Vrajitoarele grase nu sunt arse pe rug

    1. Aveai nevoie de ea, aveai nevoie de cuvintele ei, oricât de aspre ar fi fost, erau singura apărare în faţa vieţii din care nu doreai să înţelegi prea multe, erau vălul ce-ţi ascundea faţa oraşului dezordonat şi cinic, pe care l-ai fi părăsit oricând pentru o urmă de speranţă. Dar ceea ce reuşiseră oamenii lui Ceauşescu era uciderea încrederii într-un alt viitor, prezentul nu mai însemna decât goana furnicilor după mâncare, spaima lor de a nu fi strivite de bocancii răuvoitorilor, dorinţa cleioasă de a fi asemenea celorlalţi, chiar dacă asta însemna suprema umilinţă.
    Bănuiai că se poate mânca mai bine decât îţi era sortit, că hainele tale nu sunt sexy, ci poartă pecetea vulgarităţii doar pentru că fustele scurte consumă mai puţin material, ştiai că ar fi posibil să te învălui în norul protector ce numai aleşilor le este îngăduit, dar nu încercai să-ţi fie mai bine. Din lene sau pentru că ştiai că încă nu sosise momentul.
    Nu erai decât una din multele femei pentru care bărbaţii nu s-ar apuca să scrie poezii, dar ar scoate fără să crâcnească bani din buzunar, frumuseţea ta nu avea subtilităţi, nu solicita decât rudimentar imaginaţia şi, privindu-te, cele mai amarnice obscenităţi păreau posibile.
    – Ar fi fost bine să-mi fie ruşine cu tine, Cristina, ar fi fost bine să uit că mai exişti, îţi spunea femeia îmbătrânită înainte de vreme, deşi ruşinea, acolo de unde venea ea, era mai mult teama ca vecinii să nu afle cu ce te ocupi.
    Vecinii erau mulţi şi răi. Ca într-o mahala, privirile lor veninoase nu scăpau nici un amănunt, iar felul în care îţi aruncau în faţă cele mai dure cuvinte ar fi îngropat de viu un om normal. Slabi, ciufuliţi şi prost îmbrăcaţi, păreau mereu uniţi împotriva voastră, nimeni nu vă lua partea, orice aţi fi făcut, pentru că îşi aveau credinţele lor – nimic nu era mai rău decât să le treacă o pisică neagră prin faţă –, îşi spuneau poveştile lor – bârfe despre cum s-a îmbogăţit măcelarul din colţ –, îşi trăiau petrecerile lor – un fel de întrecere în a goli cât mai repede sticlele puse la bătaie, chiar şi acolo unde nu eraţi invitaţi. Orice nou-sosit în cartier era adoptat instantaneu, dar voi, sosiţi acolo primii, când blocurile se înălţau scheletice dintre gunoaie, eraţi încă nişte străini.
    Mutatul la bloc fusese cel mai important eveniment din viaţa lor, ştiau exact data şi ora la care sosiseră cu bocceluţa în faţa uşii din placaj, puteau şi după douăzeci de ani să-ţi descrie apartamentul aşa cum îl găsiseră, fără chiuvetă şi cu firele ieşind din pereţi ca nişte viermi, acolo unde ar fi trebuit să fie prizele, iar anii trăiţi într-o curte cu case dărăpănate erau amintirea urâtă faţă de care toate mizeriile întâmpinate în calitatea lor de locatari la bloc deveneau suportabile.
