Urcusul, de Tudor Popescu

   9. Acum, pe la cincisprezece ani, pentru că de foarte multe ori eram singură, am început să mă gîndesc să scriu un roman.
    Ştiam că o să fie romanul unei singuratice. Şi am trecut la fapte.
    Primul lucru pe care l-am observat, scriind, a fost acela că eram nevoită să gîndesc mai mult la tot ce mă înconjura, lămurindu-mi astfel multe semne de întrebare. Eram nevoită să-i descriu pe cei care, spre uimirea mea, apăreau într-o lumină cu totul nouă. Neaşteptat de schimbate mi-au apărut profesoarele, cunoştinţele, colegii. Parcă acum îi cunoşteam.
    Scriind, mi-am mai dat seama că toţi colegii mei erau mult mai copilăroşi decît voiau să pară. După această constatare, cînd am fost invitată la cîte o petrecere, m-am plictisit îngrozitor. Odată, la un ceai, am încercat să mă împrietenesc cu doi băieţi, dar vedeam că nu se simţeau bine în apropierea mea, abia aşteptau un moment prielnic să poată pleca să danseze cu altcineva. Cu mine n-au dansat decît de două ori, şi atunci din obligaţie, iar curte nu-mi făcea nici unul, ca celorlalte colege, deşi nu eram mai urîtă decît ele. Simţeam cum răsuflau uşuraţi cînd se îndepărtau. De aceea eram şi eu nesuferită, îmi plăcea să-i pun în încurcătură, le adresam întrebări la care nu ştiau să-mi răspundă, mă bucuram cînd îi vedeam fîstîciţi. Mai tîrziu am aflat că nu mai voiau să vină la ceaiurile unde eram şi eu invitată. Nici nu m-au mai chemat.
    Ca să-mi înăbuş mîhnirea, îmi spuneam că dacă n-am să mai fiu împreună cu ei, n-am să mai ascult glume naive. Căutam să mă conving că dacă acceptasem societatea lor pînă atunci, o făcusem pentru Vivi, care era ahtiată după astfel de petreceri. Mai ales că bănuiam că este îndrăgostită, deşi nu voia să recunoască. Era prima mea descoperire de acest fel, şi eram mîndră. Nu-şi manifesta sentimentele decît prin aceea că în apropierea lui tăcea de parcă lua apă-n gură. Ea, care sporovăia cît trei la un loc, stătea roşie şi fîstîcită şi lipsită de farmecul vorbei. Zeci de gînduri şi presupuneri îmi făceam în legătură cu acest sentiment. Doar citisem atîtea cărţi în care era vorba despre dragoste...
    Într-o zi, n-a mai răbdat şi a venit singură la mine, confirmîndu-mi bănuielile:
    – Dragă Anca, te anunţ că sîntem invitate la Castel, îşi serbează onomastica. Are să fie foarte frumos.
    – Sînt şi eu invitată?!
    – Cum să nu! De data asta ne vom simţi foarte bine. Sînt sigură!
    – Mai degrabă cred că vrei să mă iei neapărat cu tine. Vine şi Adrian?
    – Bineînţeles! Şi află că vine chiar pentru mine. Vezi ce sinceră sînt?! Ieri a încercat să mă sărute.
    Vivi îşi descarcă sufletul, mărturisindu-mi sentimentele grave pe care le trăia.
    – Degeaba mă priveşti atît de ciudat, că tot ce-ţi spun este adevărul adevărat. Mi-a mărturisit că mă iubeşte... şi fără să-l forţez în vreun fel.
    – Bine, Vivi, simţeam eu ceva, dar n-am bănuit o evoluţie atît de rapidă.
    – Să-ţi spun sincer, nici eu n-am crezut la început că mă iubeşte cu adevărat. L-am şi pus să se jure. Ştii cît sînt de neîncrezătoare. Şi s-a jurat că nu mă minte.
    – A jurat?!
    – Oho! Mi-a cerut şi o fotografie. Uite, asta-i fotografia pe care vreau să i-o dau!
