Vrajitoarele grase nu sunt arse pe rug

    17. Bătrânul s-a aplecat mulţumit să-şi scuture pantalonii, pe urmă a desfăcut pachetul unsuros şi a început să mănânce din pomana primită de la cantina spitalului. Nu erau resturi de la o nuntă, dar era un adevărat festin. Sătul, a aruncat hârtia deasupra unei guri de canal, aşteptându-se ca ea să treacă prin capacul greu din fontă, apoi a plecat. Paşii răsunau pe piatra cubică la fel ca bătăile unei inimi bolnave. Din când în când împingea cu mâna aerul din faţa lui ca şi cum ar fi dat la o parte o draperie. Fără să o vezi, realizai că este vorba de o draperie roşie. De lângă un burlan, un pisoi tigrat s-a apropiat de bătrân fără să miorlăie, iar el s-a căutat îndelung prin buzunare, dar nu a mai găsit nimic. S-a aplecat atunci şi l-a lăsat să-i lingă degetele unsuroase de câteva ori. Lumina lunii părea că vine de foarte aproape şi, mai mult, părea că urmăreşte ca un reflector silueta bătrânului.
     Ce nu vedeam era norul de praf pe care paşii lui îl ridicau. Oraşul începuse să îmbătrânească rapid, clădirile cele mai noi se ofiliseră peste noapte, asfaltul crăpase lăsând loc ţărânei uscate, plombele săreau din caldarâm pe neaşteptate, pomii se uscau în plină vară şi frunzele se fărâmiţau într-o pulbere înecăcioasă. Câteva case s-au surpat în catacombele şubrede din centru, o fisură s-a insinuat în barajul Crângaşi, iar apa a început să curgă tulbure la robinete.
     Priveam paturile goale şi aşteptam. Aş fi vrut să am un interlocutor ca să pot paria că în următoarele cinci minute apare cineva şi nu va fi vorba nici de un roi de fluturi nebuni, nici de o blondă apoasă, ci de un amărât cu pielea înroşită de spaimă. Descoperind o fisă în buzunarul scămoşat al halatului, am suflat praful albăstrui de pe feţele ei şi am lustruit-o de cearşaf cu grija cu care aş fi lustruit oglinda unui telescop.
     Am ieşit din salon ca un animal nehotărât în ce capcană să se sacrifice şi am aşteptat ca tânărul, care se apropia prin aerul cu miros puternic de dezinfectant, să greşească uşa ca să-i pot striga cuvinte jignitoare.
     Când bolnav şi cu mintea aiurită de febră mă dezbrăcasem în vestiarul îngheţat al spitalului şi o urmasem pe sora bătrână şi asexuată fără să-mi acopăr goliciunea, avusesem senzaţia că viaţa se va sfârşi peste câteva clipe şi nu găsisem nici un punct de sprijin. Făceam parte dintre cei care descoperă după ce sar de la trambulină că bazinul este gol, aşa că primii paşi pe cimentul alunecos şi jetul de apă călâie pe care sora îl pornise asupra mea mi-au schimbat pofta de viaţă. M-am şters cu un prosop necălcat şi am îmbrăcat o pijama desperecheată, cu pantalonii largi şi scurţi, din finet roz, şi bluza dintr-o pânză verde aproape destrămată, drept pentru care am descoperit într-o oglindă un samurai trimis să păzească un borcan de iaurt. Eram la discreţia râmelor în alb care îşi duc viaţa printre gunoaiele spitalului, în cămăruţele ascunse sub scară, rezistând la orice otravă, având un singur scop în viaţă, terorizarea pacienţilor.
     Dacă prima perioadă de spitalizare avusese un scop precis, coaserea mea la loc, iar timpul trecuse aproape neobservat din cauza calmantelor, în spitalul amărât în care fusesem trimis urma să fiu recuperat cu forţa pentru societate. Internarea era făcută pe un termen nedeterminat. Cum rana dovedea că eram o victimă, iar anchetatorii doreau să termine cât mai repede cu dosarul, a fost suficient să declar că ţiganii intraseră peste musafirii mei şi ne hăcuiseră. Cum nici unul dintre ei nu supravieţuise, mărturia mea era plauzibilă, problema poliţiei era ca nu cumva sătenii să se răzbune pe casele ţiganilor, ceea ce nu s-a întâmplat din moment ce nu eram unul de-al lor.