    Fiecare îşi alcătuia o lume a lui, numai a lui, prin care ceilalţi treceau doar ca nişte umbre, spaţiul vital se reducea la câţiva metri pătraţi de linoleum, realitatea ceda în faţa unui misticism desuet, unii îşi mai făceau semnul crucii doar cu limba pe cerul gurii, rarele prietenii erau interesate, calităţile celor pe care îi cunoşteai erau funcţia şi posibilitatea de a se înfrupta din banii obştii, părinţii erau goniţi înainte de a transmite copiilor cele mai elementare cunoştinţe. Cei născuţi după 1950 aveau mari dificultăţi în a spune mărului măr, nu ştiau să lege via, nu înţelegeau schimbarea anotimpurilor altfel decât printr-o moderată grijă asupra hainelor pe care le trăgeau dimineaţa pe pielea duhnind a transpiraţie, şi vai de ei dacă ar fi fost aruncaţi prin timp cu o sută de ani în urmă, ar fi murit de foame alergând prin curte o găină fără să ştie cum îi pot suci gâtul. Iar tu ai fi vrut să uiţi şi puţinul pe care ea reuşise să ţi-l transmită ca şi cum astfel ai fi purtat, prin ceea ce ştiai, stigmatul familiei tale.
    Oraşul aştepta indiferent gesturile lor stereotipe fără să realizeze că fusese contagiat pe veci de lepra roşie, simţind o plăcere masochistă la trecerea basculantelor albastre, de ce erau urâte şi albastre numai El o putea şti, încărcate cu moloz, cu fiare contorsionate, resturi de mobilă şi sticle murdare, ba chiar şi cu păpuşi uitate în grabă. De neimaginat câte cârpe ascundea sărăcia bucureştenilor, purtate toate spre groapa de gunoi într-un nor de praf cenuşiu. Privindu-le, simţeai ceva în genul uşurării pe care o trăieşti scobindu-te între degetele de la picioare sau rupând coaja unei răni aproape vindecate.
     Oraşul era bolnav. Ici şi colo, pe traseele oficiale, muncitorii întindeau asfaltul, indiferenţi la durerea provocată de prişniţele exagerat de calde. Munca lor silnică era ordonată de ameninţarea pierderii slujbei, iar pauzele pentru o bere acră şi călâie făceau parte, fără ştirea lor, din programul de îndobitocire ai cărui cobai erau. Mirajul muncii îi convingea însă pe toţi că din sângele lor dau ţării drumuri noi, că mâinile lor clădesc viitorul şi zadarnică le-ar fi tânguiala.
     Stăteaţi faţă în faţă, privindu-vă cu duioşie, neştiind cât de departe puteţi merge cu sinceritatea, te zvârcoleai, gemeai şi broboanele de transpiraţie îţi alunecau pe pielea pistruiată. Ca să nu îi dai prilejul să se lege de cochetăria ta, care o enerva, nici măcar nu încercai să-ţi aranjezi părul blond, cu firul aspru şi gros, deşi nu foloseai fixativ, şi o priveai printre şuviţele căzute pe frunte cu o exagerată sfială.
     În lumina slabă dată de becul chior o vedeai şi mai sărăcăcios îmbrăcată decât era de fapt şi ţi se făcea milă. Ai fi vrut să ascunzi, să treci sub tăcere existenţa ei, să o ajuţi de la distanţă şi să amâni cât mai mult momentul în care va deveni total dependentă de tine. Bănuiala că, la rândul ei, trăise o vreme asemenea ţie, că înţelege soluţia ta pentru supravieţuire, nu alunga vălul minciunii căzut peste cuvintele voastre.
     Nu o doreai însă în preajma ta, îţi aducea aminte de zilele sterpe în care o aşteptai ghemuită în colţul unei bucătării în timp ce ea ştergea geamurile cu foi mari rupte din Scînteia, bătea covoarele cu motive olteneşti şi spăla faianţa maro sau verde din jurul aragazului şi din baie. Te-a purtat prin casele ştabilor până la vârsta la care pericolul de a-ţi pierde virginitatea era mai mic în faţa blocului din panouri prefabricate în care locuiaţi, decât în preajma tinerilor stăpâni, impertinenţi şi agresivi.
     – Să nu-ţi fie ruşine cât timp ai ce mânca! A fost singura apărare şi ai regretat, nu merita să-i arunci în cârcă o slăbiciune de care erai, în bună parte, responsabilă.
     – Mai bine mâncam pâine şi apă...