    Era o poză a ei de la vîrsta de doi ani, pe care scrisese cu caligrafia ei ascuţită: „Vivi la vîrsta fără probleme.“
    În ziua aceea am mai flecărit noi o jumătate de oră, ca de obicei, pentru că ne simţeam bine cînd discutam „despre nimic“, dar amîndouă ne gîndeam la altceva decît vorbeam. Tot ea s-a dat mai întîi de gol, întrebîndu-mă, cînd mă aşteptam mai puţin:
    – Spune-mi, Anca, să-l las să mă sărute?
    Nici pregătită nu ştiam ce răspuns să-i dau, dar luată aşa, hodoronc tronc... Am simţit că mă roşesc, de parcă eu aş fi întrebat-o pe ea.
    – Din cîte înţeleg, după ce un băiat îţi jură că te iubeşte, urmează să te sărute. Mă tot gîndesc şi nu ştiu ce atitudine să iau. Dacă a încercat o dată, o să încerce şi a doua oară, nu?
    – Tu ai vrea? am întrebat-o, reuşind s-o iau şi eu prin surprindere.
    – Dacă nu mi-ar fi teamă...
    – De ce ţi-e teamă?
    – Pentru că sînt o proastă şi n-am să ştiu cum să răspund. Nici tu nu ştii să mă sfătuieşti.
    În cele din urmă a fost foarte amuzant, pentru că am încercat să ne imaginăm amîndouă cum trebuie să „se desfăşoare“ un sărut, iar în concluzie i-am dat sfatul care mi s-a părut salutar:
    – Dragă Vivi, poate că cel mai bine ar fi să te faci că nu observi. Cînd intenţiile lui devin foarte clare, tu să vorbeşti despre altceva.
    – Imposibil! Cum să discut despre altceva, cînd el mă întreabă dacă vreau să mă sărute?
    – Aşa?! De ce te întreabă?
    – Ştiu eu?
    – Cred că nu trebuie să-i răspunzi.
    – Şi dacă nu mă mai sărută? Nici asta n-ar fi vrut să se întîmple.
    În cele din urmă, tot ea, care se gîndise mai mult, a găsit rezolvarea cea mai bună.
    – Am să stau ca la dentist, cu capul pe spate. Cînd mă întreabă dacă vreau să mă sărute, am să dau din cap şi am să închid ochii. Dacă o să fie plăcut, foarte bine, dacă nu, am să sar ofensată. Dar cred că o să-mi placă, pentru că n-am auzit pe nimeni să se plîngă, şi doar toţi oamenii se sărută, nu-i aşa?
    Vivi oftă comic, subliniind deznădejdea care ne cuprinsese, pentru că şi eu eram disperată.
    – Dragă Anca, tu ştii ce nesuferită este pentru mine geometria. Ei bine, prefer să rezolv zece probleme de geometrie, decît o astfel de întrebare, atît de elementară pentru unii. La ţară, fetele de vîrsta noastră se mărită! Avem aproape şaisprezece ani. Şi nici măcar tu nu mă poţi povăţui, şi toată lumea crede că ştii tot ce-i sub soare. Citeşti atîtea romane...
    – În toate e scris numai atît: „Şi s-au sărutat.“ N-am găsit nicăieri o explicaţie amănunţită. Se pare că sărutul nu poate fi teoretizat.
    – Rugaţi-vă să mă mărit cît mai repede şi am să vă povestesc cu amănunte. Pun la uşă o firmă: „Între opt şi zece, impresii din luna de miere.“
    Mă simţeam atît de bine cu Vivi încît, după ce pleca, parcă rămîneam în pustiu.
    În ziua aceea m-a lăsat pe gînduri. Mi-am făcut planuri în legătură cu ceaiul despre care mi-a vorbit. Mă ispitea, desigur, cu toate că mă temeam să nu rămîn iar singură într-un colţ şi să se îngrijească de mine numai gazda şi Vivi. Dar eram curioasă s-o văd pe Vivi lîngă Adrian.