     Mă plimbam pe culoare ca pe străzile unui oraş necunoscut, gata să răspund celor care apăreau mascaţi în faţa mea, dansând ameninţător şi împungându-mă cu suliţe din lemn. Îmi era frică să mă adresez lor ca şi cum mă aşteptam să-mi vorbească într-o limbă străină.
     – Eşti la ficat?
     – Poftim?
     – Te doare ficatul? De ce ai venit aici, hepatită, ficat alcoolic dureros, ce ai?
     – Nimic...
     – Atunci, ce cauţi la ficat? Valea!
     Eram obosit şi un val de febră îmi urca din trunchi spre fruntea transpirată ca seva tulbure pe ţepii unui cactus bolnav.
     – Te-ai uitat după fundul vreunei sore, ai? Roşcata aia mai durdulie e Maricica. O să le înveţi pe toate.
     Timida conversaţie a fost întreruptă de apariţia unui nou pacient, dus la braţ de însoţitorul care îi purta o servietă mare, galbenă, din piele de porc, primită cadou prin anii şaizeci din partea sindicatului.
     – Totul din cauza lui Ţuică. El m-a băgat în spital.
     – Cine-i Ţuică?
     – Omul care a fugit ieri cu toate speranţele noastre. Atâta mai aveam ca să intrăm în B.
     – Un beţiv?
     – Beţiv sau nu, era omul nostru de gol, chiar dacă mai vindea câte un meci pe o damigeană cu ţuică. Hai să mâncăm ceva!
     – Nu cred că m-au băgat în porţie...
     – Nu contează, mâncăm dincolo, la glande. În nebunia de acolo, ne strecurăm uşor.
     Femeile, grase şi ursuze, se înghesuiau înaintea noastră smulgându-şi tăvile din mâini, ascunzând pâinea sub halatele vişinii, scămoşate, privindu-i pe bărbaţi cu ură. Unele, mai curajoase, furau bucăţi din porţiile neterminate şi le înghiţeau pe loc, lingându-şi apoi degetele. Sosirea doctorului a avut efectul unei găleţi de apă aruncate într-un furnicar, toţi au încremenit, s-a auzit apa picurând în bucătărie, dar, ostentativ scârbit, el a părăsit sala de mese preferând cafeaua băută în laborator, alături de o asistentă drăguţă. Lupta s-a reluat, bărbaţii s-au repezit la rândul lor spre linia cu autoservire, dar noi nu ne-am înghesuit, ci ne-am aşezat liniştiţi la o masă.
     Nu înţelegeam, dar când în faţa noastră a apărut o tavă cu două farfurii pline iar prietenul a strecurat în buzunarul celui care ne servise o hârtie de o mie, m-am lămurit.
     Stăteam cu farfuriile goale în faţă şi eram gata să ne spunem orice secret.
     – Să nu te miri dacă ai să auzi cele mai ciudate poveşti, aici toţi spun adevărul, mi-a confirmat el gândurile.
     – Când mi-au luat caii la cooperativă, m-am angajat la CFR. Aveam doi cai de ham şi o căruţă. Duceam lemne cu căruţa şi, când am rămas fără ea, am zis să intru la CFR şi m-am dus la un şef şi i-am cerut hârtiile. M-a tot purtat că n-am meserie, că n-au nevoie de oameni şi, cum soacră-mea tot avea nişte găini bolnave, se-mpiedicau şi cădeau în cioc, am tăiat două şi i le-am dus. Imediat mi-a dat hârtiile şi peste două zile i-am dus vizita medicală şi încă două găini. S-a mirat, da’ l-am lămurit că nevastă-mea lucrează la fermă. Şi-a zis că l-a prins pe Dumnezeu de picior şi, vreo două săptămâni, până mi-am găsit locul, i-am tot dus găini. Până le-am terminat pe alea bolnave şi am intrat în alea sănătoase şi o săptămână n-am mai dat pe la el. M-a chemat, că-i era foame. M-am dus cu aşa o faţă supărată la el şi i-am zis că au arestat-o pe nevastă-mea, e în cercetări. Ce păream eu supărat, da’ ce era el. Şi mi-a spus să nu zic la nimeni că i-am adus găini. La nimeni... Şi am scăpat de el. Pe urmă, trei ani am descărcat cărbuni. După o noapte de muncă în ploaie şi-n frig, nu răceam, da’ acum am răcit pentru că am fost la meci...
     Povestea vieţii lui continua la fel de imbecilă şi aproape că adormisem când Marcela a apărut în sala de mese. O umbră cu ochii bulbucaţi înţolită cu un halat mult prea scump pentru amărâţii care roiau în jurul ei.