     Nu ştiai cum să-ţi arunci mai repede din gând mila călduţă ce-ţi smulgea lacrimi, să rămâi imperturbabilă, indiferentă, aşa cum trebuie să fie cel care a ales supravieţuirea cu orice preţ, cel menit să privească suferinţele celorlalţi fără să le ofere alinarea. De o viaţă stăteai în faţa ei dând din colţ în colţ, fără să-i poţi spune tot adevărul, surprinsă mereu în acelaşi capoţel de finet ce sublinia apartenenţa ta la lumea femeilor care nu au descoperit hainele de casă şi îşi petrec viaţa în bucătărie gătind, bând cafele cu vecinele, visând fără speranţă la o maşină de spălat nouă, sau la un frigider cu congelator. E adevărat că nu ştiai să găteşti şi nu făceai altceva decât să-i arăţi lui Paul cât de uşor te poate despuia, numai să şi-o dorească, sau să-mi demonstrezi mie cât de rău o duci cu banii, că nu mai ai nici cu ce să te îmbraci.
     Ştiai că n-ar fi împins niciodată lucrurile atât de departe, încât să plece de la tine cu mâna goală, aşa că te sprijineai de tocul uşii şi încercai să o priveşti cât mai indiferentă, nu avea nici un rost să o jigneşti, să-i provoci mai multă suferinţă decât era, oricum, osândită să ducă în spate.
     Fiecare mişcare de-a ta ridicase pânze de praf în aerul uscat, particulele infime îţi intrau în plămâni şi ai fi vrut să-ţi aprinzi o ţigară ca să faci boala mai dulce. Simţeai linoleumul rece sub tălpile goale şi te gândeai că în urma ta vor rămâne broboane de transpiraţie, însă te abţineai de la orice gest firesc ce ar fi putut să o întârzie. Linoleumul verde nu se asorta în nici un fel cu covorul galben cu romburi negre, nici mersul prin casă în picioarele goale nu te avantaja, dar aveai lucruri mai importante la care să te gândeşti.
     Înaltă, slabă, cu părul de un alb-murdar prins într-o bentiţă cenuşie, plină de negi pe degete, purtând un sarafan negru din catifea, o cămaşă bărbătească, acum de-un gri-incert după miile de spălări, şi un pardesiu descusut, din piele de drac, ceva primit de pomană, singură nu şi-ar fi cumpărat aşa ceva, ea ar fi dorit să mai stea la palavre, doar ca să-i treacă timpul, conştientă că veştile din mahala nu te interesează, că descrierea mormanului de gunoi adunat între blocuri nu te va aduce în casa ei, că bârfele la adresa vecinilor pe care încercai să-i uiţi nu-ţi vor face plăcere. Orice ţi-ar fi spus, te-ai fi chinuit să uiţi, să nu auzi, lumea ta era acum alta, nu trebuia să afli greutăţile celorlalţi, cu atât mai puţin să le întinzi o mână de ajutor.
     Cunoscându-te cât de nemiloasă eşti de fapt, n-am încercat vreodată jocul firesc al bărbatului oropsit care stimulează sentimente materne în orice femeie obişnuită. N-am reuşit însă nici să te domin în modul sado-masochist şi mercantil folosit de Paul, nici nu te-am uimit vreo clipă, precum Daniel, printr-o aparentă lipsă de interes faţă de persoana ta. Nu existam decât în măsura în care aveai nevoie de mine, altfel trebuia să aştept la nesfârşit momentul în care erai liberă, sau plictisită, sau adormită. Rătăceai şi prin visele lor cu aceeaşi intensitate, dar pentru ei nu erai femeia iubită, ci doar amanta accesibilă şi uşor de păcălit, de aceea întreaga suferinţă ce gravita în jurul tău îmi era destinată numai mie.