    La noi în casă certurile se ţineau lanţ. Nu ştiam unde să mă ascund, numai să nu le mai aud. Pur şi simplu nu mai rezistam. Cînd simţeam că începe iar furtuna, tremuram toată, mă făceam albă ca varul şi fugeam la mine în odaie, să-mi astup urechile cu perna. Două zile nu eram bună de nimic. Mă feream să privesc în ochii tatii, îmi era ruşine. El îşi dădea seama ce se petrece cu mine şi de aceea, două-trei zile, după o astfel de scenă, nu ieşea din cabinetul lui. Iar cînd ne întîlneam, legam foarte greu conversaţia.
    Îmi era milă de tata. Devenise atît de nervos, încît nu-l mai recunoşteam. Îmi dădeam seama de asta cu toate că în faţa mea se stăpînea. Nu l-am găsit niciodată mînios. Numai cînd începeau discuţiile acelea îngrozitoare, nu se mai putea controla şi atunci...
    Mama era cu totul altfel. Nu ştiu cum se făcea, dar ea se nimerea să fie mereu îmbrăcată pentru oraş, cînd izbucneau scandalurile. Nu rămînea după aceea nici o clipă mai mult; o auzeam cum pleacă trîntind uşa de la intrare.
    Nu se întorcea acasă decît seara, tîrziu, şi atunci afişa intenţionat o bună dispoziţie care ştia că-l consumă pe tata. Îşi făcea de lucru prin casă, indiferentă, fredonînd o melodie oarecare. Mie nu-mi vorbea – de altfel, în general, nu ne prea vorbeam – mă considera aliata tatii.
    Într-o zi a izbucnit o ceartă mai îngrozitoare decît toate celelalte, care s-a terminat în acelaşi fel, prin plecarea mamei. Am avut norocul că a venit aproape imediat profesorul de pian. Acest om minunat încerca să mă distreze, povestindu-mi tot felul de întîmplări, vorbind blînd şi zîmbind liniştitor. Cînd ne aşezam la pian, nu exersam decît bucăţi vesele, care îmi creau un anumit climat sufletesc. Eram îndrăgostită de gentileţea lui. În casa noastră, în afară de tata, era singurul om cu care puteam sta de vorbă. Ora de pian se prelungea adesea pînă seara, tîrziu, cînd, regretînd, se ridica de pe scăunel. În ziua scandalului, cum a intrat pe uşă, a văzut în ce hal sînt şi mi-a spus, prefăcîndu-se că nu a observat nimic:
    – Ei bine, Anca, ştii de ce mi-am adus aminte aseară? Am stat de vorbă cu un prieten şi i-am povestit primele noastre ore de pian. Tu ţi le aminteşti?
    – De pe vremea cînd îmi plăcea numai la-ul?
    – Da, da! Să-ţi spun drept, atunci m-am gîndit că n-ai să înveţi niciodată nimic, cu toate că remarcasem că ai o ureche foarte bună. Era aşa de amuzant... Iar astăzi am ajuns să interpretăm împreună cele mai dificile bucăţi. Chiar acum am adus un exerciţiu la patru mîini pe care îl pregătesc de mai multă vreme şi pe care aş dori să-l încercăm. E o bucată vioaie, plăcută.
    Am exersat amîndoi şi, într-adevăr, am reuşit să mă liniştesc, cu toate că inima mea era tot grea. Mă gîndeam mereu la tata, care era în cabinetul lui şi care clocotea, probabil, de mînie. Am tot aşteptat să vină lîngă noi, cum avea obiceiul, dar n-a apărut. Bănuiam că citeşte. De cîte ori mă uitam prin gaura cheii, îl vedeam citind, învăluit într-un nor de fum de ţigară.
    Nu l-am deranjat niciodată, şi nici de data asta n-am îndrăznit.