     Dacă eu am recunoscut-o, ea nici nu m-a băgat în seamă. Nu eram pentru ea decât o cunoştinţă întâmplătoare de-a lui Paul, un jegos printre atâţia alţii.
     Boala exacerbase pasiunea ei pentru ziare. Dacă înainte decupa şi strângea în plicuri, pe categorii – prostie, incultură, exagerări, minciuni –, articole sau chiar fraze, acum decupa la întâmplare ziarele care-i cădeau în mână până când le transforma în fâşii, de parcă ar fi fost o maşină de tocat hârtia. Zâmbea îngropată în tăiţeii murdari, îi arunca deasupra capului bucurându-se de ninsoarea artificială şi ascundea sub pernă sute de confetii cât unghia pe care puteai citi un singur nume, Paul.
     În prima zi de vizită am descoperit însă că nu un tânăr spilcuit îi aducea puţină alinare în infernul spitalului, ci tu, Cristina, ai apărut pe culoare luându-mă prin surprindere atât de tare, încât am reuşit să mă ascund din calea ta doar răsturnând un bătrân olog ce-şi aştepta rândul la duşuri.
     De la distanţă am văzut cum îi întinzi pungile cu mâncare, cum o mângâi, cum asculţi tristă cuvintele ei incoerente.
     Nu eşti o fiinţă a zilelor noastre, ci o fosilă vie, reprezentanta acelor femei care dădeau naştere vieţii pentru întreaga comunitate. Hiperdezvoltarea sexuală, puterea de a vedea lumea de dincolo, violenţa cu care îţi tratai semenii, inabilitatea de a pătrunde în societate, uimirea copilărească pe care o trădau ochii tăi când întâlneau o oglindă, toate erau dovezi că aparţineai altei rase. Locul tău era într-un templu dedicat fertilităţii, acolo trupul tău transformat în rugăciune şi-ar fi aflat liniştea.
     Ai obţinut externarea Marcelei declarând că eşti o verişoară, doctorii n-au avut nimic împotrivă, pentru ei un pacient nu înseamnă decât un efort şi o cheltuială în plus, şi profitând că Marcela era singura moştenitoare a lui Paul, ţi-ai vândut casa mutându-te în Ferentari. Sfârşitul unei femei simple, blonde, sexy.
     Te-am aşteptat în mijlocul drumului, nu te-am privit din spatele unor geamuri murdare, iar din depărtare nu se auzea chitara lui Vîsoţky. Ai trecut pe lângă mine fără să-mi adresezi nici un cuvânt şi am resimţit dureros viitoarea ta absenţă. Am vrut să te opresc, mi-ai făcut semn că nu, mai târziu, mai târziu, şi am rămas în mijlocul străzii cu mâna întinsă după tine, iar trecătorii au privit suspicioşi nebunul care încerca să prindă o umbră. Peste o vreme am obosit să ţin mâna întinsă iar ei nu au mai văzut în mine decât un om supărat care fixa strada fără nici un rost.
     Trebuia să plâng pe umărul cuiva, nu poţi să treci peste o astfel de tragedie fără să-ţi eliberezi sufletul de suferinţa acumulată, să laşi apele tulburi să rupă zăgazul bunului-simţ şi să inunde convenţionalul zilelor cenuşii care urmează.
     Am cumpărat un buchet de trandafiri şi peste o sută de metri i-am înghesuit într-un coş de gunoi sub privirile indignate ale trecătorilor. Dintr-o parfumerie am cerut un flacon de „Magie Noire“, după preţ putea fi original, după miros nu pot să aleg un lucru bun pentru că sunt lipsit de subtilităţile acestui simţ, dar aluzia indirectă la tine m-a convins să-l las pe o tarabă pustie, la ieşirea din Metrou.
     Ţineam morţiş ca obiectul pe care îl duceam Paulei să însemne ceva, ca şi cum aş fi putut s-o recompensez pentru neplăcerea provocată de disperarea mea.
     Şi atunci am găsit un lanţ de aur cu zale pătrate, imbricate, o bijuterie simplă, care i se potrivea.
     Eram jigărit după săptămânile petrecute în spital, privirea mea era aceea a unui sinucigaş, zvonurile despre ceea ce păţisem erau confirmate de aspectul meu exterior, aşa că Paula m-a tras uşor din cadrul uşii, a înţeles că trebuie să-mi aline suferinţele, şi-a alungat din minte orice program şi a umplut două pahare cu vodcă.