     Un tramvai a trecut zguduind pământul, speriindu-i pe cei sosiţi din alte cartiere, făcându-i să-şi arunce privirile către pereţii cenuşii ai blocurilor, în aşteptarea prăbuşirii, iar eu mi-am aprins o ţigară, pentru ca prezenţa mea în mijlocul trotuarului să capete un sens, stingând astfel spaima de o stupidă moarte citadină. Pasagerii din tramvai clătinau din cap la unison, ca şi cum mi-ar fi aprobat gândurile, trăgând cu coada ochiului la singura femeie frumoasă din vagon.
     Ai fi vrut oare să urc scările ciobite, să bat la uşă, să te privesc emoţionat cum ieşi goală din baie – niciodată nu m-ai lăsat să te dezbrac eu – şi să te aud, în timp ce-mi scot stânjenit pantalonii, cum îmi ceri bani pentru cine ştie ce prostie? Nu ai apucat să-mi răspunzi la întrebarea asta, cum n-ai apucat să-mi răspunzi nici la multe altele: de ce, oricât de proaspăt spălată ai fi fost, trupul tău emana un miros greu, de femeie în călduri, sau de ce refuzai prezervativele garantând că nu vei rămâne însărcinată.
     Ai tras cu coada ochiului la ceasul marinăresc care ticăia nervos, încastrat în peretele bibliotecii. Nu mai aveai timp pentru ea, nu doreai să te străduieşti, lucrurile erau pe vecie aşezate pe-un făgaş strâmb iar puterile tale, în aparenţă atât de mari – jucai pe degete bărbaţi cu drept de viaţă şi de moarte asupra semenilor lor – erau insuficiente pentru a aduce adevărata fericire părinţilor tăi.
     Pentru o clipă te-ai gândit că nu ştie cum să aducă vorba despre un vecin prins cu mâţa în traistă şi arestat, vecin care spera la intervenţia lui Paul pe lângă anchetatori. Nu ar fi fost prima dată când ai fi refuzat-o, speriată de consecinţele unei astfel de rugăminţi, deşi nu ştii care ar fi fost reacţia prietenului nostru. Probabil îşi putea permite să închidă ochii şi să facă pierdute dovezile strânse prin dosare.
     – Mamă, trebuie să vină, ai murmurat gândindu-te câtă promiscuitate stă ascunsă în cele câteva cuvinte, dar nu aveai încotro, nu puteai să-ţi asumi riscul ca el să o găsească proptită în mijlocul camerei, gata să-l tragă la răspundere pentru ceea ce-ţi făcea.
     Şi nu o deranja amănuntul că Paul era însurat, nici că te vedea cu vânătăi după plecarea lui, nu-şi punea problema că stai închisă ca într-o colivie, mereu la dispoziţia lui, ci era supărată că te avea pentru atât de puţini bani.
     Trebuia să o goneşti. Ca niciodată, îl aşteptai ştiind că se va întâmpla ceva important, că viaţa ta urmează să intre pe un alt făgaş.
     N-ar fi fost prima dată când lucruri care îţi apăreau ca-n vis s-ar fi petrecut aievea. Închideai ochii şi „vedeai“, priveai parcă prin mine şi-mi spuneai dacă sunt bolnav sau supărat, iar când te prindeam mai veselă te jucai mişcând pachetul de ţigări fără să-l atingi sau controlându-mi trupul şi provocându-mi plăceri de neuitat. Faţă de Paul ţineai ascunse lucrurile astea, nu pentru că era maior de miliţie, dar sub masca ateului profesionist se ascundea un bigot în faşă, capabil să te ucidă.
     Dacă eu aş fi fost cel aşteptat, ai fi rugat-o să încremenească în fotoliu şi să stea pe capul nostru cât mai mult, pentru a scurta clipele trăite în intimitate, pornind o lungă discuţie despre cât de mult aveţi nevoie de o mie de lei. Cum aş fi scos banii, ar fi descoperit că se grăbeşte.