    De atunci, am fost şi mai singură. Tata stătea mai mult la spital. Cred că intenţionat nu venea acasă, dorea să ocolească certurile care nu se mai terminau. Cu mama nu puteam vorbi. N-a aruncat nici una dintre noi măcar o lopată de pămînt în prăpastia care ne despărţea. Tot timpul era întovărăşită de prietenele ei. Nu înţelegeam cum de nu se plictiseau să se întîlnească mereu şi mereu aceleaşi, să facă mereu şi mereu acelaşi lucru, în aceleaşi împrejurări. Uram din tot sufletul jocul de cărţi şi fumul de ţigară.
    Toate aceste după-amieze au trezit în mine dorinţa puternică de a face altceva decît ele. Am jurat în sinea mea că niciodată nu voi pune mîna pe cărţile de joc, nu voi fuma, nu voi bea cafea, nu voi avea jour fix, nu voi face nimic din tot ce se petrecea în casa noastră. Aşteptam cu nerăbdare seara, să mă culc şi să visez. Visele erau singura mea bucurie. În fiecare seară, cînd mă culcam, mă rugam să visez ceva frumos, deosebit. De cele mai multe ori mi se întîmpla să urmăresc în vis un roman palpitant, pe care tocmai îl terminasem de citit şi care începea să se desfăşoare sub ochii mei. Era foarte interesantă această senzaţie, în care trăiam pentru a doua oară sentimentele şi faptele unei cărţi. Mă obsedau mai ales cărţile poliţiste, pe care le luam din biblioteca mamei. Făceam cunoştinţă în vis cu criminali, cu detectivi, cu victime... De foarte multe ori, detectivul eram chiar eu. Urmăream cu pasiune un răufăcător, şi regretam că această cursă era lipsită de deznodămînt, deoarece mă trezeam speriată, mai înainte să ajung la sfîrşitul fericit. Regretînd, strîngeam ochii cît puteam, să adorm iar şi din nou să visez, pînă rezolv cazul. Îmi venea de fiecare dată să plîng de necaz că nu mai reuşeam să adorm. Eram lipsită pînă şi de visele mele, singurele în care făceam şi eu, în sfîrşit, ceva.
    Era foarte frumos şi atunci cînd visam în culori. Retrăiam basmele copilăriei, citite cu mulţi ani în urmă, încă vii rămase în amintirea mea. Îmi apăreau zîne, împăraţi, pitici răutăcioşi, palate cocoţate în vîrfuri de stîncă, lumini strălucitoare care dădeau tabloului aspect feeric. Visam mai ales în roşu, verde, galben. Zîne tulburătoare pluteau în această lumină colorată.
    Devenisem şi mai retrasă, de cînd visele erau realitatea mea.
    Singurul care înţelegea ceva era tata, care mă privea ciudat, dar nu-mi spunea nimic. Într-o zi eram împreună şi m-a rugat, ca de atîtea alte ori, să-i cînt ceva. I-am îndeplinit imediat dorinţa, pentru că era şi pentru mine o bucurie să-i satisfac o plăcere.
    Fără să-mi dau seama, am cîntat numai Chopin. Am trecut de la o bucată la alta, parcă eram beată, uitînd pînă şi de el. Poate o oră am rămas în acea stare ciudată şi plăcută, în care fiecare notă o simţeam fizic, mă dezmierda. Inima îmi vibra ca o cutie de rezonanţă, amplifica totul, mă copleşea.
    Nu ştiu cum arătam, nu ştiu ce a simţit tata, dar la sfîrşit, cînd am ridicat obosită mîinile de pe clape, m-a întrebat, privindu-mă adînc:
    – Anca, ai să-mi spui ceva?
    Am fost o laşă şi o fricoasă. Sau poate că nu din teamă n-am vorbit, altceva m-a oprit, ceva care mă îndemna să fac taină din toate aceste trăiri noi. Întrebarea lui m-a făcut să-mi dau deodată seama că sînt îndrăgostită. Îndrăgostită de un bărbat pe care nu-l cunoşteam, care nu exista, poate. Unul alcătuit din imaginile a zeci de bărbaţi culese de prin cărţi. Îmi plăcea să cred că sînt îndrăgostită de cineva şi trăiam totul ca şi cînd el ar fi existat aievea. Îmi imaginam o dragoste şi mă comportam ca o îndrăgostită. Cine ar fi putut înţelege aşa ceva? Poate tata...
