătiri ca să se pună în mişcare. Pregătirile fuseseră simple: aparatele foto, ţigările şi, pentru orice eventualitate, o pereche de chiloţi şi una de ciorapi dacă se înfundau pe undeva şi nu se puteau întoarce în aceeaşi zi.     Ar fi plecat pe la şase dimineaţa, dar n-a fost să fie aşa! De bine, de rău, de abia pe la opt s-au pus în mişcare. Ţinta era foarte vagă, „undeva prin munţii tăi!“ indicase Alice, şi prin traseul ales ea îşi cerea, într-un fel, iertare pentru excursia în care îl avusese partener pe Martin.     Au vrut să ajungă chiar la acea mânăstire? Un dromoman nu ştie niciodată foarte clar dacă a vrut sau doar s-a întâmplat să ajungă într-un anume loc. Intrarea pe drumul forestier este o uliţă din sat, dar asta nu e tot. Peste câţiva kilometri, dacă nu ai noroc, un pădurar cere taxă de intrare pe drumul forestier. Ei avuseseră pentru că, aşa cum Daniel era îmbrăcat în negru, culoarea care slăbeşte, şi purta barbă, obiceiul care îl scutea de dimineţile în care nu mai avea lame noi, paznicul a crezut că are în faţă un preot pornit cu coana preoteasa în pelerinaj pe la mânăstiri.     La un moment dat, abandonaseră maşina, prea era drumul infect, şi avuseseră noroc să se întâlnească cu doi aspiranţi la călugărie, cărora li se făcuse milă de Daniel şi le spuseseră pe bune că mai aveau de mers pe jos cam un sfert de oră. Lunga lor experienţă în obţinerea informaţiilor de la localnici îi avertiza că putea fi vorba de un drum de peste o oră, dar scăpaseră, ca prin minune.     Văzuseră toate mânăstirile din zonă, începând cu Polovragiul în care vieţuiesc gospodine în stare să facă o colivă cât roata carului, continuând cu Hurezi, unde oamenii vin să se închine şi pleacă fericiţi cu o scrumieră de lut ars, cu Bistriţa, unde nebunii orfani sunt o încercare şi pentru cei tari de înger, cu Arnota, de unde poţi să vezi din timp apariţia duşmanilor care s-au plictisit să ne mai calce meleagurile, cu Pătrunsa, de unde eşti gonit dacă n-ai venit cu gânduri curate, cu Surpatele, unde toate măicuţele au nu seninătatea mireselor lui Iisus, ci asprimea femeilor divorţate, cu Govora, unde totul pare strămutat din îndepărtata Italie, cu Pahomie, unde călugării navetişti sunt mai mereu plecaţi cu treburi, cu Iezer, unde biserica nouă le-a lăsat pe locatare fără sala de mese, cu Frăsinei, unde femeile nu au voie să calce şi să ia aghiazmă din butoiele enorme, cu Cozia, unde turiştii nu au decât grija de a arunca bani în fântână, cu Stânişoara, unde descoperiseră că grajdurile sunt mai importante decât chiliile, cu Turnu, unde biserica se află pe trei etaje, mai lipseşte doar un lift interior ca preoţii să treacă mai uşor din altar în altar.     – Sper că nu ne transformăm în pelerini de duminică şi nu devine un obicei mersul ăsta din mânăstire în mânăstire, a ţinut Alice să precizeze, dar Daniel a ridicat din umeri, nedorind sau neştiind care este răspunsul potrivit.     Pentru că el răspunde în doi peri la întrebările ei, Alice pune totul pe seama concentrării la volan şi mănâncă un baton de ciocolată, apoi un pumn de alune, un măr şi un sandviş. Şi se gândeşte că ea este de fapt mai aproape de momentul în care va căuta un duhovnic căruia să i se spovedească.     – Vezi câtă grijă am de tine? glumeşte încercând să fie băgată în seamă. De ce nu mănânci şi tu ceva?     – Păi, n-am mâncat nimic azi, ca să pot lua anafură şi agheazmă după slujbă, răspunde el atât de calm încât Alice, care nu este pregătită pentru o discuţie pe teme religioase şi nu ştie care sunt obiceiurile lui Daniel, acceptă, dar nu se abţine să nu se strâmbe ca un copil.     În timpul slujbei ţinută de acelaşi preot în mânăstirea lor, acolo unde se cunoscuseră, ea vede că Daniel este stângaci, că nu ştie ce se întâmplă, că face probabil primii paşi pe un drum pe care ea l-a parcurs o vreme, sub controlul şi îndemnul mamei sale, descendenta unei familii de preoţi de ţară care se măritase, spre disperarea rudelor, cu un doctor evreu, credinţă de care Alice se îndepărtase din momentul în care ajunsese la concluzia că nu este pregătită sufleteşte pentru umilinţă.     – Uneori mă gândesc că locul meu ar fi fost într-o mânăstire. Cred că aici mi-aş fi găsit echilibrul, aş fi ştiut că am un scop în viaţă, îi spune Daniel în timp ce fac câţiva paşi pe poteca pe care se întâlniseră. Dar nu este, oare, doar efectul vieţii austere a călugărilor şi călugăriţelor, viaţă petrecută în rugăciune şi care impresionează prin ea însăşi?     – Pentru tine, viaţa la mânăstire este, într-un fel, protejată de greutăţile vieţii de afară, eşti ca în armată, mâncarea şi hainele vin fără nici un efort, viaţa se desfăşoară simplu, după program, nu trebuie să faci mari eforturi de imaginaţie, te-ai predat şi instituţia are grijă de tine. Te văd în postura celui care acceptă să-i fie dirijat fiecare pas, dar nu într-o mânăstire. Mai repede personal civil în armată, undeva unde să ai grijă de un far, de o staţie meteo, prin locuri izolate şi mai rar vizitate de şefi.     Alice îl supără, contestându-i visele. Se gândeşte că ea ştie atât de puţin despre el, apoi, după ce o invită să deschidă ea drumul, rămâne cu ochii aţintiţi la fundul ei şi se simte tot mai excitat. Nu-şi mai doreşte decât să facă dragoste, aşa că, la câţiva paşi o dată se apropie şi o sărută pe ceafă, iar când ajung la punctul de belvedere aflat deasupra mânăstirii o trage după el într-o poieniţă pe care o ochise cu ocazia unei alte vizite.     Gândind ca şi el, că se află dincolo de graniţa pământului sfânt, ea acceptă să se întindă pe iarbă lângă Daniel, acceptă mângâierile lui şi răspunde cu gesturi tandre, apoi, ca în transă, se lasă dezbrăcată şi pătrunsă. Cu cât simte mai plăcut momentul în care amândoi vor exploda, cu atât cerul devine mai vânăt şi şoimi sau ulii se rotesc din ce în ce mai aproape, în faţa ochilor ei. Orgasmul este dublat de durerea spirituală a păcatului pe care îl trăiesc, vede undeva în adâncul sufletului ei, acolo unde este anunţată uneori de evenimente ce i se vor întâmpla peste câteva minute, acolo unde simte lumina când se roagă, vede un călugăr îngenuncheat în poieniţă şi ştie că aievea, cândva, acel sfânt a stat acolo în contemplarea minunilor creaţiei. Înţelege că a atins pragul unui păcat de neiertat.     Noaptea, târziu, după ce s-au întors acasă, el se ascunde în birou, în faţa calculatorului. Ea, obişnuită să piardă nopţile chiar şi atunci când nu are emisiune, îl lasă singur o vreme, apoi, în pielea goală, aşa cum umblă prin casa ei, nu vede nici un motiv să-şi piardă obiceiurile din cauza lui, i se aşează în braţe şi descoperă că el nu scrie la cartea despre care îi amintise în treacăt, ci se joacă un alt joc stupid. Dar nu se mai fereşte de ea.         33.     În ciuda afişului mare apărut pe perete, Alice continuă să fumeze şi, cu căştile pe urechi, răspunde ascultătorilor.     – În timpul săptămânii este numai al meu, dar sâmbăta şi duminica dispare, pur şi simplu dispare, nu ştiu ce să fac!     – Eşti sigură că te iubeşte? Poate că totul este doar o amăgire...     – Tu eşti sigură că bărbatul tău te iubeşte?     Alice, cutremurată, nu se lasă înfrântă:     – Hei, nu discutăm problemele mele acum! În afară de mai multă atenţie, încerci să-i oferi ceva în plus? Ştii, micile amănunte care-i excită. Nu avem încotro, trebuie să fim târfe în pat, altfel animalul din bărbat nu funcţionează la capacitatea maximă!     Şi, dacă funcţionează, funcţionează pentru plăcerea lui. Pentru tine, femeie, rămân de spălat cearceafurile pătate, de golit scrumiera în care el îşi stinge ţigara pe care o fumează lângă tine, în pat, şi nu cumva să-i mai ceri o mângâiere, un sărut, după ce şi-a eliberat tensiunea sexuală nepăsător la plăcerea ta, doar pe jumătate atinsă. Dar toate astea nu i le mai spune ascultătoarei, le păstrează pentru ea, ca să nu fie obligată să facă în direct comparaţii între bărbaţii lor.     – Păi, cu ce crezi că ne ocupăm în dormitor?     – Bănuiesc eu cu ce vă ocupaţi, dar sexul a evoluat, simţurile bărbaţilor s-au bătătorit, au nevoie de un plus de „culoare“, de ţoale sexi, de gesturi „exotice“... Sunt sigură că ştii despre ce este vorba. Trebuie să ai şi curajul, determinarea necesară pentru a te schimba.     – Poate că aş reuşi dacă nu ar exista o altă femeie. Şi comparaţia pe care o face în permanenţă între noi două!     Se simte ca un doctor care a pierdut cândva un pacient şi se află iar în faţa unui caz similar, pe care-l tratează cu mai multă emoţie şi responsabilitate decât ar fi normal.     – Păi, exact prin comparaţie trebuie şi poţi să-l câştigi! Fundul tău trebuie să fie mai apetisant, sânii tăi mai provocatori, privirile tale mai seducătoare! Doar nu crezi că o să-l stăpâneşti altfel! Şi, încă un amănunt, încearcă să-l ţii cât mai mult în preajma ta, nu-l lăsa singur. Niciodată!     – Pentru că nu suntem chiar singure, o să-ţi spun că da, aşa o să fac. Ăsta este răspunsul de care am nevoie eu, tu, ceilalţi ascultători. Oricum, o să încerc...     – Ultimul sfat pentru weekend-ul care urmează este să uitaţi naibii de probleme şi să vă distraţi un pic, viaţa este scurtă! Da, a sosit momentul, fugiţi la culcare! Bună dimineaţa, sau noapte bună, Alice vă aşteaptă în fiecare noapte pe Q FM, iar problemele voastre sunt şi ale mele, chiar dacă sfaturile mele nu vă pot ajuta întotdeauna!     Şi chiar nu mai ştie dacă sfaturile ei despre relaţia cu un bărbat mai pot ajuta pe cineva din momentul în care nici ea nu mai este sigură de ceea ce i se întâmplă şi vede cum gesturile ei nu mai au efectul scontat. Ştie doar că, din instinct sau dintr-un rafinament dezvoltat sub îndrumarea unei alte femei din trecutul lui, Daniel are mai multă grijă de ea în pat decât ceilalţi parteneri pe care îi avusese.     Motiv pentru care nu-l trezeşte când ajunge acasă, se spală şi se schimbă cu lucruri pe care nici nu mai ţine minte de când nu le-a mai purtat, ciorapi de plasă, fustă mini, bluză transparentă, fără sutien. Aşa apare în dormitor, iar reacţia lui este cu totul alta decât aceea aşteptată, el are senzaţia că aşa a fost plecată de acasă, că a fost să se întânească cu un alt bărbat, şi nu se atinge de ea, o ocoleşte, o respinge şi doar rugămintea ei din prima zi, „să nu mă loveşti niciodată, Daniel!“, îl opreşte să-i cârpească un dos de palmă.         34.     Cu uşile dulapului larg deschise şi o grămadă din haine întinse pe pat, pe canapea, sau lăsate chiar pe jos, semn că o femeie şi-a cercetat cu mare atenţie şi îngrijorare toaleta, Maria strânge câteva lucruri într-un sac de umăr şi o geantă de voiaj, apoi pune sandvişurile împachetate în şerveţele într-o pungă de plastic. Ionuţ, curios, îi stânjeneşte mişcările dorind să o ajute.     – Nu vrei deloc să stai cuminte!     – Cu cine mergem?     – Cu un prieten...     – Te iubeşte?     – Hei, cu cine crezi că vorbeşti? Ce, sunt colega ta de bancă să-mi pui aşa întrebări?     – Deci te iubeşte! Tare sunt curios cum arată ăsta! De ultimul nu mi-a plăcut, era mai înţepat chiar şi decât tine!     Maria îl aleargă prin cameră, gata să-l urecheze, dar nu-l prinde.     – Măgarule! Sper să te porţi frumos cu el!     – Vine şi unchiul Daniel cu noi?     – Nu, nu vine, are altceva de făcut...     Se aude soneria, Maria îi deschide uşa lui Martin, care intră îmbrăcat sport, ca pentru o excursie.     – Bună dimineaţa! Sunteţi gata? şi se întoarce către Ionuţ. Eu sunt Martin. Salut!     – Unde mergem?     – La Bran, să vedem castelul, pe urmă o să stăm la o cabană prin apropiere.     