     Era amuzant momentul în care îmi întorceaţi spatele şi împărţeaţi prada pe bufet, pentru cu totul alte lucruri decât cele invocate iniţial. Bătrâna nu reuşea niciodată să obţină mai mult de jumătate, dar ascundea hârtiile plină de satisfacţie şi pleca fără să mă salute, în timp ce tu intrai în baie pregătindu-te să oferi cât mai puţin pentru „împrumutul“ cerut. Şi puţin nu însemna să-mi refuzi vreo fantezie, ci să subliniezi că faci ceea ce faci fără nici un sentiment, de nevoie.
     – Vine!
     Ca lucrurile să fie şi mai clare, ai aranjat în fugă cearşafurile colorate, moi, ai aprins veioza chioară şi ai tras draperiile grele de la fereastră. Aparenta intimitate nu alunga zgomotul spart al tramvaielor ce zguduiau pereţii în trecerea lor, nu îndepărta sunetul ţevilor groase pe care diareea vecinilor se scurgea la vale din trei în trei minute, de parcă toţi s-ar fi îndopat cu fasole, nu masca mirosul pestilenţial al tomberoanelor răsturnate în faţa blocului. Oraşul Bucureşti rămânea lângă voi, cu aerul lui scăpătat, vă învăluia dorinţele şi vă sugruma ca un anchetator isteric.
     Oraşul ideal pentru indiferenţi şi indecişi.
     Oraşul faţă de care tu, fata unei femei de serviciu şi a unui şofer rămas fără slujbă în urma unei boli perfide, ce nici nu-l omora, nici nu-l lăsa să trăiască, te simţeai legată printr-un legământ ascuns.
     – O să plec, stai cuminte. N-am nici un chef să-l văd.
     Înţelegea. Urma să traverseze oraşul pe un drum ocolit, folosind un singur bilet de tramvai, conştientă că timpul vieţii ei nu are nici o valoare, că ar putea să se plimbe la nesfârşit în vagonul roşu fără să-i simţim lipsa, fără s-o dăm la persoane dispărute. Poate că familia ar fi declanşat formalităţile pentru ştergerea ei din cartea de imobil şi ar fi împărţit vecinilor o colivă. Singura bucurie era povestea însăilată pentru un ascultător imaginar, povestea oraşului care se schimba mereu în mai rău sub ochii ei, spusă cam fără cap şi fără coadă de un om fără memoria numelor, fără orgoliul boierilor obidiţi că Bucureştii lor se transformă într-o groapă de gunoi. Ştiam toate astea pentru că mi le povesteai în timp ce te plimbai în pielea goală prin cameră, aranjând lucrurile sau mâncând, ca şi cum ţi-ai fi dorit în mod expres să-mi dispară orice poftă. Ştiam toate astea pentru că aveam prea mult timp liber şi îl iroseam urmărindu-te ore în şir.
     Dacă nu mi s-ar fi întâmplat să văd cum mor pe neaşteptate oamenii pe care îi fotografiez, aş fi umplut zeci de filme încercând să surprind momente ale vieţii tale, dar aşa mă mulţumeam să-mi notez în gând ceea ce vedeam.
     Ca să grăbeşti lucrurile, ai schiţat doi paşi spre uşa de la intrare şi ai anunţat-o:
     – Ţi-am pregătit plasa lângă frigider...
     – Ştiam că se poate, dar nu m-aş fi gândit că o să ajung să mănânc din păcatul tău.
     Ai fi vrut să-ţi dai ochii peste cap şi să urli, dar nu aveai timp să te cerţi cu ea, nici să-i aminteşti în trecere că doar lenea o împiedica uneori să mănânce direct din tine. Noi ne hrăneam de fapt cu trupul tău, drog şi condiment, ea ne umfla doar banii, dar se putea spune şi aşa.