    – Nimic, tată! Aş vrea să ne plimbăm împreună.
    M-a chemat lîngă el, m-a rugat să mă aşez pe speteaza fotoliului şi, luîndu-mi mîinile într-ale lui, mi-a vorbit atît de cald, că m-am înfiorat:
    – Hai, Anca, şi eu doream o astfel de plimbare.
    Nu m-au impresionat cuvintele, ci felul cum le-a rostit. Apoi a schimbat cursul convorbirii:
    – Ai făcut progrese uimitoare la pian. Începi să simţi muzica şi asta, mi se pare, o datorezi în mare parte profesorului tău. Pentru mine este o plăcere deosebită să te ascult, după o zi grea. Mă odihneşti. Aş spune că mă primeneşti sufleteşte.
    – Într-adevăr, tată? E cea mai mare răsplată pentru mine, dacă e adevărat.
    – E foarte, foarte adevărat!
    L-am luat de gît şi l-am sărutat, apoi m-am speriat singură, pentru că era prima dată cînd izbucneam într-un astfel de gest necugetat. Dragostea mare dintre noi nu se manifestase niciodată astfel. Sentimentele noastre puternice erau ca o înţelegere adîncă, le simţeam în toate gesturile şi vorbele pe care ni le adresam.
    În clipa aceea am fost pur şi simplu fericită că am un astfel de tată şi am simţit că toată dragostea de care era capabil sufletul meu i-o ofeream lui.
    – Tată, sînt foarte plictisită, m-am trezit că-i mărturisesc.
    – Mi-am închipuit.
    – Mă plictisesc mereu şi oriunde. E un sentiment care a început să mă obsedeze.
    – E chiar aşa grav?
    – Ştiu eu? Nu-mi dau seama dacă şi celelalte fete se plictisesc la fel ca mine. Ştiu precis că Vivi nu, ea găseşte în orice lucru ceva care s-o încînte.
    Ne-am aşezat pe o bancă părăginită şi am avut senzaţia că sîntem doi orfani oropsiţi, aşa cum stăteam şi priveam cerul larg al orizontului. Şi tata mi s-a părut că arată ca un copil necăjit, şi m-a înduioşat. Aşa mi se întîmpla cîteodată să-l privesc pe tata.
    Credeam că nu se mai gîndeşte la ceea ce i-am mărturisit, dar el a continuat, ceva mai tîrziu:
    – Eşti o fire aparte, Anca. De multe ori ţi se va întîmpla să nu fi mulţumită de împrejurări şi situaţii în care se vor simţi bine prietenele tale. Să ştii că din cauza mea ţi se întîmplă toate astea. Mai tîrziu, îţi voi explica de ce mă consider vinovat.
    Afirmaţia lui m-a obsedat mult timp, cu toate că nu-i găseam adevăratul înţeles. N-am insistat să-rni explice. Tot el a reluat, puţin îngrijorat:
    – Eşti nefericită din cauza acestui fel de a fi al tău?
    Am simţit grija din glasul lui şi n-am vrut să-i mărturisesc adevărul.
    – Cîteodată, tată. Pentru că sînt aşa cum sînt, colegii mă ocolesc, şi chiar eu îi ocolesc. Doresc să fiu la fel cu ei, să joc şi să cînt, să mă duc şi eu să dansez... La ceaiuri, cînd mă aşez într-un loc, nu vine nimeni lîngă mine. Nici la dans nu sînt invitată. Din cauza asta uneori sînt foarte rea cu ei. Numai cu Vivi mă port altfel, lîngă ea nu mă mai recunosc. Adevăratul meu caracter o fi acela care mă face să mă port rău cu colegii, sau acela care se manifestă cînd sînt numai cu Vivi? Trebuie să-ţi spun că nici la şcoală nu-mi place. Nu mă simt bine.