Pe drum, fiecare lucru pe care-l descoperă şi îl discută pare să se adauge unor viitoare amintiri comune, pe care le-ar putea retrăi cu plăcere. Aşa cum este anunţul „Avem peşte proaspăt şi peşte viu“, care provoacă o întreagă discuţie despre posibila resuscitare a peştelui proaspăt pentru a deveni viu la cererea clienţilor.     Dacă Ionuţ nu s-ar afla pe bancheta din spate, Martin ar încerca să o atingă în treacăt, să-i simtă pielea pe care o bănuieşte catifelată, ar căuta să surprindă linia perfectă a picioarelor pe care ea şi le întinde în toate poziţiile, neobişnuită să stea atâta timp în maşină. Şi nici cuvintele lui nu au cum să o alinte de faţă cu copilul, trebuie să fie doar un ghid cât mai amuzant, cât mai plăcut.     Şi ştie că nu trebuie să abuzeze de posibilităţile lui financiare, pentru că ar fi în stare să se simtă cumpăraţi, aşa că nu opreşte în locul obişnuit, unde fac popas cei cu fiţe, ca să fie văzuţi, nu doar ca să înghită pe fugă ceva, ci la o simplă benzinărie, de unde completează proviziile cu câteva sticle de suc, alese de Ionuţ, şi batoane de ciocolată, descoperind că, la acest capitol, până şi copilul îşi lasă mama să aleagă, nu atât sigur de gusturile ei cât convins şi el că îi face plăcere. Pe urmă, în mers, fiecare mănâncă un sandviş din punga Mariei, iar firimiturile care le cad pe haine sunt scuturate prin maşină fără ca Martin să protesteze sau să se uite strâmb.     În Bran, el nu-i duce direct la castel, ci porneşte pe o stradă abruptă, pe care maşina suferă, derapează, se loveşte cu scutul de bolovanii de râu înşiraţi aiurea, apoi intră în curtea uriaşă a unei vile construite cu bun gust şi de pe a cărei terasă se văd perfect crestele munţilor.     – Bine aţi venit, domnul Martin, le spune bărbatul care iese din demisolul vilei la apariţia lor şi se împovărează cu bagajele până în salonul din care se deschid uşi către mai multe dormitoare şi o bucătărie utilată cu mai mult decât este nevoie pentru o casă de vacanţă.     – Hai să lăsăm bagajele aici şi să mergem să vizităm castelul înainte să se aglomereze prea rău. Ionuţ, ştii să faci poze?     Pentru că băiatul aprobă încântat ideea, Martin scoate din genţile lui de voiaj un aparat foto şi i-l atârnă de gât.     – Să nu uităm să luă şi film de la chioşcurile din vale!     În afară de film, Martin le ia şi câte o ciocolată de casă, la vederea căreia Maria strâmbă din nas amuzată, arată ca şi cum ar fi zăcut un an pe raft, dar el o mănâncă încântat, ca şi cum ar fi cel mai bun lucru de pe lumea asta.     – Ciocolată de-asta, doar aici o să găsiţi! Dacă nu vă place, o mănânc eu pe toată...     Are apoi ocazia să o atingă, ba chiar să o îmbrăţişeze în fugă pe Maria când o ajută să treacă prin pasajele secrete, când se strecoară pe scările înguste, când o ajută să coboare treptele din piatră care dau în curtea interioară. Ionuţ consumă două filme, unul după altul, căutând cu obiectivul aparatului imaginile care îi plac sau încercând să-i surprindă pe ei în momentele marcate de o timidă tandreţe, ceea ce lui Martin i se pare ciudat, dar nu protestează.     – Frumos ar fi să apară pe aici chiar Dracula, le spune Martin, după ce au asistat la scena în care o muzeografă bătrână, probabil şcolită la Moscova, le spulberă unor turişti olandezi mitul vampirului explicându-le că nici Dracula, nici Vlad Ţepeş nu au nici o legătură cu castelul Bran.     – It's all a fake! bombăne turiştii şi renunţă să mai viziteze restul castelului.     La întoarcere, Martin nu a înţeles de ce Maria l-a rugat să se oprească o clipă în colonia muncitorească şi a coborât emoţionată să cumpere o sticlă de suc din prăvălia improvizată într-o baracă şubredă.     Clădirile cu un etaj, colecţie de garsoniere-celule în care trăia câte o familie, indiferent de numărul membrilor ei, îi aducea aminte de vacanţele petrecute cu părinţii ei pe şantier. Pereţii scorojiţi, geamurile sparte şi înlocuite cu cartoane şi placaje, troacele înşirate pe sub ferestrele de la parter, maşinile moarte pe butuci, copiii murdari care băteau mingea pe terenul de sport cu betonul crăpat, femeile neîngrijite care stăteau câte două-trei pe scăunele de bucătărie şi tăceau, coteţele înşirate la marginea pădurii, toate erau altfel şi dovedeau că şantierul, care o fi fost el, dispăruse, iar colonia mai era doar un refugiu pentru nefericiţii care ajunseseră acolo dintr-o sărăcie cu care nu se mai puteau lupta.         35.     Daniel stă tolănit pe canapea, citind o carte găsită cu câteva zile în urmă la o tarabă, un soi de istorie a României descrisă prin evenimentele cele mai controversate. Alice, agitată, se plimbă de colo-colo prin sufragerie.     – Şi ai de gând să zaci acolo tot weekend-ul? Să nu faci absolut nimic?     – Eu ţi-am propus să ieşim undeva, la aer curat...     – Unde să ieşim? De ce să ieşim? Ai promis că termini de scris cartea aia! Stai degeaba, nu vrei să faci nimic cu viaţa ta!     – Aş fi scris, dar ai văzut şi tu că s-a întâmplat ceva cu calculatorul. Oricum e vechi, poate ar trebui să-ţi iei altul...     – Bine, o să-ţi iau şi un calculator nou, o să-ţi iau tot ce vrei tu, doar să ieşi din starea asta!     – A! Şi toate zilele astea... le-am pierdut reparând maşina, tocmai ca să ieşim azi pe undeva, tocmai ca să-ţi fac o plăcere?     Daniel se scoală, o prinde pe Alice, o strânge în braţe, o mângâie. Ea se calmează, se topeşte la atingerea lui, chiar dacă ochii îi strălucesc furioşi.     – Şi nu mai fi aşa de furioasă, ştii că te iubesc! Nimeni nu te-a mai iubit aşa cum te iubesc eu! Nimeni!     – Of, Daniel... Aş vrea să faci şi tu pentru tine măcar cât încerc eu să fac!... Altfel, nu ştiu, parcă totul e zadarnic...     Daniel ridică din umeri, se îmbracă şi iese din casă fără să-i spună încotro se duce, doar pachetul lui de ţigări, gol şi făcut ghemotoc, este o explicaţie pentru Alice.     Maricica, care are memoria vizuală perfectă a suspicioşilor din născare, îl mai văzuse prin cartier pe Daniel, dar nu ştia ce hram poartă, aşa că l-a primit circumspectă, apoi a înţeles totul când el i-a cerut două pachete de ţigări, unul de o marcă oarecare, dar cel de-al doilea din cele rezervate pentru Alice.     După standardele Maricicăi, Daniel arată foarte bine, şi chiar dacă se ştie bondoacă şi mai din topor, este şi ea femeie, iar de când se văzuse înconjurată de colegii ei studenţi, mult mai tineri şi crescuţi într-o altă lume, începuse să-şi dorească mai mult decât avea, aşa că lasă suspiciunea la o parte şi îi zâmbeşte provocatoare. Daniel îi întoarce zâmbetul şi îşi notează în minte un posibil viitor.     Nu ar fi prima femeie mai în vârstă decât el pe care o stârneşte şi o exploatează, are experienţa femeilor din generaţia Mariei, pentru care a fost mereu o jucărie şi pe care le-a cunoscut ajutat, fără voie, de sora lui ceva mai în vârstă. Nu ar fi nici prima femeie cu care nu poate schimba două vorbe despre subiectele care-i trec lui de obicei prin cap, pentru că nu a citit şi nu a văzut mai nimic în viaţa ei, dar ştie că astea sunt amănunte care nu contează.     Aruncă pachetul ei pe masă, o priveşte cum stă ghemuită în fotoliu şi are o strângere de inimă în faţa plânsului ei fără lacrimi, a ochilor mari cu care se uită în gol, a aerului de copil părăsit, care află pentru prima oară că lumea îşi vede de ale ei mai departe indiferentă la suferinţele noastre. Alege două păhărele de pe raft, apucă de gât sticla de coniac şi se aşează turceşte în faţa ei, le umple cu licoarea maronie şi îi desface cu forţa degetele de la mâna dreaptă ajutând-o să-l ţină pe al ei.     Alice este surprinsă, dă conţinutul paharului pe gât fără să ciocnească, se uită în ochii lui ca şi cum l-ar vedea pentru prima dată, apoi întinde paharul să-i fie umplut. Nu mai tremură, dar îşi întinde cămaşa bărbătească pe care o poartă ca să-şi acopere genunchii. La al treilea pahar, cum el îl ţine în dreptul unei raze de soare, ca să se joace cu culorile proiectate pe perete, ea, din proprie iniţiativă, ciocneşte cu el paharul, îl dă pe gât la fel de repede şi se înmoaie brusc, îl priveşte cu dragoste, cu o căldură fără nici un comentariu ascuns, fie el erotic sau matern.     Până când sticla nu se goleşte pe jumătate, nu-şi vorbesc, doar mâinile lor se întâlnesc, se prind cu disperare, iar mâna lui dreaptă pătrunde pe sub cămaşa devenită armură într-o căutare adolescentină a trupului ei.     Ca să amâne momentul pe care şi-l doreşte, dar nu vrea să i se ofere încă, drept pedeapsă, scotoceşte fără să se uite sub măsuţa de lângă fotoliu şi scoate plicul colorat în care se află fotografiile făcute în ultima lor excursie, pe care le-a dus la developat şi la mărit fără să-i spună. Daniel le priveşte una câte una, apoi, gândindu-se că ar fi bine să le vadă împreună, o ia în braţe şi o duce pe canapea, unde se lipesc unul de altul, îşi simt trupurile pe care transpiraţia de abia începe să apară, ca roua de dimineaţă.     Marea majoritate a fotografiilor sunt portretele ei, el este mulţumit de felul în care a surprins-o zâmbind, pivind încântată sau chiar strâmbându-se la el. Alice îi smulge o fotografie în care arată bătrână şi obosită şi o rupe, apoi aruncă resturile pe jos, prin cameră. Pentru că sticla tocmai s-a golit, el nu se supără că i se distruge munca, pune totul pe seama alcoolului, se ridică, păşeşte desculţ peste zdrenţele de hârtie care i se lipesc de tălpi şi mai aduce o sticlă de coniac din dulăpiorul din hol folosit drept cămară.     Sunt transpiraţi, se dezbracă, beau direct din sticlă pentru că nici unul nu mai are suficient control asupra mişcărilor ca să toarne în pahare, se mângâie şi se alintă tot mai excitaţi, apoi vine momentul în care ea nu se mai opune, se lasă în voia lui. Pentru că sunt hiperexcitaţi durează câteva secunde până îşi consumă partenerul şi rămân lipiţi unul de celălalt respirând greu, ştergându-şi unul altuia transpiraţia cu hainele făcute ghemotoc, apoi aţipesc un sfert de oră îmbrăţişaţi.         36.     Felii subţiri dintr-o slăninuţă cum numai gospodarii de la munte ştiu să pregătească, brânză afumată specifică locului, cârnaţi uscaţi în vânt, umpluţi cu carne tocată cu satârul şi pe care maţul s-a transformat într-o ţesătură albă, păstrăvi fripţi cu mare îndemânare, ca oasele să nu mai facă probleme celor neîndemânatici, alţi cârnaţi proaspeţi, făcuţi la grătarul care încă mai fumegă în curte, o pulpă de porc la tavă, împănată cu usturoi şi pâinea caldă, făcută pe vatră, îi aşteaptă pe cei trei aşezate pe masa mare, acoperită cu o faţă de masă albă, din pânză aspră.     În faţa bunătăţilor, Ionuţ şi cu Maria au renunţat la orice fandoseală şi s-au îndopat, iar Martin nu le-a tăiat pofta, ci le-a ţinut isonul, destăinuindu-le la fiecare fel în parte un secret al reţetei.     Repartizarea în camere a bagajelor putea să ducă la un moment stânjenitor. Pentru că nu ajunseseră prea departe cu destăinuirea iubirii lor aflate la început şi pentru că Ionuţ ar fi fost şocat, spune ea, deşi Martin îşi aminteşte de modul în care au fost studiaţi prin obiectivul aparatului de fotografiat şi este de altă părere, bagajele Mariei nu pot fi duse în camera lui Martin, dar trebuie lăsat loc pentru orice variantă posibilă, aşa că fiecare este instalat într-o altă cameră.     Aşteptând ca Maria să-şi schimbe hainele prea subţiri pentru frigul care cobora din pădure, Martin se sprijină de balustrada terasei şi-i arată lui Ionuţ crestele munţilor.     – Nu am încercat niciodată, dar pe acolo este drumul spre cabana Omu. Poate că reuşim şi noi să ajungem odată până acolo.     – Nu ştiu dacă pot. Nu am urcat niciodată pe munte!     – Încercăm împreună. Dacă ne ţin curelele, ajungem, dacă nu, mergem şi noi până unde putem... Ţi-a plăcut castelul?     – Da, frumos! De abia aştept să văd pozele pe care le-am făcut!     Maria se apropie şi ea de cei doi, îi studiază, apoi se uită şi ea în zare, spre creste. Ionuţ o zbugheşte afară, în livadă.     – Mă bucur că-i place aici. Sper că şi ţie îţi place!     – E un vis! N-am mai ieşit de mult timp din oraş...     – Am înţeles că Daniel este un adevărat dromoman. Nu vă scoate şi pe voi la plimbare?     – Nu. Se duce singur, sau cu prietena lui...     – Ciudat om. Sper să nu-i facă nici un rău lui Alice! Iartă-mă că-ţi spun, dar ei nu sunt făcuţi unul pentru altul şi nu mă pot abţine să mă gândesc că doar profită de ea...     – Femeia asta înseamnă foarte mult pentru tine, nu?     – A însemnat, cândva...     – Înseamnă şi azi foarte mult dacă ai ajuns să ne inviţi aici doar ca să afli mai multe despre Daniel, eventual să-l convingi prin intermediul meu să renunţe la Alice...     Martin se încruntă, apoi zâmbeşte stânjenit.     – Nu, Maria! Nu uita că, fie şi aşa mai grosolan cum ţi-am părut, şi îmi pare rău că a părut un abuz, am vrut să te cunosc mai bine din prima clipă în care te-am văzut...     Chiar dacă nu este în întregime convinsă de argumentul lui, Maria se lasă cuprinsă de braţele lui, acceptă primul lui sărut.     După ce Ionuţ adoarme buştean, dărâmat de agitaţia de peste zi, de aerul curat de la munte şi de masa prea îmbelşugată, ei rămân pe canapeaua aşezată în faţa şemineului în care ard câţiva butuci, flăcările lor fiind singura sursă de lumină după ce Martin a stins becurile şi a umplut două pahare cu coniac.     Puţinii bărbaţi care ajunseseră în patul Mariei descoperiseră o elaborată tehnică de supunere sexuală de care puţine femei, din plăcere sau din obligaţie, sunt capabile. Fie că urlă de durere sau de plăcere, nu trec un prag al autocontrolului, al instinctului de conservare, acceptă în silă, oricum nu trăiesc plăcerea supunerii totale. Dar aceiaşi bărbaţi, după ce au experimentat tot ceea ce le permitea imaginaţia, au descoperit că sunt lucruri, gesturi, care nu oferă plăcere decât atunci când sunt alimentate de înfrângerea umilitoare a partenerei, care nu mai au haz când sunt acceptate cu uşurinţă. Şi au plecat din viaţa ei pentru a încerca, fără succes de cele mai multe ori, să obţină erotismul total din partea unor femei incapabile să-l ofere.     Oricum, amândoi descoperă în celălalt un partener care face dragoste cu mai mult entuziasm decât lasă să se creadă la prima vedere. În zori, după noaptea pierdută, văzând pe ecranul mobilului propriul lui număr de acasă, Martin nu răspunde la telefonul care sună, sună la nesfârşit până când este închis de tot, pentru că Mioara, dintr-o amantă perfectă, tocmai s-a transformat într-o problemă.         37.     Din curiozitatea de a-i vedea puşi faţă în faţă pe Daniel şi pe tatăl ei, încercând să alunge gândul că totul seamănă cu momentul aştepta cu atâta groază de orice tată, cel în care îi este cerută mâna fiicei sale, Alice a hotărât de una singură că restul zilei de duminică o vor petrece la ţară, la tatăl ei.     Ca mai toate satele în care bucureştenii pot să ajungă în mai puţin de două ore cu maşina şi satul în care se ascunsese bătrânul doctor era la fel de incoerent ca imagine. Casele dărăpănate, construite cu peste cincizeci de ani în urmă, îngropate sub acareturile ridicate din materiale adunate la întâmplare, cu gardurile prăbuşite, puse pe foc în iernile prea lungi, erau sfidate de construcţiile noi, ridicate de orăşeni, care nu se mulţumeau să aducă acolo cele mai nereuşite proiecte gândite de arhitecţi diletanţi, ci aveau şi orgoliul de a schimba cu totul până şi flora locului, desţelenind toate curţile, tăind salcâmii şi prunii şi înlocuindu-i cu specii fără nici o şansă să supravieţuiască pe solul sărac, rezultatul fiind, chiar şi peste ani, curţi pustii, din ce în ce mai aride, în care erau obligaţi să adauge mereu dale mari de beton în locurile în care nici iarba nu mai reuşea să crească.     Doctorul era poate singurul care lăsase natura în voia ei şi alesese să repare casa bătrânească, să-i aducă minime îmbunătăţiri, ca să se piardă printre săteni. Nici hainele pe care le purta nu mai erau cele ale unui om aflat în vacanţă, pantaloni sport şi pantofi uşori, cu care alunecai imediat pe noroiul care acoperea totul şi după cea mai mică ploaie, şi era îmbrăcat cu haine vechi, pantaloni de stofă, care trăiseră vremuri mai bune, o vestă de lăutar sărac şi pantofi cu talpa groasă, de bocanc, singura diferenţă între el şi vecinii care-l studiau de peste gard fiind că nu primise de pomană lucrurile, le adusese singur în starea în care erau după ce le purtase şi la oraş.     – Iar te-ai machiat ca o târfă, au fost primele lui cuvinte, apoi le-a întors spatele şi a pornit înaintea lor pe aleea mărginită de buruieni înalte.     Uliţa era strâmtă, cu greu ar fi putut să treacă o altă maşină pe lângă a lor. Daniel a întrebat-o pe Alice cum ar putea să deschidă poarta grea, ca să intre cu maşina în curte, acolo unde ruginea Opelul doctorului, dar n-a obţinut din partea ei decât un semn a lehamite.     – O să vă dau o cafea, le-a spus bătrânul subliniind prin gesturile lui că nu trebuie să se aştepte la mai mult, la cine ştie ce masă bogată, aşa cum aveau parte copiii întorşi de la oraş.     Masa din tablă şi fier beton era acoperită cu o muşama slinoasă, ceştile erau ciobite, dar cafeaua era bună, a recunoscut în sinea lui Daniel. Se simţea studiat cu coada ochiului de doctor, dar discuţia despre îngrijirea mormântului mamei, despre acte şi impozite, se purta ca şi cum el n-ar fi fost de faţă.     Înainte de plecare, bătrânul a intrat în casă şi, după ce a răscolit o vreme prin dulap, a adus un binoclu militar vechi şi i l-a întins lui Daniel.     – Ia-l, poate vă foloseşte la ceva. Mi l-a dat unul din amărâţii ăştia pe care l-am împrumutat cu nişte bani.     Şi nu a ascultat cuvintele de mulţumire ale lui Daniel, le-a deschis poarta, a aşteptat ca el să se suie la volan şi, când a fost sigur că el nu-i mai aude, i-a spus lui Alice:     – Am fugit din Bucureşti ca să nu fiu obligat să-ţi fac rău cu mâna mea. Într-un fel, acum sunt uşurat, l-ai găsit singură pe cel care mi-a luat locul. Să nu mai vii pe aici, uită-mă!         38.     În timp ce-şi bea de una singură cafeaua aşteptându-l pe Ionuţ să iasă de la film, înconjurată de tineri zgomotoşi, ce-şi povesteau unul altuia cum se îmbătaseră în noaptea precedentă, Maria o descoperise pe Alice cum se oprise în faţa unei vitrine şi acum o studia pe furiş, neştiind cât de bună este memoria acesteia, dacă o va recunoaşte sau nu după ce fuseseră prezentate în fugă una alteia când Daniel trecuse pe la ea să o invite într-o excursie de o zi.     Nu era capabilă nici de ură, nici de invidie, aşa cum sunt ele înţelese de ceilalţi oameni dar, ştiind că face un mare păcat, ajungea într-o stare ce-i dădea puterea de a face rău altora atrăgând asupra celui vizat întâmplări nedorite, dezastre, pierderi incontrolabile.     Simţind superioritatea femeii de care se îndrăgostise Daniel, bănuind şi ca fiind mai complexă relaţia ei cu Martin, în cabana căruia îi descoperise portretul, mai repede dorea ca Alice să nu fi existat decât ca ea să sufere. Adică să-i cadă în cap un panou de reclamă prins chiar deasupra vitrinei pe care o studia. S-a abţinut.     Asta şi pentru că şi-ar fi dorit ca o astfel de femeie să-i fie prietenă, să-şi verifice cu ajutorul minţii ei ascuţite dorinţele, gândurile, îndoielile, intuiţiile, eventual chiar să-i ceară sfatul, ca între două adolescente. Ar fi întrebat-o chiar şi despre Martin.     Alice sesizase din prima clipă prezenţa Mariei şi faptul că era studiată insistent. Pentru că era mereu atentă la femei, la stările şi întâmplările pe care le trăiau, documentându-se în permanenţă pentru emisiune, strângând şpecul virtual al anecdotelor cu care umplea timpii morţi, în care ascultătoarele nu mai sunau, picoteau pe lângă aparatele de radio aşteptând ca o alta să aibă curajul de a-şi plânge suferinţele în public.     Folosind drept oglindă vitrina magazinului, o măsura şi ea pe Maria ca să înţeleagă ce-l atrăsese pe Martin, ca să descopere ce ar fi putut scoate din ea bărbatul cu darul de a pune femeile în valoare. Şi s-a speriat de perfecţiunea ce putea fi atinsă de Maria, de superioritatea pe care ar fi căpătat-o odată scoasă din carapacea ei de femeie speriată şi nesigură.     Cum reuşise să se întâlnească faţă în faţă chiar şi cu soţiile celor cărora le sucise capul, a profitat de întâmplare, s-a întors, a pornit spre masa Mariei şi, după ce a speriat-o aplecându-se să o sărute pe obraz, ca şi cum ar fi fost două vechi prietene, s-a aşezat şi şi-a comandat şi ea o cafea.     – Să ştii că nu sunt mult mai bătrână decât Daniel, dacă ăsta este motivul pentru care nu eşti încântată de prezenţa mea! a pornit abrupt dialogul, ca să nu piardă timpul cu buletinul meteo şi preţurile exagerate afişate de magazinele din jur.     – Uite, la aspectul ăsta nu mă gândisem...     – Înseamnă că ai alte motive?     – Nu am un motiv anume... Şi n-am spus niciodată că am ceva cu tine...     – N-ai spus, dar se vede! De asta nici nu ai vrut atunci să vii cu noi în excursie.     – Nu ştiu dacă avea rost...     – Pentru că nu o să dureze relaţia mea cu Daniel? Chiar şi aşa de-ar fi, puteam să ieşim la iarbă verde.     – Aveai nevoie de un trofeu? Vrei să-i demonstrezi ceva lui Daniel?     Alice este uluită de atacul la care nu se aştepta.     – Nu ajungem niciunde aşa! Vrei să plec?...     – Nu. N-am nimic cu tine. Dacă nu ne-am fi cunoscut aşa, poate că m-aş fi bucurat mai mult, poate ţi-aş fi spus că-ţi ascult emisiunile, poate că...     – Dacă ai accepta să nu ne strângem de gât atunci când ne vedem, am putea afla lucruri utile una de la cealaltă!     – Adică?...     – Adică tu mi-ai spune ce-i cu Daniel, iar eu ţi-aş dezvălui una-alta despre Martin.     – Ce să aflu despre Martin? Că o să mă părăsească după ce o să dispară magia noutăţii? Asta ştiu deja. Iar cum să-l amăgesc ca să nu se întâmple asta, nu mă interesează să aflu...     – Dar cum să-i oferi pur şi simplu mai multă plăcere, bucurie, doar aşa, pentru el, pentru că ţii la el, se vede, asta te-ar interesa?     Maria nu-i răspunde. Poate pentru că nu vrea să spună un „da“ pe care îl va regreta.     – Linişteşte-te, nu-ţi spun nimic dacă nu vrei. Oricum nu-mi place să vorbesc cu surzii!     – Ciudat, dar asta faci în fiecare noapte!     – De ce?! Emisiunea are un rating foarte bun, să ştii!     – Nu la asta mă refeream, ştiu că te ascultă multă lume. Te şi înţeleg ascultătorii? Pun ei în practică sfaturile tale? Care-i scopul? Îţi spun eu, de fapt vorbeşti cu surzii, la asta se rezumă totul. Aşa cum în clipa asta te gândeşti că pierzi timpul încercând să mă schimbi...     Alice se sculă brusc şi Maria, pentru o clipă, avu senzaţia că o să devină violentă, că o să-i trântească poşeta în cap, că o să-i tragă un dos de palmă sau măcar că va mătura lucrurile de pe masă.     – Ştii, spuse Alice, poate că o să reuşim să vorbim normal una cu alta. Şi asta depinde doar de tine. Iar dacă nu o să vrei aşa ceva, n-o să fie nici o pagubă!         Alice nu a avut prea mult de mers până la locul celei de-a doua întâniri, una programată de data aceasta. Mioara era deja alta, nici nu se aşteptase la altceva, şi nu era vorba doar de hainele cu totul diferite, din altă lume faţă de ceea ce purtase până atunci, sau de parfumul pentru care Alice chiar o invidia, ci de privirea de om sigur pe el, de încercarea, încă timidă, de a se aşeza altfel pe scaun, de un plus de rafinament în felul în care îi anunţa pe cei din jur că este o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Şi privirile acestora se opreau asupra ei, aşa cum stătea la o masă în apropierea culoarului principal.     – Am plasat-o pe Monica, fosta mea colegă de cameră, la prăvălie dar, dacă mai ai nevoie de mine, pot să mai trec pe acolo, să te ajut.     Ideea de a o avea fată în casă pe noua amantă a lui Martin însemna mult pentru Alice şi era o adevărată răsplată pentru faptul că le făcuse lipeala. Iar Mioara proceda ca un elev bun, care nu se mulţumeşte cu ce-i oferă profesorul, ci îşi ia şi un meditator, pentru că ştia până unde poate să câştige din ţoalele, parfumurile şi petrecerile oferite de Martin şi cât contează secretele feminităţii totale pe care le stăpâneşte Alice, pe care le poate fura ca un ucenic, urmărindu-şi maestrul.     – Dacă apare pe acolo o persoană care te cunoaşte ca fiind prietena lui Martin, spui că eşti în vizită, nu altceva!     – OK, mulţam!     – Ştii că ai o rivală?     – Cum? Doar m-am mutat la el, nu-i nici un semn că ar mai trece pe acolo o altă femeie!...     – Unu. Martin are o casă de vacanţă la Bran, unde nu ai ajuns niciodată. Doi. Nefiind însurat, nu are un hogeag unde să-şi ascundă amantele, dar poate să împrumute unul sau să folosească apartamentul de serviciu de la firmă. Trei. Femeia aia are casa ei, chit că acolo sunt lucrurile ceva mai complicate, pentru că există şi un copil.     – Ce să fac?     – O să aştepţi, nu o să-l forţezi să faceţi dragoste dacă vine prea obosit, cel mult îl exciţi puţin, şi nu-i spui absolut nimic. Femeia aia e de vârsta mea, nu o să dureze mult.     – Dacă arată ca tine, nu am nici o şansă.     – Dacă ar şti ce ştiu eu, n-ai avea nici o şansă, deşi nu cred că m-aş încumeta să mă lupt cu tine pentru un bărbat. Tinereţea are din pornire prea multe puncte avans, handicapul este greu de recuperat.     – Atunci aş putea să-l oblig să aleagă între mine şi ea...     – Nu! Nu. Greşeală! Întotdeauna un bărbat o alege pe cealaltă! De milă, de silă, chit că regretă mai târziu.     – Am înţeles...     – A, nu uita să păstrezi ceva din aerul tău rudimentar de fată de la ţară, ca să aibă mereu un motiv să stea pe lângă tine.     Aşa cum sună cuvintele, Mioara ştie că ar avea motiv să se supere, eventual să-i întoarcă spatele şi să plece, dar miza este mult prea mare!         Că nu era indicat să-i spună lui Martin că ştie de Maria, aflase de la Alice, că nu era voie să o cunoască, nu fusese avertizată, aşa că ajunsă acasă a studiat carneţelele de lângă telefon şi a descoperit acolo o singură Maria, cu număr de telefon şi adresă, notată pe un fluturaş cu antetul firmei lui Martin. Iar când la telefon i-a răspuns o voce de copil, a simţit că este pe drumul cel bun.     Îmbrăcată fără multe fiţe, s-a aşezat la pândă în faţa casei până când Maria a ieşit la cumpărături. Era Maria? Da, era frumoasă, de vârsta lui Alice, locuia la adresa cu pricina...     A urmărit-o fără probleme şi au intrat împreună în supermarketul din apropiere.     S-a mirat că urmărita alege mai toate produsele din categoria „ofertă specială“ sau „cu preţ redus“, ceea ce i-a dat noi speranţe, era o dovadă clară că Martin nu o finanţa. Nu erau foarte apropiaţi, era doar un moft.     Sau spera să fie aşa, pentru că Maria arăta mult prea bine, în ciuda vârstei.     – Aţi mai luat aşa ceva? a abordat-o ea ca şi cum ar fi fost interesată de produsul ales de pe raft, o conservă de peşte.     – Da, e bun, e ciudat şi e bun..., i-a răspuns Maria aproape fără să o privească. Merge mai ales la pizza, nici nu-ţi mai trebuie altceva.     I-a mulţumit şi a continuat cumpărăturile mergând pe urmele ei. A zâmbit bucuroasă când Maria a ales de pe raft şi un pachet care anunţa indirect că va fi, o perioadă, indisponibilă pentru Martin.     Sosit târziu acasă, după ce o vizitase pe Maria ca să-i fie refuzată invitaţia pentru weekend, Martin a descoperit-o pe Mioara în bucătărie şi a luat-o ca pe un semn la care trebuia să se gândească. Scopul lui era să educe femei spectaculoase, nu gospodine. În plus, felia de pizza avea, în aparenţă, aceleaşi ingrediente cu aceea pe care o mâncase la Maria.     Şi nu a putut să se apropie de Mioara, iar ea nu s-a busumflat ca de obicei, a probat în faţa lui lenjeria nouă, făcând totul cu gesturi mai calculate decât de obicei, îmbrăcându-se şi dezbrăcându-se cu o lene senzuală, întrerupându-şi de câteva ori activitatea în aparenţă benignă pentru a-i fura câte un sărut, pentru a-l dezbrăca şi pe el, treptat, pe motiv că este prea cald în casă.         39.     Un bărbat cu o ţinută neîngrijită se strecoară pe culoarul unei edituri printre rafturile enorme pe care zac sute de manuscrise acoperite de praf. Din loc în loc se apropie de rafturi, citeşte pe cotorul unui dosar, clatină înţelegător din cap. Uşile birourilor sunt larg deschise spre culoar. În dreptul lor, omul scrutează persoanele prezente în acele locuri, caută pe cineva, apoi trece mai departe. Spre capătul culoarului îl descoperă pe cel pe care îl căuta, îşi îndreaptă ţinuta şi intră ţanţoş în birou.     Intrusul salută dând din cap, apoi se trânteşte pe un fotoliu fără să aştepte nici o invitaţie.     – Ştiu totul. Astea spun totul!     Şi aruncă pe birou un dosar slinos din care alunecă diplome mototolite şi pătate. Redactorul ridică din umeri şi încearcă să adune hârtiile fără să-l instige la violenţă, aşteptând continuarea, pe care o bănuieşte în mare parte.     – Trebuie să publici cartea asta, ea o să schimbe soarta omenirii! Şi nu mai sta atât de crispat, că nu te voi ataca în plan astral, deşi aş fi putut să o fac, aş fi putut să te hipnotizez încă de când am intrat aici şi să te găsesc blând ca un mieluşel. Ia şi citeşte!     Pe aceeaşi traiectorie pe care sosiseră diplomele, apare şi aterizează cu zgomot un alt dosar, mult mai voluminos, la fel de slinos.     – Voi nu aveţi pe aici o cafea, o apă, ceva pentru musafiri? Ce naiba, doar e firmă mare!...     Redactorul priveşte în silă manuscrisul şi caută o soluţie.     – Îmi pare rău, dar nu am nici o colecţie în care să public o astfel de lucrare...     – Evident că nu ai nici o colecţie, doar este o carte unică! Trebuie să scoţi din prima o sută de mii de exemplare, că atâtea se vor vinde în prima săptămână, am informaţii sigure!     – Planul editorial este fixat deja pentru următorul an, nu am cum să o public mai devreme...     – Planul editorial nu este bătut în cuie, ce naiba, doar nu o să refuzi aşa o carte! Auzi, tu n-ai un şef pe aici? Că mă duc să vorbesc direct cu el! În fond, nu vreau decât un avans de zece mii de dolari că să termin cartea într-o lună şi s-o aduc cu bun de tipar.     – Din păcate, politica patronilor este să nu dea avans autorilor...     – Deloc? Suma o mai putem negocia, dar nu accept mai puţin de cinci mii...     Redactorul o descoperă pe Alice, care aştepta în cadrul uşii ca el să termine cu nebunul şi o vede cum râde pe înfundat, dar nu se enervează şi mai rău, poate că ea este scăparea.     – Mă scuzaţi, aveam o întâlnire cu doamna, nu este politicos să o las să aştepte...     Intrusul pufneşte, mângâie aerul alcătuind din palmele lui forme imaginare, greu de înţeles, privind-o fix pe Alice, apoi îşi strânge hârtiile preţioase şi dispare bombănind în timp ce ea, după ce l-a sărutat în fugă pe editor, se aşează pe celălalt fotoliu, speriată la gândul că ar putea să se umple de râie de la precedentul vizitator.     – Ce cauţi tu pe aici? Cum de ţi-ai adus aminte de mine? Ai nevoie de ceva, sau te-ai hotărât să scrii cartea aia despre care am mai vorbit?     – Încă nu sunt pregătită să povestesc toate anecdotele legate de emisiune. Ţi-am adus un alt manuscris...     – Al tău?!...     – Nu, al unui prieten...     – He, he, uite că şi Alice are prieteni!     – Nu fi rău!     – Nu sunt, Alice. Pot să-l citesc, sau să mă prefac că-l citesc, şi să ţi-l dau înapoi peste o lună. Probabil că este o tâmpenie, ştii şi tu asta, altfel nu veneai la mine.     – Pentru omul ăsta... Bine, şi pentru mine, ar fi important să se publice cartea...     – Ştii ce te costă... Eşti dispusă?     – Eşti la fel de măgar cum te ştiam!     – Alice, de asta ai venit la mine şi nu te-ai dus la o altă editură. Tu ştii mai bine dacă merită sau nu efortul...     – Bine. Unde şi când?...     – Ţi-ai mai pus-o într-un birou? Probabil că da, dar nu în ăsta. Mă duc să încui uşa...         40.     Oraşul este acoperit de nori negri, aerul stă încremenit în aşteptarea furtunii, dar lumina soarelui aflat spre apus pătrunde pe sub plafonul de nori şi desenează conturul clădirilor în tuşe puternice, proiectează totul în alb şi negru. Oamenii sunt agitaţi fără să ştie de ce, se uită din când în când la cerul ameninţător realizând că nu şi-au mai ridicat de ani de zile privirile de la asfaltul crăpat, prăfuit.     Cu o sticlă de şampanie şi un carton enorm de tarte cu fructe, prăjitura lui preferată, Alice intră în casă, trece ca un vârtej prin toate camerele şi se repede în birou să-l anunţe pe Daniel vestea cea mare, că va fi publicat, aşa că este momentul să sărbătorească, măcar câteva clipe, înainte ca ea să plece la muncă.     – Unde eşti, măi, scriitorule, vin de la editură, vor să te publice!...     Sticla scăpată din mână nu se sparge, prăjiturile se fac praf când pachetul cade şi el, atunci când o descoperă pe Mioara trântită pe spate pe birou, cu picioarele în tavan, şi pe Daniel, cu pantalonii în vine.     – Sunteţi gata, sau v-am întrerupt eu?...     Cei doi se îmbracă încercând să-şi ascundă feţele, apoi Mioara dă să se strecoare şi să fugă pe lângă Alice, spre uşă, semn că nu a avut timp să rumege toate consecinţele întâmplării şi mai speră ca furia femeii înşelate să se canalizeze numai către Daniel.     – Nu, nu, mai stai o clipă, doar eşti plătită pentru ziua de azi, nu?     – Da, doamnă...     – Bon, nu erai plătită şi pentru o partidă de sex, dar nici să nu te aştepţi să plătesc eu şi asta. Înainte să pleci, pune mâna şi strânge lucrurile dobitocului şi ajută-l să şi le care în maşină. Asta o să fie ultima lecţie pe care o primeşti de la mine!     – Alice...     – Tu ce ai de spus? Strânge şi pleacă! Să nu aud chestii de genul „nu conta, nu făceam dragoste, doar sex, nu ştiu ce a fost cu mine“... Culmea este că mă gândeam atât de serios că eşti bărbatul lângă care aş putea îmbătrâni...     Văzând că Mioara ştie mai bine decât Daniel unde i se află lucrurile prin casă, Alice realizează că el se considera acolo numai un musafir. Şi nu poate să nu se amuze, dincolo de disperarea momentului, văzând cum Mioara este scârbită de lucrurile lui murdare, de genţile răpciugoase în care le înghesuie.     Cei doi dispar într-un sfert de oră, pe urmă ea încuie uşa şi nu răspunde ciocăniturilor în uşă bănuind că este Daniel, care s-a întors încercând să obţină iertarea. Pentru că era mai mult decât distrusă, a realizat că nici măcar lacrimile nu apar, aşa cum ar fi fost firesc, doar privirea ei, pe care şi-o vede în oglinda de la baie, în timp ce se demachiază, este atât de nefirească încât nici ea nu şi-o poate suporta.     Fusese mereu ea aceea care rupsese relaţiile pornind în căutarea unui alt partener, niciodată nu mai făcuse neghiobia să întârzie până în momentul în care era înşelată. Pentru că era atât de eficientă în plan sentimental, simţea întotdeauna când apărea umbra neatenţiei, când privirile bărbatului întârziau mai mult decât era normal asupra femeilor de pe stradă, când i se ascundea ceva, o convorbire telefonică sau o oră pierdută fără un motiv credibil.     