     Când nu-şi călca pe inimă să-ţi facă o vizită înainte de pensie, fura din piaţă ardei şi roşii, strecurându-le cu o îndemânare de invidiat în sacoşa jerpelită, sau stătea în curtea bisericii până când primea de pomană o farfurie cu pilaf. Nu intra să se roage, nu spera la mai mult ori nu credea că viaţa poate fi trăită şi altfel, dar sufletul ei era mai mare decât lăsa să se vadă, puţina agoniseală o împărţea cu familia de ţigani pripăşiţi de curând în bloc, suficient de şmecheri pentru a stârni mila vecinilor plimbându-şi plozii jegoşi din uşă în uşă. Cât timp am fost sigur că nu mă recunoaşte, i-am mai strecurat în mână câte o hârtie de cincizeci, dintr-o dărnicie pe care o regretam de fiecare dată, pe urmă am renunţat, mi-ar fi fost frică de o discuţie cu ea. Ar fi putut să mă întrebe ce intenţii am cu tine, iar dintre toate răspunsurile posibile acela că vreau să mă însor era cel mai mincinos. Nimeni nu acceptă să se însoare cu o femeie care, stăpânită de un demon ascuns, îl va înşela fără nici o remuşcare.
     Nimeni nu s-ar însura cu o vrăjitoare grasă şi sexy, din teama de a nu fi transformat în cine ştie ce lighioană, osândit să-şi petreacă restul zilelor târându-se prin gropile de gunoi ale oraşului, împerechindu-se cu şobolanii, căznindu-se zadarnic să se întoarcă în centru prin reţeaua de canalizare.
     – Paul mă iubeşte, ai minţit cu glasul tremurat, încercând să o împingi cu delicateţe spre uşă, imaginându-ţi tot ceea ce putea fi mai rău în cazul în care ar fi refuzat să plece.
     – Îşi iubeşte şi soţia, nu? Îşi iubeşte şi slujba, nu? te-a întrebat ea, cu aerul că ştie răspunsurile, ceea ce avea darul să te enerveze la culme.
     – Nu crezi că-i mai bine să ne mulţumim cu ceea ce avem? ai încercat tu să explici situaţia stând cu mâinile strânse la piept într-o atitudine feciorelnică.
     Aşa o fecioară cu sânii mari şi zâmbet vulgar nu şi-ar fi putut imagina decât un geniu al răului, dar asta nu mai conta.
     – Du-te şi spală-te, toarnă-ţi parfum cât să-i prosteşti simţurile şi roagă-te ca Domnul să-ţi ierte păcatele! Am plecat!
     Un miros ciudat a rămas în urma ei, ceva între naftalină şi ceai de mentă. Nu mai aveai timp să aeriseşti şi te simţeai vinovată. Nu aceeaşi vină te urmărea pentru lipsa de interes faţă de soarta fetiţei abandonate în grija mamei tale, care insistase să nu recurgi la avort. Dacă nu ar fi trebuit spălată, hrănită şi îmbrăcată, ţi-ai fi dorit-o lângă tine, altfel nu. Doar în rarele momente în care viitorul nu se limita la ziua de mâine şi îţi puneai problema ce se va întâmpla cu tine când te vei scofâlci, te vei umple de negi şi te vor ocoli bărbaţii, îţi imaginai viaţa alături de ea, în calitate de matroană, alegându-i clienţii şi profitând din plin de existenţa sa. Ca să nu auzi lungul şir de blesteme pe care le meritai, nici nu întrebai de soarta ei, iar dacă era supărată pe tine, cum tocmai se întâmplase, refuza să scoată vreun cuvânt, să-ţi spună cum se simte, ce a făcut la şcoală sau orice alt amănunt în aparenţă banal, capabil să stoarcă lacrimi undeva adânc în sufletul tău, încercând astfel să te determine să o vizitezi mai des.
     Fetiţa nu era a unui cunoscut comun, tatăl ei nu figura în cercul bărbaţilor care roiau după tine, plecase la terminarea facultăţii undeva, prin Ardeal, şi nu mai dăduse nici un semn de viaţă de atunci, de aceea eu fusesem singurul folosit pe post de tată adoptiv pentru a bifa vizita anuală la grădina zoologică, sau la teatrul pentru copii, urmată de inevitabila prăjitură mâncată în grabă la o cofetărie de cartier. Când o aveam alături mă simţeam vinovat fără nici un motiv. Ciolănoasă şi tăcută, nu-şi făcuse prieteni, nu vorbea cu nimeni mai mult decât strictul necesar, citea prea multe cărţi împrumutate de la biblioteca şcolii şi nu ştiam ce aş fi putut să-i ofer mai mult.