    – Nici mie nu-mi plăcea prea mult, dar a trebuit să învăţ. Altfel n-aş fi ajuns medic.
    – Şi eu învăţ, dar nu din dragoste. Citesc pentru că nu pot suporta ca altcineva să ştie mai multe decît mine. Sînt ambiţioasă, nu-i aşa?
    – Foarte ambiţioasă. Dar dacă îţi ajută la şcoală, e bine. Poţi să fii ambiţios, dacă eşti drept. Trebuie să fii întotdeauna dreaptă cu ceilalţi.
    Obiceiul de a-i studia pe cei din jurul meu ajunsese o meteahnă. Plictiseala crea un mediu prielnic pentru ca acest obicei să ajungă un nărav de care să nu mă mai pot dezbăra. Chiar şi pe părinţi îi observam, curioasă să aflu ce gîndeşte fiecare. Mai ales ce gîndeşte mama. Ne purtam una faţă de cealaltă de parcă ne-am fi cunoscut întîmplător. Eu nu înţelegeam de ce are o părere atît de rea despre mine, chiar mai rea decît străinii. O supăra mai ales prietenia mea cu tata. Cînd, foarte rar, aveam un gest tandru faţă de ea, mă repezea: „Du-te la tat-tu, eşti fata lui, doar!“
    Cîteodată mă uitam cu plăcere la ea, pentru că era foarte frumoasă. Îmi aduc aminte că eram foarte mîndră şi mă lăudam la şcoală, în faţa colegelor, că mama e frumoasă. Pe atunci simţeam cîteodată dorinţa să mă apropii de ea şi s-o mîngîi, dar de fiecare dată îmi tăia orice elan: „Ce te-a apucat? Eşti puţin trăsnită!“ Această indiferenţă m-a făcut să le urăsc şi mai mult pe prietenele mamei.
    De vreo lună de zile apăruse o nouă prietenă, mult mai tînără decît celelalte, mai vorbăreaţă, mai deschisă, care se părea că nu lua în serios nimic din ceea ce făcea. Era singura care se bucura, cînd mă vedea. De la ea am aflat că semăn cu mama, lucru de care nu-mi dădusem niciodată seama. Într-o zi, cum a intrat pe uşă, mi-a spus: „Vai, dar ce-i cu tine de eşti atît de frumoasă azi? Ce ochi limpezi ai! Te faci la fel de frumoasă ca maică-ta, şi din ce în ce îi semeni mai mult. Dragă, vezi ce mult îţi seamănă? Aveţi altă culoare de păr, dar trăsăturile...“
    Mărturisirea ei spontană m-a tulburat într-atît, încît m-am dus imediat în camera mea şi m-am privit în oglindă. Nu-mi venea să cred că semăn cu mama, că aş putea să fiu atît de frumoasă ca ea.
    Pînă atunci niciodată nu mă întrebasem cum arăt, dacă sînt frumoasă sau nu. Cînd mă priveam în oglindă nu mă vedeam în ansamblu, ci numai ceea ce mă interesa: dacă mă pieptănam, mă uitam să văd cum mi se aşază părul, dacă eram pătată pe obraz, mă ştergeam şi priveam să văd dacă a rămas locul curat. De data asta m-am privit să văd cum sînt şi – ce ciudat! – m-am întîlnit cu figura mea. O întîlnire plăcută, ca atunci cînd dai colţul şi te trezeşti în faţă cu o veche cunoştinţă şi te bucuri că mai arată bine.
    După un scandal îngrozitor a sosit la noi bunica, chemată de mama. A venit de la ţară, de la moşia ei. Bunicul murise de mai mulţi ani, dar ea nu voia să plece de acolo, pentru că, după cum zicea tata, ii plăcea să comande, şi la noi n-avea cui.
