Vrajitoarele grase nu sunt arse pe rug

    9. În faţa afişului zdrenţuit ţi-ai pus mâinile în şolduri fără să-ţi pese de trecători. Îţi plăcea să fii în atenţia tuturor, exhibiţionismul nu poate fi o pasiune străină unei târfe, dar nu ştiai cine era autorul, cine ar fi putut să aleagă chipul tău pentru a-l expune în zeci de exemplare pe străzile oraşului. Pe urmă te-ai gândit că ar putea fi acelaşi Daniel, omul care îşi lipise mutra pe zidurile cenuşii. Să devii vedetă nu era tocmai rău, lucrul ăsta ţi-ar fi adus mai mulţi clienţi decât ai fi fost în stare să porţi între coapsele tale, dar ca toată povestea să înceapă fără aprobarea ta, era prea mult. Mai ales că, fără să fii mai grasă sau mai vulgară decât în realitate, simţeai o urmă de dispreţ în privirea artistului, tonul unui stăpân.
     Îmi plac târfele pentru minunatul lor dar de a-şi împărţi cele mai bune părţi ale trupului cu primul străin care le iese în cale, pentru că sunt primite în locuri în care ceilalţi nu au acces, pentru că prin ele evoluează morala sexuală, pentru că şi-au asumat răspunderea unei vieţi aventuroase, pentru că-şi învaţă clienţii să fie amanţi mai buni, pentru că se îmbracă sexy, pentru că fac oamenii singuri mai puţin singuri, pentru că sunt independente, pentru că sunt o instituţie tradiţională, pentru că au simţul umorului şi pentru că nu se tem de goliciunea trupului lor, deci îmi plăceai şi tu, nu vedeam de ce artistul ar fi avut şi altceva în minte când te desenase.
     Ţi-ai călcat pe inimă şi l-ai sunat pe Paul. Nu era acolo, sau nu dorea să vorbească, unul dintre colegii lui te-a salvat oferindu-ţi adresa principalului informator din lumea artistică. Ţi-a spus clar, dacă nici ăla nu te ajută, n-ai nici o şansă, iar din ceea ce a mai bălmăjit puteai să crezi că-şi asumă răspunderea de a se întâlni cu tine dacă Paul te-a aruncat la gunoi. Curajul lui te-ar fi incitat cu altă ocazie, ai reţinut pasiunea obscen-cazonă, temperată de incertitudine, cu siguranţă viitorul este al lor, un poliţist de circă va avea mai multă autoritate decât un milionar, deci nu l-ai refuzat, doar l-ai amânat.
     La adresa indicată, un bătrân cocârjat răsfoia o carte terfelită, conştient că lectura nu-i va fi de mare folos: „Înainte de a porni maşina, încredinţaţi-vă că radiatorul este plin cu apă proaspătă şi curată.“ Alte vremuri, totul era nou şi trebuia explicat. Excesiva grijă faţă de client o remarcaseşi pe produsele străine sub forma unor instrucţiuni aberante, imbecil-stufoase, dar nu ştiai cât de veche era tradiţia în domeniu.
     N-ar fi fost rău să existe un prospect pentru utilizarea Cristinei: invitaţi-o la o plimbare prin staţiuni stând la volanul unei maşini de cel puţin cinci mii de dolari, staţi drept încercând să păreţi un bărbat puternic, aflat într-un moment de cumpănă, în primul hotel adăugaţi cu mişcări sigure câteva sute de grame de vodcă, puneţi în loc vizibil pachetul cu prezervative, număraţi atâtea bancnote câte vă lasă inima şi lăsaţi-le indolent pe noptieră, scoateţi-i bluza şi sutienul, lăudaţi-i sânii, aşteptaţi calm să se dezbrace, ascunsă în baie, comunicaţi-i poziţia dorită.
     Ştii bine că instrucţiunile cu adevărat utile abia ar urma, dar te concentrezi asupra moşului.
     Nu fusese o reuşită fapta lui, deşi dimineaţa se sculase, ca de obicei în ultimii şaptezeci de ani, la ora şase, strânsese în colţul garajului, acolo unde dormea, păturile vechi şi îmbibate cu o soluţie specială, un amestec de gaz, ulei mineral şi benzină, sos de mâncare şi zeamă de fructe, apoi ieşise în curte.