     Te pierdusem de o vreme şi încercam să-ţi intru în graţii fără să am curajul unei înfruntări directe cu Paul. De aceea, când a plecat, am preferat să o urmăresc pe ea în loc să urc, să bat la uşă şi să sper.
     Întâlnirile noastre începeau cu întrebări pline de teamă: „Unde este Paul? A mai zis ceva de mine? O fi în oraş? Azi trebuie să treacă pe aici?“ Sfârşitul era marcat de supravegherea străzii, orice maşină de miliţie reprezenta o ameninţare directă şi de abia la câteva minute distanţă de casa ta îmi recăpătam liniştea.


     Soarele ardea ca la începutul vremurilor, cum doar o stea înnebunită de plictiseală o poate face, iar asfaltul Bucureştilor se încingea sub paşii trecătorilor, de-ar fi fost desculţi i-ai fi văzut ţopăind de colo-colo în căutarea unei halbe cu bere, iar după-amiaza căldura răbufnea în locuinţe făcând aerul irespirabil. Dacă iarna viscolul era la el acasă, vara aerul încremenit îşi pierdea transparenţa, femeile visau cum briza mării le-nfăşoară pielea lucioasă, iar bărbaţii plănuiau scurte ieşiri pe crestele înzăpezite. Se murea de inimă, dar şi mai abitir de boli virulente trecute din om în om prin săruturi lipicioase, palme umede, pahare nespălate. Oraşul Bucureşti putea fi cucerit pe caniculă de o mână de oameni, locuitorii lui abulici ar fi acceptat resemnaţi să fie trecuţi prin foc şi sabie, să fie legaţi în beciuri jilave, să fie însemnaţi cu fierul roşu şi lipsiţi de drepturi, totul era să nu-i forţezi să gândească la ceea ce li se întâmplă, conştiinţa putând să le stârnească oribile convulsii. Chiar şi vrăjitorii sortiţi să apere cetatea de spirite malefice refuzau să cadă în transă, preferând şpriţurile lungi, de vară, ce le solicitau rinichii şi le rotunjeau dureros vezica.
     Praful refuza şi el să se lipească de caldarâm, se transforma într-o pătură fosforescentă ce urca până la gleznele trecătorilor şi absorbea vocile piţigăiate ale poporului castrat.
     De prea multă căldură, banii ţinuţi în buzunarul pantalonilor se lipeau, mucegăiau, îi aruncam în pacheţele unsuroase pe tejghelele berăriilor şi nu aveam nevoie de rest, nimeni nu mai număra bancnotele, doar câte un şef de sală speriat ordona strângerea sticlelor de bere goale când covorul lor sunător risca să stânjenească trecerea printre mese a inspectorilor de la Sanepid, dornici să se bucure la ora prânzului de o inspecţie în aer liber.
     Beat, am fost dus de subsuori până la intrarea în labirint şi aruncat înăuntru. Am încercat să scap cât mai repede din capcană, dar am fost silit să aştept până când pulberea roşcată stârnită de apariţia mea a început să se aşeze. O voce în surdină mă îndemna să caut ieşirea, dar setea cleioasă şi foamea usturătoare m-au împins pe primul culoar. Am încercat o explorare sistematică, dar mi-am dat seama c-am prea puţin timp, o viaţă n-ar fi de ajuns, aşa că am pornit la noroc. Ce îi interesa pe torţionari: să găsesc ieşirea, sau să mă agit cât mai spectaculos în căutarea ei? Pereţi, firide, culoare care se intersectează, uşi încuiate. Urmele unor paşi. Unii mai norocoşi poate că au scăpat. Din loc în loc, în spatele unor draperii de catifea, taverne pentru odihnă şi uitare: alcool, femei cu privirile stinse şi cuşti cu animale toropite de căldură.