Şi nu se îndepărtase niciodată atât de dramatic de un bărbat încât să fie sigură că niciodată nu vor mai putea vorbi la telefon, că se vor ocoli pe stradă, că nu vor recunoaşte unul despre celălalt că se cunosc.     Ceva mai liniştită, se duce în bucătărie şi umple cu vârf o farfurie cu ce găseşte prin frigider şi se aşează pe urmă în fotoliu. Mănâncă mult, fără să se mai gândească la siluetă, la sănătate, la cum arată în timp ce se îndoapă.         41.     – Numai târfa aia a ta e de vină!...     Martin închide telefonul înmărmurit, se ridică din fotoliu şi se opreşte în uşa băii privind-o pe Mioara, care a sosit în fugă acasă şi s-a oprit direct sub duş. Ea nu-i caută privirea, este concentrată asupra gesturilor ample cu care trece buretele peste pielea ei săpunită. Martin înţelege resortul care-l poate împinge pe un bărbat să facă sex cu o femeie pentru a o pedepsi, dar se abţine.     O lasă în pace, alege o valiză din debara şi-i îndeasă lucrurile înăuntru ca şi cum ar aduna gunoiul de prin casă. Tot ceea ce-i cumpărase, deşi ar fi aruncat-o afară din casă aşa, goală, direct de sub duş. Apoi pune valiza în mijlocul camerei. Mioara descoperă surprinsă ceea ce i s-a întâmplat.     – Te-a şi sunat, nu?     – Asta contează?     – Pentru tine, n-ar tebui să conteze! Sper că nu ţi-ai imaginat că o târfă ca mine are un singur client! Şi, când ai plecat cu aia la munte, eu ţi-am spus ceva?     Mioara este stăpână pe situaţie, stă goală, cu mâinile în şolduri şi-l priveşte de sus.     – Poate că ar fi trebuit să pleci mai demult de aici...     – O să plec chiar acum, pentru că asta vrei! Şi s-ar putea să nu-ţi răspund la telefon când o să mă cauţi... Pentru că o să mă cauţi la un moment dat!     Ca să sublinieze motivul pentru care merită să fie căutată, se îmbracă în faţa lui, într-un streaptease pe dos, acoperind cu gesturi senzuale trupul de atâtea ori dezbrăcat în grabă de Martin. Şi, fără să-i pese de ritmul în care el ar dori să se petreacă lucrurile, verifică bagajele, descoperă lipsa cămăşii lui pe care o folosise drept cămaşă de noapte şi o recuperează din dormitor, apoi adună într-o pungă şi cosmeticalele din baie, la care el nu se gândise.     Cărând cu greu valiza plină, Mioara iese din bloc, porneşte spre staţia de metrou, se uită la figurile mohorâte şi la hainele posomorâte ale celor care coboară supuşi treptele murdare, apoi se răzgândeşte, realizează că nu mai face parte din lumea lor şi face semn unui taxi.     Nervos, Martin nu poate sta locului în casă. Iese şi el peste câteva minute, se suie la volan şi demarează în trombă spre disperarea şoferilor care-l evită în ultima clipă şi-l înjură cu foc. La fel de furios frânează în faţa blocului Mariei, lovind uşor un stâlp care marchează locul de parcare al unui locatar şi blocând o altă maşină al cărei şofer tocmai dorea să plece. Văzându-l atât de furios şi ştiind că nu are de ce să se lege de proprietarul unui Mercedes decât dacă o caută cu lumânarea, omul opreşte motorul şi speră ca Martin să se întoarcă repede.     Maria nu se aştepta la vizită. Nici nu ştia la ce să se mai aştepte din partea lui după ce, ca şi cum excursia la Bran n-ar fi însemnat nimic, el nu mai dăduse nici măcar un telefon. Nici Ionuţ nu o întrebase direct ce se întâmplă cu prietenul ei, dar, semn că se simţise bine, o mai chestionase asupra următoarei lor ieşiri la munte şi-i amintise că aştepta să vadă fotografiile făcute, iar developarea şi mărirea lor, ştiau amândoi, rămăsese în sarcina lui Martin.     După ce a aflat povestea lui Daniel, spusă cu cuvinte grele, pline de răutate, şi Martin i-a declarat că pune punct relaţiei lor, de care ea nu era foarte sigură că există, şi el a plecat trântind uşa, iar ea a rămas plângând, dorindu-şi ca el s-o fi uitat pur şi simplu, ca totul să fi fost o aventură de weekend, nu o poveste de iubire frântă fără voia lor.     Şi ştia că, până când el nu-şi va găsi un loc, până când nu va construi pe îndelete o minciună, nici de Daniel nu avea cum să dea. Dacă ar mai fi fost ţâncul inconştient şi răzgâiat, l-ar fi bătut, aşa cum o mai făcuse cândva, pe post de mamă improvizată, acum doar o să-şi verse năduful şi o să-l ierte a nu ştie câta oară.     Ionuţ descoperă pe colţul mesei plicul cu fotografiile, pe care Martin l-a aruncat atât de repede pe masă încât ei nici nu au apucat să observe, şi o trage de mână pe Maria să se aşeze lângă el pe canapea ca să se uite la imaginile menite să rămână singura lor amintire frumoasă.     Plânsul, pentru o femeie, nu este încărcat de neputinţă, aşa cum este în cazul bărbaţilor, ci are încărcătura unui sacrificiu, devine purificator, de aceea femeile nici nu se ascund când plâng, pentru că îndeplinesc un ritual. O dată cu ultimile lacrimi curse ele închid şi plătesc un capitol de viaţă.         42.     La început, a rămas pe hol, în faţa uşii care se trântise în spatele lor, până când Mioara a dispărut, apoi a bătut în uşă, de câteva ori mai încet, ca un musafir întârziat, apoi a lovit cu furie în lemnul masiv adunându-i pe vecini în spatele vizoarelor, acolo de unde aveau curajul să fie spectatori la o astfel de întâmplare, dar Alice nu a mai deschis.     După ce şi-a trântit bagajele în portbagajul maşinii, Daniel s-a mai uitat o dată în sus, sperând să o zărească pe Alice la fereastră, apoi a intrat în prăvălia Maricicăi. Nu era nici pe departe femeia ideală, bondoacă, cu părul marcat de lipsa de gust a unei coafeze de cartier, dar sânii enormi, cu siguranţă consistenţi, şi privirea jucăuşă trădau o femeie preocupată de sex.     – Chiar aşa, în fiecare zi la muncă, nu v-aţi plictisit, doamnă?     Maricica este surprinsă de cuvintele lui, de zâmbetul pe care-l afişează Daniel, dar nu se poate abţine să nu intre în joc.     – Dacă nu stai cu ochii pe vânzători, te fură. Pierzi bani! Şi oricum lipsesc destul de mult de aici în sesiune, nu uită ea să amintească de eforturile pe care le face pentru a intra, cel puţin formal, în categoria celor din care face parte Daniel.     – Măcar la sfârşit de săptămână dacă aţi ieşi undeva, la munte, să vă relaxaţi.     – Eu îi tot spun lui Gigi că avem nevoie de aşa ceva, dar el e leneş şi îi este frică să conducă la drum lung.     – Dacă îl convingeţi, eu vă stau la dispoziţie, ca şofer şi ca ghid!     – Cu mare plăcere!     Zâmbetul ei este rudimentar, dar promite exact ceea ce aştepta Daniel.     – Aţi venit după ţigări?     – Nu. Eram în trecere şi v-am văzut înăuntru, minte Daniel, care a remarcat că prin vitrina în care erau înghesuite tot felul de mărfuri nu puteai să vezi cine este în spatele tejghelei. Cred că nici nu am portofelul la mine.     – Ei, lăsaţi, nu asta este problema. Luaţi ţigările iar banii mi-i aduceţi data viitoare.     Daniel acceptă cele două pachete fără să-i explice că unul din ele nu va ajunge la Alice, aşa cum se gândeşte Maricica, apoi se suie la volan. Pentru că a fugit fără să-şi plătească datoriile, ştie că nu se poate întoarce la fosta lui gazdă.     După câteva minute ajunge în faţa locuinţei Mariei, dar nu coboară, îşi aprinde o ţigară şi se aşează mai comod, ca şi cum ar avea mult de aşteptat. Nu este foarte supărat că şi-a pierdut manuscrisul şi şansa de a-l vedea publicat, suferă însă mai mult decât se aştepta pentru că a pierdut o femeie, pe care o iubea, şi o locuinţă, extrem de comodă pentru el.     În fond, cartea nici măcar nu era a lui, o scrisese aproape după dictare, pornind de la subiectul propus de Alice, care verificase în fiecare zi cât scrisese, îi dăduse în permanenţă sugestii şi indicaţii. Poate că nici nu fusese o idee bună să mizeze pe scris cât timp o făcea fără nici o plăcere, doar aşa, ca să-i treacă timpul.         43.     Dacă nu i-ar fi explicat la fiecare intersecţie pe ce alee trebuie să vireze, taximetristul nu ar fi găsit niciodată adresa indicată de Mioara. Iar dacă ea nu ar fi arătat atât de bine, el nici nu s-ar fi încumetat în acel cartier pentru un alt client, l-ar fi lăsat undeva, la bulevard, să se descurce singur prin locurile stăpânite de găştile agresive de tineri fără căpătâi, gata să-ţi dea în cap pentru un pumn de mărunţiş şi un nimic pe care să-l vândă la colţul străzii ca să facă rost de bani pentru băutură sau pentru droguri.     Garsoniera pe care o împarte cu o altă tânără sosită în capitală să-şi caute norocul i se pare acum mică şi murdară Mioarei. Vede altfel pereţii crăpaţi, geamurile murdare, mobila desperecheată, este deranjată de apa care curge la baie, de zgomotul de fond al vecinilor.     – Mioara!... Vai, cât mă bucur să te văd! Mi-a fost dor de tine! De abia aştept să-mi povesteşti ce ai făcut!     Entuziasmul fetei care îi fusese până mai deunăzi prietenă şi confidentă o enervează, aşa că nu-şi desface bagajele, lasă lucrurile în valiza pe care o înghesuie la picioarele patului şi culege din bucătărie sticla de coniac ieftin, băută pe jumătate. Fără să o invite şi pe prietena ei, se trânteşte în fotoliul-pat în care dormea şi bea lacomă, sperând să se ameţească repede.     – Eşti supărată? Te-ai certat cu el?     Mioara nu mai ţine minte de care „el“ apucase să-i spună, aşa că nu intră în amănunte, doar clatină din cap afirmativ.     – Lasă, că o să treacă! Nu cred că un bărbat se poate supăra pe tine, Mioara, arăţi mai bine ca niciodată! Eşti cea mai frumoasă femeie pe care o cunosc!     – Bărbaţii sunt nişte porci!     – Nu te mai gândi la el! O să ne descurcăm bine împreună, o să vezi!     Cum cuvintele ei nu au efectul scontat asupra Mioarei, fata aplică cea mai veche reţetă pentru dezamăgirea în dragoste şi aduce din frigider un carton cu prăjituri. Pe care le devorează împreună, aproape fără să mai scoată un cuvânt.     Disperarea atinge cota maximă când Mioara intră în baie să facă un duş. În loc de dulăpioare cochete, pe pereţi se văd pete negre de mucegai. În loc de cosmeticale fine, trebuie să folosească chimicale ieftine, de la tarabagii. În loc de prosoape enorme, ţinute calde pe caloriferul rastel, un prosop destrămat şi jilav atârnat în cuiul ruginit bătut în uşă.     Dacă atâta obţinuse sau meritase cu puţin timp în urmă, privindu-se în oglindă ştia că acum merită mai mult. Şi ştia şi cum poate să obţină tot ceea ce-şi dorea.         44.     După ce o speriase apărând palidă şi nemachiată, Alice îi face semn Iuliei că nu vrea să răspundă la nici un telefon.     – În noaptea asta vorbesc eu! Cine vrea să mă asculte, bine, cine nu, să închidă radioul, sau să se mute pe o altă frecvenţă...     Azi vreau să-ţi vorbesc ţie, Ascultătorule Anonim, cel care trăieşti ascuns în sufletele noastre.     Te-ai născut. Durerile au început deja, sunt cumplite, dar nu o să le ţii minte. Din fericire, sau din păcate, pentru că ar fi fost un motiv suficient ca să te întorci pe loc în neantul din care tocmai ai sosit. Dar nu ai cui să comunici dorinţele tale, nu ştii cum.     Ai supravieţuit naşterii. Acum, ca să obţii ceva, trebuie să plângi, să urli. Foamea doare. Urina arde. Plictiseala te înnebuneşte. Dacă te-ar ţine puterile, te-ai arunca din pat, doar-doar s-ar termina mai repede totul. Nu se termină. Înveţi să exagerezi pentru a obţine o reacţie mult mai promptă din partea turmei.     Pentru că nu ai avut nici puterea, nici curajul, lucrurile din jur încep să te doară. Cuiele înţeapă, cuţitele taie, focul arde. Iar primii paşi se soldează atât cu o cunoaştere dureroasă a lumii înconjurătoare, cât şi cu numeroase vânătăi. Pentru că nimeni nu a avut curajul să te înveţe, nu ştii cum se poate termina calvarul ăsta.     