     Renunţase să se spele, dar îşi clătise gura cu gaz. În spatele lui, culcuşul părea cuibul unei păsări greoaie şi unsuroase, lipsită de darul zborului. Clătindu-şi încă o dată gura cu gaz, îşi întinsese cu efort ciolanele bătrâne, agăţase haina groasă în cui, modelul stofei englezeşti de-abia se mai lăsa bănuit sub crusta de jeg, şi se gândise că, la urma urmei, era un om fericit.
     Garajul trainic nu ţinea umezeala şi totul era pe gratis, proprietarul îi oferise un colţ întunecos contra unor servicii mărunte legate de întreţinerea maşinii. În fiecare zi i se aducea o farfurie cu mâncare şi o coajă de pâine, ba chiar şi prăjiturile rămase după ospeţele destul de frecvente în cartier. Pentru ciolanele lui bătrâne, iarna era cald, ţevile caloriferului treceau prin garaj, şi mai ales nu-i punea nimeni întrebări la care n-ar fi putut răspunde, asta datorită legăturilor oculte ale proprietarului cu autorităţile. Cei care aflau că nu s-a înscris nici măcar pentru o pensie de ajutor social glumeau imaginându-şi că este un om urmărit pentru o crimă pasională săvârşită înainte de al doilea război mondial, sau puneau totul pe seama nebuniei. Prezenţa lui era însă un bun început de conversaţie pentru clienţii care treceau pragul Maestrului, iar unii dintre ei ştiau că este un fost şef de cuib pus sub supravegherea gazdei lor.
     Era oricum un om fericit din pricina maşinii care îl privea cu farurile proaspăt spălate prin uşa larg deschisă a garajului, un exemplar din celebrele Forduri model T sortit să-l transforme pe proprietar în colecţionar de vehicule de epocă. Ştiai că o astfel de maşină l-ar fi încântat teribil şi pe Paul şi nici tu nu ai rămas indiferentă, să fii plimbată la şosea cu o astfel de arătare nu era tocmai de lepădat.
     În timp ce lustruia tabla groasă, vopsită pentru a zecea oară în viaţa ei cu verde-oliv, moşul arunca priviri posesive asupra sculelor din jur, prin ele mai era util şi la vârsta asta, atent să nu-i fure cineva gioarsele adunate lângă gard. Haine vechi, şuruburi şi piuliţe, fiare de călcat cu cărbuni, lămpi de gaz, radiouri cu lămpi, toate fuseseră culese în zeci de ani de prin ruinele oraşului cu prilejul demolărilor şi al mutărilor intempestive la ordine venite de sus.
     Teama de a fi arestat se transformase după revoluţie în teama de a nu fi furat, deşi maşina putea să o lase oriunde, pe ea n-ar fi putut să o urnească nimeni din loc, chiar câştigase numeroase pariuri cu vizitatorii Maestrului, şoferi cărora nu le puteai ajunge cu prăjina la nas, dovedindu-le că nu o pot conduce. Pentru cine nu apucase epoca în care comenzile nu erau standardizate, faptul că pedala din dreapta era frâna, că în mijloc se afla marşarierul iar în stânga o singură pedală ţinea loc de ambreiaj şi de viteza întâi era atât de pe dos, încât rezultatul celor care se dădeau mari în faţa lui era penibil.
     Regizorii ce-şi doriseră maşina pentru filmele lor fuseseră din acest motiv obligaţi să-l angajeze ca şofer şi figurant, ceea ce complica viaţa Maestrului aproape o lună după încheierea filmărilor, cât dura perioada necesară moşului pentru a ieşi din rol. Să fie peste vară ordonanţa unui general era un eveniment ce-l marca, schimbându-i sistemul de valori până la a-l ameninţa pe Maestru că-l va reclama generalului Dragalina.
     Încă de la prima oră deschisese capota ca un fluture şi începuse să desfacă motorul. Urma să vină ziua în care nu va mai putea ţine sculele în mână, dar se simţea iarăşi tânăr, aşa cum se simţea când conducea maşina pe cei zece metri ai curţii, singurul loc ce-i mai era accesibil, cu excepţia platourilor de filmare, permisul lui de conducere fiind expirat de prin anii patruzeci.