     Destul de neîndemânatic, i-am pus lănţişorul la gât, am îmbrăţişat-o, mi-am ascuns faţa în părul ei, apoi i-am căutat gura şi, spre stupefacţia ei, am sărutat-o.
     Nu i-am spus nimic. Nu m-am plâns de soartă. N-am promis că de a doua zi va fi altceva între noi.
     Nu ştiu dacă iubire se cheamă ceea ce simţisem brusc pentru ea, poate era doar o formă de a-mi arăta recunoştinţa, dar trupurile noastre s-au unit ca şi cum am fi fost Adam şi Eva a doua zi după izgonirea din Rai.
     Ai realizat că se întâmplă ceva în dimineaţa în care ai găsit piaţa goală. O bătrână stafidită vindea câteva legături de mărar, un martor tăcut, derutat, marile oraşe dispărute brusc de pe hartă lăsau întotdeauna în urma lor un paznic cu datoria sfântă de a aştepta zile mai bune, de a oferi cheile celor dornici de a o lua de la capăt. Birourile pieţei erau şi ele pustii, praful se aşternuse peste formularele îngălbenite iar şoarecii rodeau cauciucul ştampilelor lăsate la vedere.
     Nervozitatea trecătorilor, pricină mai zilele trecute pentru gâlcevi răsuflate, dispăruse, erau tot mai mulţi oameni pe străzi şi din privirile lor pierdute înţelegeai că merg fără nici un scop.
     Brutăria a primit din ce în ce mai puţină făină, a epuizat stocul, dar nu s-au format cozi la aflarea veştii neplăcute, iar bărbatul cu aer de sportiv ratat în faţa căruia s-au tras obloanele a ridicat din umeri şi a plecat liniştit mai departe, cu plasa goală.
     Nici ziarele n-au avut o soartă mai bună. Ultimul număr, chiar ultimul, al cotidianului de scandal ce atinsese cândva tiraje impresionante, avea o pagină albă, nimeni nu mai avea nimic de spus iar şpecul se epuizase, oricum cititorii se plictisiseră, difuzorii nu mai răbdau să stea la tarabe, tipografii plecau pe la casele lor fără să se mai întoarcă.
     Un DAF tot mai prăfuit, de pe care curgeau tablele, s-a mai învârtit câteva zile prin oraş fără tăbliţa cu traseul, te urcai şi mergeai încotro i se năzărea şoferului, taxiurile au tras la bordură, nimeni nu se mai obosea să alimenteze staţiile de benzină, cei care se încumetau la drumuri mai lungi mergeau pe jos, gâfâind, transpirând exagerat de mult pentru temperatura de afară.
     Primii indivizi cu ochii roşii de febră, tuşind asurzitor, acoperiţi cu erupţii purulente, s-au strâns fără speranţă în faţa clădirii Guvernului. Nu mai era nimeni în sălile întunecoase şi ei s-au stins nedumeriţi pe treptele din marmură.
     Te-ai trezit speriată, cu gândul că întreg oraşul îţi va ispăşi păcatele. În jurul tău pereţii albi ai salonului erau cortina care punea capăt coşmarului.
     Erai greu de recunoscut, deşi luni în şir mă gândisem doar la corpul tău, ca unică împlinire a dorinţei mele de a trăi. Îmbătrâniseşi aşa cum numai femeile o păţesc, cărnurile curgeau pe tine în falduri, nasul gros devenise proeminent ca al unei statui, pielea căpătase o nuanţă bolnăvicioasă, părul se înspicase cu alb şi călcai fără pic de eleganţă. Totul se petrecuse în mai puţin de un an.
     Surprinzând încântarea din privirea doctorilor, felul în care tremurau în jurul tău, poveştile despre scârţâitul patului în salonul tău la ore târzii din noapte, gelozia cu care mă studiau, am înţeles că nu-ţi vor da drumul niciodată de acolo pentru că ei văd altceva. Aşa cum văzusem şi eu o femeie simplă, blondă şi sexy acolo unde nu era decât o vrăjitoare bătrână şi grasă care se strecurase printre noi încă de la întemeierea oraşului.
     Iar dacă Paula mă mai întreabă:
     – Nu-ţi lipseşte Cristina?
     Răspund anemic:
     – Nu...
     Dar ştiu că tu bântui în continuare prin visele mele, că te aduc nopţile în casa mea, că numai amintirea femeii bătrâne şi rele reuşeşte să-mi stingă pofta de a porni în căutarea ta.