Vorbeşti, comunici, eşti minţit şi suferi, nu ştii cum de ţi se poate întâmpla aşa ceva, iar durerea fizică este completată în mod firesc de durerea sufletească. În plus, ţi se fură primele lucruri, ţi se fură iubirea mamei rezervată acum pentru fratele mai mic, sau pentru un nou tată.     O hoardă de imbecili care urlă şi nu pot fi struniţi decât cu nuiaua, asta este şcoala în care păşeşti împins de la spate, din care vrei să fugi, sau să dispari pur şi simplu, aşa cum începi să realizezi că se poate. Ar fi suficient să mori, ca încercările teribile la care eşti supus să înceteze.     Ai vreme, până la vârsta la care responsabilitatea îţi este pusă pe umeri ca uniforma unui condamnat la moarte, să suferi din dragoste, din lipsa banilor, din trădarea prietenilor, din eşecurile şcolare. Ba chiar, cu puţin nenoroc, te-ai lăfăit deja prin paturile unui spital, corpul tău, cândva minunat şi întreg a fost început, lipsesc deja părţi din el, hălci de carne care au ajuns într-un incinerator ca să îndulcească aerul pestilenţial al oraşului.     Ai, deja, prieteni care au avut curajul să se elibereze. Să evadeze din suferinţa irealităţii imediate. Nu-i vizitezi la cimitir ca să nu stai faţă în faţă cu laşitatea ta. Uneori încerci să comunici cu ei. Uneori ţi se pare că primeşti un răspuns.     Stupul are şi el nevoie de suferinţele tale, se hrăneşte cu umilinţele tale, aşa că, dacă ai avut norocul să aparţii sexului cu durată mai scăzută de viaţă, te trezeşti înrolat, porţi o uniformă care colcăie de păduchi, suporţi teroarea ordinelor absurde. Dar, ai oare curajul să foloseşti în scopul eliberării armamentul pe care îl ai în dotare?     Cu sau fără multă şcoală, descoperi rapid că viaţa le oferă mai mult celor care îşi calcă în picioare semenii. Te doare să faci aşa ceva, te irită să fii călcat în picioare, începi să te gândeşti ceva mai serios la evadarea finală.     Iubeşti sau nu iubeşti, la un moment dat condamni, la suferinţa vieţii, un copil. Copilul tău, copilul care va lua toate suferinţele de la început, fără mari şanse de scăpare.     Începi să poţi din ce în ce mai puţine, acum chiar amintirea durerilor pe care le-ai fi putut experimenta este la rândul ei o durere şi mai mare. Fie că este vorba de iubire, de urcatul unui munte, de înţelesul unor gânduri, suferi. Ţi-e frică de durere, aşa că ocoleşti soluţia eliberatoare.     Îţi pierzi părinţii şi eşti tot mai singur. Îţi dispar prietenii şi eşti tot mai tăcut. Îţi pleacă de acasă copiii şi eşti tot mai uitat. Uiţi şi motivele pentru care ai trăit, uiţi şi metodele prin care ai scăpa de toate, te agăţi de suferinţă ca şi cum ea ar însemna cu adevărat ceva.     Dacă ai reuşit să accepţi Marea Minciună, te îndrepţi ceva mai senin spre o lume de apoi lipsită de suferinţele cărora nu le mai ţii socoteala. Dacă ai fost lucid, suferinţa ta a fost şi până aici dublă, iar sfârşitul, aşa, definitiv cum este el, închide cercul suferinţelor pe care nu ai ştiut sau nu ai avut curajul să le curmi la timp.     Asta a fost ultima emisiune în care Alice v-a dat sfaturi vouă, imbecililor şi hahalerelor.     Gata, a sosit momentul, sper să vă duceţi la culcare şi să visaţi frumos. Vă spun adio! Alice nu vă mai aşteaptă în fiecare noapte pe Q FM, iar problemele voastre trebuie să vi le rezolvaţi singuri!         45.     Un camion plin cu găini închise în cuşti din sârmă lasă în urma lui nori de fulgi şi este depăşit de toate maşinile aflate în trafic. Ceasul de bord cu geam slinos este lovit cu pumnul, dar nu vrea să indice altceva decât că rezervorul este gol. Camionul intră pe platforma uriaşă din faţa benzinăriei şi se opreşte în faţa unei pompe. Un autoturism pleacă în trombă, iar de pe capotă cade un portofel dolofan. Şoferul camionului îl ridică, îl ascunde repede în buzunarul de la piept, apoi intră în magazin.     Daniel vede scena în timp ce face plinul cu banii pe care Maricica i-a scos din poşeta ei enormă. Pentru că Gigi trebuie să stea în spatele tejghelei până când găseşte o vânzătoare nouă, Daniel a acceptat să-i fie şofer patroanei în dimineaţa dedicată aprovizionării cu marfă din angrourile de pe centură.     – Gata! Acum, încotro?     – Am terminat repede. Ştii, am avea timp să mergem până la Coca, la cabinet, nu am mai văzut-o de o mie de ani.     Pentru că Daniel se uită mirat şi nu înţelege, Maricica îi dă mai multe amănunte.     – După ce am terminat liceul, am lucrat acolo, în sat, la cabinetul veterinar. Coca a fost şefa mea. Ce vremuri!...     Cum nu este maşina lui, Daniel zboară peste gropile din şoseaua cândva asfaltată, acum cu nimic mai bună decât un drum de ţară. Trec prin sate pustii, în care nu întâlnesc nici un suflet de om, traversează râuri fără nume pe poduri improvizate din tuburi enorme de beton, apoi par să se rătăcească prin pădurea de salcâm prin care drumul a fost tăiat de curând, sau, cel puţin, aşa i se pare lui. Are senzaţia că, fără să fie dirijat de Maricica, nu va mai găsi drumul de întoarcere deşi, dacă stai pe un dâmb mai înalt, încă mai poţi să vezi coşurile de fum înalte ale termocentralei.     La semnul ei, opreşte în faţa unei clădiri ciudate, un cub de beton fără acoperiş, în faţa căreia curtea este în întregime pietruită sau asfaltată, fără nici un copac, fără nici un petic de pământ. Văzându-i că opresc şi intră în curte, femeia în halat alb nu ştie dacă au venit cu un animal la vaccinat sau vor să cumpere ceva de la chioşcul aflat la marginea drumului, acolo unde tot ea îi serveşte pe clienţi.     Apoi o recunoaşte pe Maricica şi, cu exclamaţii pe care Daniel nu le înţelege, cele două se îmbrăţişează.     – Eu sunt Coca, se prezintă scurt femeia şi Daniel îi strânge mâna bărbăteşte. Cum de ai venit pe la mine?     – Uite, ieşisem după marfă şi mi-am adus aminte că nu te-am mai văzut de atâta timp.     – Hai, staţi jos, să vă aduc un suc, ceva...     Masa şi scaunele sunt din tablă şi fier forjat, aşa cum erau cu ani în urmă pe terasele cârciumilor de mahala, iar sucul adus din chioşc este cald, aproape de nebăut pentru Daniel, dar nu protestează. Fumează şi soarbe din paharul care fusese cândva borcan de muştar în timp ce le ascultă cum se laudă fiecare cu afacerea ei şi trec în revistă morţii şi vii din sat.     Un ARO frânează în faţa curţii şi Coca se duce la şofer să-l întrebe ce-i cu el, apoi zbiară din stradă că pleacă o jumătate de oră până la ferma de vaci, să aibă ei grijă de prăvălie până se întoarce.     – Vrei să vezi cum şi-a aranjat Coca pe aici?     Daniel o urmează în clădirea fără nici o noimă, o ascultă cum povesteşte istoria fiecărei camere, apoi se trezeşte în braţele ei puternice şi descoperă cât de aspre sunt păturile întinse pe patul vechi de campanie.     – Ţi-a plăcut? întreabă ea cum ies din sat după ce şi-au luat la revedere de la Coca.     – Poftim?...     – Ţi-a plăcut?     – Ce să-mi placă? răspunde Daniel distrat.     – Ce s-a întâmplat adineaori!     – A, asta... Nu ştiu...     – Cum adică, nu ştii?!...     – Nu ştiu şi gata! De ce întrebi?     Ştie că exagerează cu sinceritatea, dar lasă lucrurile să curgă fără să le forţeze. După cele întâmplate, îi este idiferent dacă Maricica o să taie pe loc relaţia lor sau o să se supună toanelor sale.     – Eram curioasă...     – Ţie ţi-a plăcut?     – Da!...     – Şi mie...     – Bărbaţilor le place întotdeauna!     – Nu-i obligatoriu.     – Ţi s-a întâmplat să nu?...     Daniel ridică din umeri. Ar putea să-i răspundă că tocmai a trecut prin aşa ceva, dar, ca un colecţionar de experienţe noi, de amintiri ce pot fi puse, cândva, pe hârtie, ştie că doar repetarea întâlnirii lor în condiţii la fel de promiscue ar putea să-l deranjeze. Deocamdată poate să treacă peste neajunsuri.     – Cred că nu...     – Nu ştii...     – Exact. Poate o să-mi aduc aminte data viitoare! încearcă Daniel să obţină pe loc verdictul ei.     – Data viitoare? O să existe aşa ceva?     În glasul ei se simte numai îngrijorarea, nici o urmă de refuz. Daniel înţelege că a câştigat.     – Da, de ce nu? Evident, dacă vrei şi tu...     Şi minte. Aşa cum a minţit de mic. Că şi-a făcut temele. Că nu i-a rămas rest de la pâine. Că şi-a uitat temele acasă. Că a trecut pe galben pentru că bunica este la spital.     Cum a minţit, asemeni oricărui bărbat, femeile care au trecut prin viaţa lui.     „Asta este regula! Trebuie să minţi! Nu poţi să fii sincer, asta contravine spiritului uman. Nu râsul, nu urinatul ferit de privirile altora, ci minciuna este aceea care ne diferenţiază de animale!“     Cum trebuie să o mintă până la capăt, ca să obţină ce vrea:     – Ştii, aş vrea să închiriez un apartament, ca să nu ne mai întâlnim pe fugă. Ce spui?...     – Cât costă?     După ce calculează toate variantele posibile după ce a aflat valoarea chiriei, Maricica îi face semn că da, ba chiar deschide şi portofelul şi dintr-o despărţitură scoate câteva hârtii de o sută de dolari şi i le întinde lui Daniel:     – Ia, să ai la tine, că poate vrea avans pe mai multe luni!         46.     – O să poţi tu să te lepezi de lumea din afară şi de tot ce te ţine legată de ea? întreabă stareţa şi Alice, cu ochii în pământ, este uşor nedumerită de ceea ce i se întâmplă.     Era obişnuită să fie acceptată pur şi simplu în grupurile în care dorea, iar la mânăstire ajunsese şi înarmată, după ce citise un regulament al lumii monahale, cu toate actele menţionate acolo ca necesare acceptării ei ca soră. Oare nu era suficientă suferinţa ei?     O priveşte lung pe femeia din faţa ei. Are încredere în ea, dar nu o înţelege.     – Ştiu că suferi, ştiu că ai nevoie de ajutor, nu ştiu însă dacă înţelegi că venirea ta aici nu trebuie să fie doar de ajutor pentru tine, ci trebuie să devii şi tu un ajutor pentru ceilalţi...     Ştie că a fost un ajutor pentru ceilalţi şi că tocmai acel ajutor a adus-o în pragul disperării. Pentru o clipă, se gândeşte că nu face altceva decât să intre în antecamera suferinţelor veşnice, pe care, este conştientă, le merită oricum. Începând cu frigul din chilie, cu scaunul incomod pe care stă, şi terminând cu dispariţia definitivă a lumii în care trăise. Sau altul este înţelesul?     – Avem trei luni ca să aflăm dacă se poate, dacă vrei cu adevărat să te desprinzi de puterea patimilor prin nevoinţa de fiecare zi a lepădării de sine. Lepădarea de sine dovedeşte credinţa şi dragostea pe care o avem pentru Iisus şi te va urma de acum înainte toată viaţa.     O priveşte pe stareţă încercând să descopere măsura în care femeia, culmea, mai tânără decât ea, crede în cuvintele pe care le spune. Stareţa înţelege imediat privirea ei.     – Dintre cele trei făgăduinţe pe care le facem, sărăcia, fecioria şi ascultarea, cea mai grea este ascultarea. Doar ea este capabilă să omoare mândria, invidia, întristarea. Este prea devreme să înţelegi că ascultând de o stareţă mai tânără decât tine, ceva mai puţin şcolită şi citită, asculţi, de fapt, de Însuşi Hristos. Şi că orice abatere de la această ascultare va întări patimile.     Dacă ar fi închiriat o cameră peste vară şi ar fi dăruit mânăstirii câteva mii de dolari, stareţa i-ar fi vorbit altfel. Sensul ascultării ar fi fost altul... Alice închide ochii şi se chinuie să şteargă gândul care tocmai a sosit ca să distrugă încercarea ei.     – Prin post şi rugăciune o să-ţi cureţi firea de patimi, nu te aştepta să te eliberezi imediat de ele. Iar gânduri d-astea, la adresa mea şi a celorlalte vieţuitoare, o să mai ai. Depinde de tine dacă o să le dai sau nu ascultare.     Cu postul o să fie simplu, se gândeşte Alice, orice femeie de azi a trecut printr-un regim disperată că nu o mai încap fustele.     – Postul acela care nu este regim de slăbire, ci înfrânare conştientă pentru a zădărnici patimile plăcerii! Şi aşa cum postul curăţă ochiul, rugăciunea curăţă mintea. După cum te văd, deznădejdea, care te-a adus aici, care-ţi macină sufletul, va fi marea problemă. E un paradox, dar pe ea trebuie să o alungi prima. Aici nu renunţi la viaţă ca şi cum ai trece printr-o sinucidere mai puţin dureroasă, aici nu plângi pentru neîndeplinirea proiectelor lumeşti, aici nu te ascunzi de iubire!     Pentru prima dată în viaţa ei Alice trebuie să recunoască, şi nu o irită foarte tare lucrul ăsta, că nu înţelege, doar simte. Tresare, nu ştie cât timp a trecut de când vede în faţa ochilor doar un perete alb. Oare stareţa ştie că gândurile ei au fost în altă parte?     – Viaţa duhovnicească se deschide în sufletul celui care are curajul umilinţei. Deprinderea ei este treptată. Curăţarea de patimi este doar începutul. În faza de culminare a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti, Darurile Duhului Sfânt, primite la Botez, se vor dezvolta în deplinătatea lor şi-ţi vor întări sufletul pentru încercări şi mai grele. Azi nu-ţi spun mai mult, încă nu eşti pregătită.     Aşa cum nu fusese pregătită să se întâlnească cu fetiţa sinucigaşului al cărui pământ l-ar fi cumpărat cândva, sosită la mânăstire înaintea ei şi ajunsă deja rasoforă. Ce probă mai mare a umilinţei putea să urmeze după ce se supusese ordinelor venite de la tânăra care, din fericire, părea să nu-şi mai aducă aminte de prima lor întâlnire.     În plus, mai avea de înfruntat şi nedorita invidie faţă de lumina de pe chipul acesteia, lumină ce-i fusese dată din prima clipă, poate şi după suferinţa îndurată, faţă de sinceritatea cu care ea se ruga şi dovedea chiar şi necunoscătorilor că aparţine cu trupul şi cu sufletul acelui loc.     Se întoarce în chilie, cântăreşte din privire cărţile primite şi, ca înaintea unui examen, se gândeşte doar în cât timp le va putea învăţa, apoi rămâne în picioare, în faţa geamului deschis către păşunile încă verzi.     Stareţa se gândeşte că Alice s-a aflat prea mult timp în mâinile necuratului, s-a bucurat de el şi a ajuns să-l iubească. Nu ştie dacă mai are o şansă, sau totul este pierdut, dar este obligată să încerce, cu ajutorul preotului duhovnic şi chiar cu sprijinul episcopului care şi-a anunţat şi el sosirea aflând de toate cele întâmplate.         47.     Pe culoarul firmei lui Martin, cu ochii strălucindu-i ameninţători în lumina artificială, Mioara se luptă cu secretara care nu o lasă să treacă. Obişnuit cu bătăi adevărate, purtate noaptea prin autogări cu beţivii, un şofer sosit cu probleme la şefi vrea să-i sară în ajutor şi să o potolească pe nebună, dar secretara refuză ajutorul lui gândindu-se la posibilele consecinţe ale violenţei.     – Mă aşteaptă!     – Nu vă aşteaptă nimeni, domnişoară!     – Ai înnebunit? Lasă-mă!     – Nu intri niciunde!...     Mioara reuşeşte să o împingă şi fuge pe culoar spre biroul lui Martin unde trânteşte uşa de perete şi îl descoperă pe acesta stând pe întuneric, cu draperiile trase. Secretara o ajunge din urmă, dar nu mai ştie ce să facă, dacă să o apuce de mână şi să o dea afară, sau să lase lucrurile să-şi urmeze cursul.     – Ce cauţi aici?     – Ţi-am făcut toate plăcerile, de ce mă goneşti?     Martin nu înţelege de ce Mioara îi face scena asta de abia acum, la atâta timp după ce a gonit-o.     – Ştii unde este Alice?     – Nu, nu ştiu... A dispărut pur şi simplu... Ştii bine că nu mai lucrez pentru ea!     – Da, şi ştiu şi de ce s-a întâmplat asta! Dispari de aici, du-te şi fă trotuarul, nu eşti bună de altceva!     Văzându-i disperarea din priviri, Mioara zâmbeşte subţire, cu răutate, apoi îi întoarce spatele şi pleacă păşind pe culoar ca şi cum ar fi avut un băţ înfipt în fund. Martin se roteşte pe scaunul de la birou şi încearcă să desluşească cerul prin crăpăturile draperiei. Secretara simte că Mioara se va răzbuna cumva, nu-şi imaginează cum, dar ştie că nu are nici un rost să-i explice asta lui Martin.     Îşi explică însă ei, pentru prima dată perfect sinceră, că nu are nici o şansă să-l mai cucerească vreodată pe Martin care, indiferent ce femeie ar avea în braţele lui, va fi gata să o părăsească la cel mai mic semn dat de Alice. Îşi copiază pe o dischetă informaţiile din agenda firmei, îşi scrie demisia şi o pune pe biroul lui Martin, care nici nu se întoarce să o întrebe despre ce este vorba, îşi adună într-o pungă de plastic cele câteva lucruri personale şi, fix la ora la care se termină programul, iese pentru ultima dată pe uşa firmei.     La telefon răspunde chiar el, ascultă în linişte raportul detectivului pe care-l angajase, îi mulţumeşte că a aflat unde se ascunde Alice şi încuie toate uşile, ca şi cum urmează să lipsească mai multe zile.     Ajuns acasă, se dezbracă pe jumătate, îşi aruncă lucrurile la întâmplare, pe spătarul unui scaun, se aşează în fotoliu, îşi deschide o cutie de bere şi bea direct din ea, fără să-şi mai toarne în pahar.         48.     După ce le-a explicat celor doi parteneri de drum, Gigi şi Maricica, porniţi amândoi cu el în excursie, ca Gigi să nu aibă motive de bănuială, că pentru ei ar fi mai bine să se odihnească două ore în camera pensiunii, cât timp are el o problemă de rezolvat, şi după ce a reuşit să o oprească pe Maricica de la a-l însoţi, cunoscând prea bine speranţa ei ascunsă, pentru care o şi cărase atâta drum, Daniel, la volanul maşinii lui Gigi, cu care făcuseră călătoria, a pornit spre mânăstirea de la poalele munţilor.     Drumul, pe care îl cunoaşte atât de bine, l-a parcurs mereu în linişte, sau chiar fericit, acum tremură, realizează că secunde întregi nu a fost atent la ceea ce face, dar nu simte nici o urmă de frică, nu se opreşte câteva clipe, într-o poiană, ca să se liniştească.     Ajuns în curtea mânăstirii, le priveşte atent pe măicuţele care trebăluiesc prin curte şi simte apăsătoare ceaţa groasă care s-a lăsat. Pe scara care duce la chilii, apare Alice, îmbrăcată extrem de sobru, în negru.     – Alice! Aici!     Când îl vede, ea fuge înapoi pe scări. Daniel o urmăreşte şi intră în chilie. Alice stă în picioare şi plânge. Nu se fereşte când Daniel o îmbrăţişează.     – Te iubesc! De ce fugi de mine?     Nu ştia dacă fuge de o mare iubire, de bărbatul lângă care nu a fost să-şi petreacă bătrâneţea, sau doar de amintirea unei împreunări animalice, iresponsabile, prelungită prin paturile hotelurilor, în apa mării, pe bancheta incomodă a maşinii, pe covorul de frunze uscate din pădure. Fugea de un păcat concret, dar şi de varianta imposibil de acceptat pentru ea de a-şi supune viaţa toanelor unui bărbat căruia nu-i putea descoperi calităţile, în preajma căruia totul se reducea la chimia iresponsabilă a sexului.     – Nu iubeşti pe nimeni, Daniel! Nici nu ştii ce înseamnă iubirea...     – Am venit să te iau acasă.     – Aici este casa mea şi aici o să rămân!     – Eu nu mi-am căutat o altă casă, speram că o să mă ierţi şi o să mă primeşti la tine...     Daniel se luptă cu ea, reuşeşte să o sărute. Mâinile lui se luptă cu hainele pe care le poartă Alice. Uşa se deschide şi intră Martin care, văzând ce se întâmplă, se repede şi îi desparte.     – Nici aici nu vrei să o laşi în pace? Vrei bani? Îţi dau cât vrei, numai să dispari din viaţa ei!     – De ce te bagi? Lasă-ne!     Martin aşteaptă o reacţie din partea lui Alice.     – Trebuie să rezolv singură problema asta, Martin...     Acceptând fără voie, el le întoarce spatele şi iese din chilie.     – Daniel, chiar nu înţelegi că nu mai are nici un rost? Că totul s-a terminat?     – Nu, nu vreau să cred aşa ceva! Ştiu că te iubesc!     – Dacă ar fi fost casa mea şi nu aş fi avut obligaţia să o las cuiva din familie, chiar ţi-aş fi dat cheile şi te-aş fi lăsat să stai acolo. Înţeleg că ai probleme, dar nu sunt obligată să ţi le rezolv eu pe toate!...     – Am o singură problemă, te iubesc şi tu nu crezi...     – Minţi frumos, Daniel. Nu, nu-i bine spus „frumos“. Minţi eficient. Dar eu nu mai am chef să te cred. Pleacă!         49.     Mioara a aflat greu adresa vilei de la Snagov, dar a ajuns acolo uşor, apelând la un şofer de taxi cu care petrecuse câteva nopţi şi care îi era dator.     Cuvintele „Din partea domnului Martin“ i-au convins pe paznicii înarmaţi de la poartă să o lase înăuntru, dar numai pe ea, nu şi taxiul care putea să o aştepte pe aleea desfundată, care contrasta cu asfaltul perfect care pornea imediat dincolo de porţile grele din fier forjat.     Vila se afla chiar pe malul lacului şi, apropiindu-se de ea pe aleea supravegheată de pitici din ipsos, Mioara repetă textul pe care doreşte să-l spună şi calculează valoarea proprietăţii fără să ştie cât de departe de realitate sunt sumele insignifiante pe care le adună.     Matroana zăcea pe un şezlong cu paharul de vodcă într-o mână şi cu ţigara în cealaltă, iar o tânără servitoare aştepta în poziţie de drepţi ordinele ei. Auzindu-i paşii, s-a întors către Mioara şi i-a aruncat o privire nemulţumită.     – Cine eşti şi ce vrei?     – Eu sunt fufiţa aia ieftină a lui Martin...     Cuvintele Mioarei au stors un zâmbet femeii, apoi şuncile ei încep să danseze în ritmul unui hohot de râs imposibil de oprit. O cucerise.     Şi a putut să-i înşire în linişte povestea ticluită de ea într-o noapte albă, poveste în care Martin pregătea cu un procuror flagrantul în care soţul matroanei urma să fie prins în timp ce primea mită, ca răzbunare pentru întârzierea cu care îi făcuse „acel serviciu“ lui Martin.     – N-am putut să nu vă spun! Mi se pare nedrept...     – Nu ştiu cât de nedrept ţi se pare, sau cât de mult vrei să te răzbuni pe Martin pentru ce ţi-o fi făcut el, dar e bine că mi-ai spus. Acuma, stai jos, ia un pahar şi să-ţi căutăm un rost în viaţă...     Pentru că nu a mai încercat să intre pe sub pielea femeilor, Mioara nu ştie dacă să-şi sublinieze prin gesturile şi poziţia ei corpul cu care suceşte minţile bărbaţilor sau să arate cât mai cuminte, ca să nu trezească gelozia matroanei.     – Eşti o jucărie frumoasă şi, dacă nu-ţi iei nasul la purtare, poţi să câştigi un ban cinstit cu fundul tău nostim. Stai relaxată, nu te ascunde, mai mult mă jigneşte să te gândeşti că arăţi mult mai bine decât mine! Bărbaţii care trec pe aici vor şti că eşti a mea, că numai prin mine pot să-ţi dea jos chiloţii, şi lucrul ăsta îmi place!     Picioarele Mioarei se întind, sânii ei îşi recapătă agresivitatea sexuală, zâmbetul şmecher îi revine pe buze.     – Ai unde să stai? Adică un loc civilizat, unde un străin să nu se sperie că-i iau golanii gâtul şi portofelul?     – Nu prea. Şi mie mi-e frică să trec pe străzile alea...     – Bine. O să te muţi în garsoniera din Calea Victoriei. La sfârşitul săptămânii, o să trimit maşina după tine să te aducă şi o să stai aici. Nu ai voie să te întâlneşti decât cu cei care au aprobarea mea, nu accepţi de la ei bani, doar cadouri. Bani o să-ţi dau eu! Dacă ai un amant al tău, de suflet, întâlnirile cu el nu trebuie să dea peste cap programul pe care ţi-l indic eu! O să te prezint ca secretara mea personală. Ştii engleza? Nu... Bon, rezolvăm şi asta, o să iei lecţii la o şcoală particulară care pregăteşte personal pentru turism. Măcar cât să înţelegi ce vor ăia de la tine!         50.     Ar fi putut să-i întoarcă spatele şi să-l lase baltă în mijlocul drumului. Gonit de Alice, Daniel părea să nu mai aibă nimic pe lumea asta, iar despre cum făcea dragoste, Mioara ştia deja prea multe.     