     Nimic nu-l deranjase, stăpânul plecase la atelier cu noaptea în cap, deci desfăcuse motorul, spălase piesele cu gaz şi le montase la loc după ce tăiase din carton o garnitură nouă de chiuloasă. Ciorba o primise la prânz de la un vecin binevoitor, pe jumătate ungur, adevărat, dar asta nu era chiar atât de grav, şi o mâncase aşezat pe o cutie din lemn, la sfârşit ştergându-şi mâinile de pantalonii primiţi de pomană. Urmărea să-i transforme cât mai repede într-o scoarţă lipicioasă, ca nimeni să nu jinduiască la lucrurile lui.
     Verificase şi circuitul electric deconectând toate cablurile şi curăţând papucii cu un şmirghel fin. Dacă ar fi putut fi mai sincer cu sine însuşi, ar fi recunoscut că uitase să noteze poziţia firelor, dar cum numai un om care ştie să se mintă fără dureri poate trăi atât, montase la loc firele sperând că nimereşte poziţia bună. Nu se întâmpla nimic, sau lua totul foc, după cum îi era scris.
     Pentru că ai ajuns acolo exact în aceeaşi clipă cu Maestrul, iar acesta te-a luat drept o clientă, ai fost condusă lângă maşină şi ţi s-a propus o plimbare. Un fior ciudat îl împingea către tine, ceva ce nu mai simţise pentru o altă femeie. Trecătorii au sesizat că aerul era mult mai curat în faţa curţii în care te aflai. N-au ştiut să privească mai bine asfaltul, căci ar fi zărit cum crăpăturile se închid iar pământul din jurul copacilor învie.
     Bătrânul, luându-şi o poză marţială, aşteptase să afli povestea maşinii, apoi a încercat în zadar să pornească motorul.
     Văzând că se face de râs, Maestrul a descoperit farurile care ardeau fără să poată fi oprite şi a început să înjure.
     – Înjuri degeaba, că vara se repară maşinile.
     – Repari pe naiba. În viaţa ta n-ai avut o maşină şi habar n-ai să umbli cu ea.
     – Bine că ştiţi voi!
     – Ai învăţat meserie măturând prin atelier şi, în loc să înţelegi ceea ce faci, ai repetat toată viaţa gesturi stereotipe.
     Maşina trebuia să pornească. Bătrânul s-a repezit şi a învârtit manivela ca şi cum ar fi fost singura cale de a alunga momentul stânjenitor. O ameţeală caldă l-a oprit, l-a obligat să-şi sprijine fruntea pe rama lucioasă a radiatorului, apoi fiinţa lui s-a săvârşit.
     L-ai lăsat pe Maestru plângând, nu mai avea nici un rost să-l chestionezi asupra problemelor tale, şi ai plecat conştientă că în absenţa ta lucrurile n-ar fi luat o întorsătură tragică. Ai plecat însă victorioasă, ca şi cum cele întâmplate ar fi alungat răul de pe pământ.
     Maestrul a plâns ce a plâns, pe urmă a coborât în beci, acolo unde observase la scurt timp după mutarea moşului că fusese zidită o nişă. Membrana subţire de ciment a cedat imediat loviturilor lui furioase şi pe jos au curs în avalanşă hârtii de-un milion – inflaţia post-decembristă încă nu le oferise un echivalent –, câteva sute de acţiuni făcute sul – s-a întrebat imediat dacă nu cumva ar putea să revendice o uzină pe baza lor –, şi zece medalioane în formă de candelabru cu şapte braţe înşirate pe-o sârmă de cupru – obligatoriu topite până în zori.


     Nu departe de tipografie, în blocul în care de-a lungul timpului fuseseră ghiorlănite atelierele pictorilor, Daniel punea pe reşou ibricul cu smalţul sărit şi căuta prin sertare borcanul cu zahăr şi cutia de ness. În borcan se aflau câteva cristale cenuşii, iar cutia de Amigo conţinea câteva linguriţe de cafea măcinată şi trezită. Proprietarul de drept al atelierului urma să sosească peste câteva clipe şi trebuia să găsească drogul gata pregătit, altfel nu se putea apuca de muncă, nu putea să caşte, nu putea să se scarpine în fund.
     A adunat lucrurile întinse pe jos, folosind stângaci mătura ascunsă sub chiuvetă, ştiind că era privit ca un simplu servitor de când refuzase să-şi vândă lucrările prin intermediul Maestrului, dar nu dorea să-şi piardă adăpostul, nu dorea să piardă contactul cu unul dintre cei patru vrăjitori cabotini, ciufuţi şi leneşi, de care depindea viitorul Bucureştilor, viitorul oraşului incapabil să-i recunoască şi să-i iubească pe sfinţi.
     Nu-i plăceau bucureştenii din cauza parcurilor urâte cu care se laudă sperând să redevină „Micul Paris“, din cauza monopolului pe care l-au pus asupra televiziunii şi radioului, altele mai plicticoase nici nu sunt, din cauza stilului arogant de a conduce maşina şi a ţiganilor de o violenţă neîntâlnită prin alte părţi, din cauza gustului pentru mâncarea proastă şi pe jumătate stricată, din cauza sarcasmului fără nici o acoperire pe care-l folosesc în relaţiile cu ceilalţi români, din cauza penelor de curent provocate prin indolenţă, din cauza criminalităţii infatuate, din cauza ploii acide pe care o trimit peste câmpurile din jurul oraşului, din cauza minerilor cu părul tuns prea scurt şi care n-au coborât în viaţa lor într-o mină, din cauza scârbei lor faţă de tot ceea ce nu este bucureştean şi din cauza vieţii lor plicticoase şi mohorâte, dar trebuia să-i scape pe toţi la grămadă, fără să ştie exact care va fi răsplata lui.
     Avea şi îngăduinţa să folosească sculele în absenţa stăpânului, se putea aşeza în faţa planşetei mânjite sugestiv cu vopsele uscate, îşi putea potrivi lampa cu braţ articulat, o minune realizată de tovarăşii din Polonia, şi putea să asculte orice post ce emitea pe banda est a radioului rusesc, aparat atât de invidiat cândva de colegii Maestrului.
     Deşirat, bărbos, cu blugi peticiţi pe el, fostul portretist al dictatorului a intrat mahmur în atelier, s-a trântit pe pat şi, fără să scoată un cuvânt, a întins mâna după ceaşca aburindă. Ierburi de leac i-ar fi fost bune, dar oameni cu spaimă de Dumnezeu şi supunere faţă de Partid îl îndepărtaseră prin educaţie de adevăratul său destin şi n-ar fi fost în stare să facă mai mult de-o fiertură fără vlagă, cu gust infernal şi menită să-l ţintuiască pe băutorul ei ceasuri bune pe scaunul wc-ului.
     – Le-ai văzut? a întrebat Daniel plin de entuziasm, cu speranţa că Maestrul va dori s-o cunoască pe femeia din afiş, pe vrăjitoarea ce-i era hărăzită, un pas spre resuscitarea celor patru, misiune primită la beţie, urmată cu neîncredere şi pe care şi-ar fi dorit s-o încheie cât mai grabnic, spre liniştea lui şi binele oraşului.
     – Un rahat. Ce să văd? a mormăit Maestrul supărat că nu-şi găseşte locul, simţind în coaste înţepăturile arcurilor rupte.
     – Afişele... Femeia...
     – Mâzgăleli. Şi risipă de materiale...
     Nu ţinea minte să mai fi fost atât de nefericit de când Profesorul îi spusese că nu are nici urmă de talent, că eforturile lui sunt zadarnice. Moartea bătrânului îi complicase existenţa, trebuia să alerge după tot felul de hârtii, să cheltuiască bani, mulţi bani, şi mai ales să găsească pe cineva care să aibă grijă de maşină. Cât despre aur, medalioanele se dovediseră a fi tinichele aurite, ratase încă o lovitură. Tot mai des se gândea că ar fi fost bine să intre din nou în politică, să strângă în pumn mânerul biciului, să pună în lanţuri ideile celorlalţi şi să profite de munca lor.