Dar Alice o învăţase să nu se pripească, să cântărească mai bine lucrurile, pentru că adevărul nu este atât de uşor de găsit. În fond, dacă Alice nu era pur şi simplu disperată să aibă un bărbat, iar Mioara ştia că ar fi avut de unde să aleagă, faptul că Daniel fusese alesul poate că se baza pe un lucru pe care încă nu-l vedea, dar care ar fi putut să-i fie de folos.     – Ai găsit unde să stai? începe Mioara ca şi cum s-ar fi întâlnit cu o Monica, sosită de curând în Bucureşti în căutare de muncă, de casă, eventual de bărbat cu bani.     – Da, da, am închiriat un apartament de două camere pe la Piaţa Unirii, îi răspunde Daniel sigur pe el, ştiind că menţionarea cartierului spune mult despre chiria plătită şi despre banii din portofel, fără să explice că tot ceea ce cheltuieşte a primit de la Maricica.     – Poate trec într-o zi să văd cum arată, plusează Mioara, ştiind că-i dă speranţe, dar capabilă, la o adică, să limiteze totul la o simplă vizită.     – Acum?...     – Ei, nici chiar aşa, cu tine în pat o să am mereu senzaţia că dă cineva buzna peste noi.     – Îţi dai seama că nebuna nu are cheia de acolo..., zâmbeşte Daniel realizând că o altă femeie, capabilă de violenţă fizică, ar putea deschide uşa pe neaşteptate pentru a-i confirma Mioarei şi cele mai sumbre previziuni.     – Într-o bună zi o să plătească pentru ce mi-a făcut. O să plătească!     – Doar nu stăteai doar în banii de la ea...     – Chiar nu-ţi dai seama că primul ei telefon a fost la Martin?     Şi Daniel a mai avut o revelaţie, femeia cu care-şi înşelase iubita o înşelase chiar pe sora lui. Lucru pe care îl ştia, dar pe care nu-l „desenase“ niciodată atât de clar în mintea lui.     – Prietenul tău, Martin, râse Mioara. Care o să plătească şi el pentru că mi-a tras un şut în fund şi m-a lăsat pe drumuri.     Poate şi ca să scape mai repede, dar şi ca să-şi asume un rol, Daniel a scos portofelul, a lăsat-o să vadă hârtiile de o sută de dolari şi a întrebat-o:     – Ai nevoie de bani?     – Cu împrumut?...     – Cum vrei tu.     – Dacă poţi să-mi împrumuţi două sute, ar fi bine...     – Te rog!     Mulţumită că l-a păcălit, ca şi cum ar fi câştigat un meci amical cu o echipă din provincie, Mioara l-a sărutat, şi-a luat „la revedere“ şi s-a urcat în primul autobuz, fără să ştie încotro merge, cu gândul să coboare la prima staţie.     Daniel s-a oprit la farmacie să-şi facă provizii noi din pastilele la care recurgea tot mai des pentru a-i face faţă Maricicăi.         51.     La volanul maşinii lui Gigi, Daniel se întoarce spre lumea civilizată, coboară din munţi, de la mânăstire, gândindu-se că trebuie să-şi dedice seara unui joc simplu, pentru care Maricica va plăti cu dărnicie şi despre care Gigi nu va bănui nimic.     Drumul forestier este tăiat din loc în loc de pâraie şi, ca să le traverseze, încetineşte şi conduce mult mai atent. Din când în când, se uită cu o strângere de inimă în stânga lui, la firul apei, aflat pe fundul văii cu pereţi abrupţi.     Merge liniştit până când, în spatele lui, apare ameninţător un autoturism de teren.     Maşina care îl urmăreşte este condusă de Martin, care apasă pedala de acceleraţie şi stă la mai puţin de un metru de maşina urmărită, pe care este evident că nu doreşte să o depăşească, cel mult să o împingă, atunci când va sosi momentul. Chiar şi fără tamponare, prezenţa la o aşa mică distanţă stresează orice şofer, îl determină să facă manevre riscante în încercarea de a se desprinde de urmăritor. Cele două maşini merg din ce în ce mai repede, cu o viteză mult mai mare decât permite drumul pe marginea prăpastiei. Martin se apropie după fiecare zvâcnire a maşinii din faţă, dar nu loveşte. Presat de urmăritorul său, Daniel scapă maşina de sub control, ratează o curbă, părăseşte drumul şi cade în prăpastie.     Firul de sânge i se scurge încet pe frunte şi Daniel începe să se rotească cu braţele strânse la piept, întâi mai încet, ca şi cum s-ar fi încălzit tropăind pe loc, apoi tot mai repede, până când îşi întinde larg braţele, ca să-şi ţină echilibrul. Bănuieşte că arată ca un nebun, dar nu-i pasă, nu-i pasă nici dacă cineva l-ar putea vedea. Vocea spartă a lui Tom Waits îl acompaniază deşi nu ştie dacă apucase sau nu să pună caseta în aparat. Verdele brazilor, cenuşiul stâncii, roşul sângelui pompat cu disperare în creier, toate se amestecă, începe să se înalţe în albastrul lăptos al cerului, paşii lui nu mai scot nici un sunet deşi urcă pe o scară în spirală, aşa cum urcase cândva în turnul unui far, poate la Tuzla, poate la Constanţa, doar că acum intră de-a dreptul în lumina albă, orbitoare, care nu cheamă corăbiile rătăcite în larg, ci sufletele contorsionate ale oamenilor.     Martin îşi continuă drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo, deşi înţelege acum de ce este menţionată mereu curiozitatea ucigaşilor de a mai vedea o dată locul în care au distrus o altă viaţă.     Până la Bucureşti, se mai opreşte doar ca să bea o cafea tulbure la un popas sărăcăcios, refuzând ideea micilor care se frig pe grătar pentru şoferii camioanelor trase în parcare, strânşi cu toţii la o masă mare, plină cu sticle de bere. O priveşte lung pe chelneriţă, se gândeşte la nopţile în care trece dintr-o maşină în alta, îi evaluează potenţialul şi simte că nu ar putea să facă nimic pentru perfecţionarea ei, nu mai simte nevoia de a aduce toate femeile la imaginea unei perfecţiuni numită şi pentru el Alice.     În faţa blocului, de abia apucă să închidă maşina că este strigat pe nume de un tânăr ofiţer de poliţie care îl invită să-l urmeze arătându-i un mandat de arestare. Prezenţa Mioarei pe trotuarul de vizavi este un semn că totul se întâmplă în urma unei delaţiuni pe care o imaginase aceasta, nu pentru că ar fi fost descoperită atât de rapid răzbunarea sa. Pentru Martin nu mai contează acest amănunt, el este dispus să dispară.     Doar neşansa care îl urmăreşte îl va elibera înainte să afle adevărata imagine a lumii dinăuntru, guvernată de legi străine lui. Aceeaşi neşansă care îl va lăsa cu buzunarele goale şi îl va obliga să dispară din lumea celor bogaţi pentru a păzi timp de câteva mii de nopţi un muzeu pustiu.         52.     Pe fotograf îl luaseră pe sus din cârciuma în care-şi făcea veacul înconjurat de artişti rataţi, care-şi povesteau aventurile de la concertele organizate prin comunele de lângă Bucureşti, de moştenitori scăpătaţi ai ştabilor comunişti, care aveau mereu prin buzunare sau prin sacoşe de plastic o medalie, un ceas, un ceva de vânzare, de arhitecţi care vânau clienţii şi-i jupuiau fără milă pe necunoscători. Unul dintre băieţii care primise sarcina să se ocupe de Mioara şi de problemele ei fusese cândva paza de corp a unui manelist celebru şi ştia că fotograful este solicitat pe la nunţi dar şi pentru „pictoriale“ publicate împreună cu două-trei rânduleţe prin tabloidele de mâna a treia.     Pentru că vânarea imaginilor te transformă într-un etern spectator, fotograful îşi schimbase treptat stilul de viaţă, renunţând să mai acţioneze chiar şi pentru cele mai banale lucruri, limitându-se la a fi o privire scrutătoare, un comentator ermetic al banalului cotidian,     Au urcat întâi în podul mansardat în care locuia artistul după ce-şi închiriase restul casei unei grădiniţe de lux, ceea ce-i oferea detaşarea totală faţă de problemele viaţii de zi cu zi, au încercat să nu răstoarne vechiturile strânse de prin casele părăsite de vecinii care emigraseră în fugă, peste noapte, pentru a fi plasate prin consignaţii, şi-au scuipat peste umăr când le-au trecut printre picioare pisicile negre care încă mai considerau al lor domeniul de sub acoperiş apoi, după ce omul şi-a ales aparatul şi l-a încărcat cu film, s-au oprit direct în faţa casei lui Alice.     Mioara a supravegheat o vreme locul, a aşteptat până când Gigi şi Maricica au fost asaltaţi de clienţi, apoi a ţâşnit pe holul întunecat. O altă maşină, condusă de un zdrahon, însoţit de o ţigăncuşă ce părea culeasă din stradă, de pe lângă gară, s-a oprit în faţa casei şi tot alaiul a pătruns în apartament după ce Mioara a descuiat uşa cu o copie a cheii pe care o înapoiase în momentul concedierii.     La indicaţiile Mioarei, ascultate cu indiferenţă de fotograful sătul de redactorii stupizi şi lipsiţi de gust, târfa s-a dezbrăcat şi a fost fotografiată în locuri uşor de recunoscut ca fiind ale casei în care se aflau. Ceea ce nu a fost simplu, pentru că artistul a avut totuşi nenumărate pretenţii legate de lumină, de luciul pielii fotomodelului, drept care a dus-o pe târfă în baie şi a uns-o cu mâna lui cu un ulei de corp pentru copii luat de pe raftul plin cu cosmeticale.     Văzând cât de încântat este de subiectul propus, Mioara, odată filmul terminat, l-a tras pe maestru în dormitor şi l-a întrebat:     – Vrei banii sau te las să o faci pe curvă?     Ochii lui libidinoşi au sclipit, iar Mioara, în timp ce auzea gemetele din baie, a realizat că tocmai făcuse o economie, pentru că fata fusese luată cu ora, nu specificase pentru ce. Ştia deja că o să mai apeleze la fată, ca să-i ţină locul în patul funcţionarilor pe care trebuia să-i convingă acum să semneze hârtii de mai mică importanţă.     Developarea şi mărirea nu au durat mult, maestrul a adus pozele la maşină după ce şi-a făcut şi el o copie a negativelor, iar Mioara, care şi-a tras peste hainele ei un pulovăr şleampăt împrumutat de la Monica şi şi-a pus o bazma pe cap, a pornit spre secţia de poliţie.     Întinse pe birou, pozele au atras imediat atenţia poliţiştilor. Greu de găsit un mediu în care să nu se întâmple acelaşi lucru cu imaginea unei femei goale, mai mult, a unei târfe, pentru că nimic nu putea să ascundă meseria ei, cu siguranţă şi îmbrăcată le-ar fi atras în aceeaşi măsură atenţia.     – De unde sunt astea?     – Le-am găsit în casă, la doamna. Ştiţi, eu fac curăţenie acolo, că doamna este plecată, şi nu mi-au plăcut deloc.     – Ştiai că se întâmplă aşa ceva acolo?     – Nu ştiam, dar găseam dimineaţa tot felul de chiloţi şi alte alea prin casă. Doamna spunea că sunt ai ei, dar eu nu credeam.     – Să scrie o declaraţie cu tot ce ştie. Şi cu adresa exactă unde o găsim pe proxenetă.     Adresă pe care o vor supraveghea cu toţii, la ordin sau în timpul liber, cu speranţa că vor da peste târfă şi o vor putea şantaja, fără să ştie că vor fi actori fără voie în imaginile pe care maestrul, curios şi el să afle ce se va întâmpla, le va realiza acolo şi le va expune, cândva, într-o expoziţie ce va fi considerată cronica unui timp ratat.         53.     Povârnişurile din piatră sunt luminate pieziş de soarele aspru, care suprimă penumbrele, ridicând muntele şi mai ameninţător în faţa privitorilor. A celor care îl zăresc din goana maşinii, în timp ce se chinuie să nu rateze serpentinele de pe Dealul Negru, şi care îl confundă cu Cozia sau, pur şi simplu, nu ştiu nimic despre el. Sau a celor care au auzit doar de traseul de creastă uşor de străbătut în două zile, cu mare atenţie la vipere. Izolat, inaccesibil, încăpăţânat, după cum îi este şi numele, se ştie un munte tragic, efemer precum construcţiile ridicate de oameni din cauza rocilor friabile din care este alcătuită carnea lui.     Alice stă dreaptă ca o statuie pe marginea prăpastiei. O siluetă enormă în plan astral, pe care o văd doar călugăriţele strânse în curtea mânăstirii. Nici una nu şi-a dus mâna la gură, ca ţaţele, stau şi ele la fel de mândre, aşteptând cu o curiozitate superioară renunţarea dovedită atât de grea.     Ea a plâns, dar lacrimile i s-au uscat pe faţă. Acum priveşte pădurea şi hăul aflat la picioarele ei.

Creative Commons license. Vlad T. Popescu, "Some Rights Reserved".