     – Ce crezi că simte? I-am pus unul chiar sub fereastră, imposibil să nu-l fi văzut. Habar n-are ce-i pregătesc.
     – Pe tine chiar te-a înnebunit articolul acelui vierme.
     – Maestre...
     – Bine, ce facem azi? a acceptat într-un târziu să înfrunte soarta.
     – Uite schiţele, ce crezi?
     Nu credea nimic, tot ce-şi dorea era să transforme noua modă în bani, visa cu ochii deschişi la expoziţia deschisă în Sala Dalles, la preţurile astronomice pe care le va cere pentru afişele lui Daniel. Pentru afişele lor. Pentru afişele lui. Daniel nu trebuia deranjat din muncă pentru evenimente mondene. El ştie cum se vinde arta, cum se măgulesc clienţii, cum se obţine o comandă de stat. Iar într-o perioadă electorală cineva îşi va dori desigur afişe de bună calitate. Cu atât mai mari cu cât partidul este mai puţin iubit, cu atât mai scumpe cu cât promite dreptatea socială, cu atât mai multe cu cât doreşte să guverneze în forţă.
     Era suficient să-l convingă pe Daniel să aibă încredere în el.
     Dezamăgit însă de cum îi fusese apreciată munca, Daniel a plecat trântind uşa, prea nu-i ieşea nimic, prea grea era lupta.
     S-a dus direct în Car şi n-a avut nevoie decât de o privire ca să-şi dea seama că lumea care a fost este îngropată şi pe mormântul bătătorit cresc ciulini.


     „Un artist ce nu-şi dezvăluie identitatea
     REUŞEŞTE SĂ COBOARE ARTA ÎN STRADĂ
     În ciuda sutelor de poliţişti care-l urmăresc, un artist rămas necunoscut umple oraşul cu afişe ce îndeamnă la meditaţie, o palmă la adresa oficialităţilor obtuze ce îngrădesc accesul tinerilor la simezele expoziţiilor.“
     Cu ziarul în mână ai intrat în atelier ca la tine acasă şi te-ai postat lângă afişul al cărui subiect erai, fără să ştii că ai fi dat peste autor venind cu cinci minute mai devreme.
     – E o lucrare interesantă, doamnă, doriţi mai multe amănunte?
     Maestrul a crezut din nou că vrei să cumperi ceva, dar a realizat că eşti femeia din afiş.
     – Daniel nu-i aici, vine mai târziu.
     – Unde stă? ai încercat să obţii informaţia pe gratis.
     Călcându-şi pe inimă şi strâmbând din nas, a profitat de disperarea pe care o citea în ochii tăi şi s-a atins de o femeie după o pauză de mai mulţi ani. Nu i-a plăcut. Erai prea moale pentru gustul lui. Erai atât de indiferentă la gesturile bine studiate, la violenţa mimată. Ai realizat că nu ştie ce să le facă sânilor tăi impozanţi, că punctul de atracţie pentru ceilalţi parteneri a devenit pe moment un element stânjenitor.
     Palmele anchetatorului nu s-au mai lipit de fălcile ţiganului ştiut ca traficant de valută, de la care aştepta o mărturisire pentru a putea apoi şantaja un angajat al primăriei. Ba mai mult, pentru prima dată atent la tânguielile lui, omul în uniformă a scos din sertarul biroului un pachet de LM şi i-a oferit o ţigară.
     Maestrului nu i-a plăcut faptul că deveneai o rivală, dar te-a ajutat. Mai târziu a descoperit că a intrat cu drepturi depline în clubul prietenilor tăi căpătând Trichomonas, boală rară în mediul pe care îl frecventa, acolo unde se negociază cu boli ucigătoare, dar care nu interzic consumul de alcool pe durata tratamentului. Sau dacă îl interzic, frumos este să ignori micile amănunte când te plimbi romantic prin oraş cu moartea de gât.
     – Şi dacă-l găseşti, spune-i că-l bag în aia a mă-sii...
     Plictisit brusc de ineficienţa anchetei, poliţistului i-a scăpat un dos de palmă peste fălcile ţiganului, ţigara i-a zburat victimei din gură şi s-a stins într-o băltoacă strânsă pe cimentul murdar.