    Era o femeie autoritară, vorbea îngrozitor de tare, cu toate că era bătrînă. Se purta ca la ea acasă, pe moşie. Se răstea în dreapta şi-n stînga, ţipa la Lina, dacă nu-i plăcea cîte ceva, cu toate că femeia îşi dădea osteneala s-o servească mai ales pe ea. Mă miram că nu se supăra, pentru că din partea noastră nu era obişnuită cu astfel de vorbe. Bătrîna mea doică socotea sosirea bunicii ca pe un eveniment foarte, foarte neplăcut.
    Nimeni n-o putea opri pe bunica să comande. Pînă şi tatii ii voribea imperativ, fără respectul pe care i-l arătau ceilalţi oameni, şi cu care mă obişnuisem. Mă durea cînd auzeam că-i spunea, cum intra pe uşă: „Ce aveţi, mă, iar aţi înnebunit? Una-două, mă puneţi pe drumuri, de parcă n-am altceva de făcut!“
    Tata n-o privea cu simpatie, vorbea foarte puţin cu ea.
    Pe mine, cum m-a văzut, m-a luat autoritar de mînă, m-a învîrtit şi m-a întrebat răstit, fără nici un motiv: „Tu ai mai crescut? Ia să te văd? Tot aşa nebună ai rămas? Mi-a spus mă-ta că nu se alege nimic de capul tău!“ Apoi m-a lăsat în pace, ca şi cînd n-aş mai fi existat pentru ea.
    Semăna atît de puţin cu bunicile pe care le întîlnisem în cărţi...

    Într-o zi am surprins o discuţie între bunica şi mama, care m-a durut îngrozitor. Nu-mi plăcea s-o aud pe bunica vorbind despre tata şi spunînd el, ca despre un străin. „Şi el ce zice?“ sau „Şi el ce-a făcut?“ Mă durea că mama vorbea ca şi ea, de parcă tata n-ar fi avut nume. În schimb, cînd bunica se referea la mama, spunea: „Fiica mea.“
    – De, fata mea, ţi-am spus că nu-i potrivit pentru tine! Ţi-am spus sau nu? Din prima zi nu m-ai ascultat, îţi trebuia un om de lume, care să ştie să se poarte în societate, nu un ursuz ca el. Acum să rabzi. Ai şi fata, care vă leagă. Dacă ar fi fost dintr-o familie bună, v-aţi fi potrivit! E şi destul de bătrîn, ca să-l mai poţi dezvăţa de obiceiurile lui. L-ai luat fără haină pe el. Ce educaţie de familie putea să aibă? Dar cine se mai înţelegea cu tine? Că şi fiică-ta, dacă-i aşa de încăpăţînată, ţie îţi seamănă, se răsti ea.
    Va să zică, tata fusese foarte sărac! Nu avusese nici haină pe el! Pareă-l vedeam pe tata cu haina strîmtă, şi veche, şi murdară, şi privit de ceilalţi cu compasiune. Scumpul meu tată fusese şi el umilit!
    Aş fi vrut să fie atunci lîngă mine, să-i sar de gît şi să-l sărut, şi să plîng, şi să-i spun că-l iubesc, că numai pe el îl iubesc pe lume.
    – Ştii că Miloneseu s-a întors din nou la conac? a informat-o bunica pe mama.
    – Da?! Cum mai arată?
    – Parcă nu-l văzusem decît de-un an. N-are un fir de păr alb, cu toate că e destul de copt. E din ăia care nu îmbătrînesc niciodată, se usucă, parcă-i broască. Aşa sînt fetele: proaste, mor după tinerii fără mustaţă, iar un om serios li se pare că-i ramolit. Şi noi, părinţii, tragem ponoasele!
    – Acum ce face? Nu se plictiseşte?
    – Să se plictisească? Parcă nu l-ai cunoaşte! Conacul lui a ajuns renumit în tot judeţul. Trînteşte nişte petreceri de pomină. Vin de la Bucureşti cîte zece maşini odată. Să vezi ce parc a făcut...
    În glasul bunicii se simţea invidia, şi-mi era necaz pe ea. Desigur, tata nu dădea baluri.
    – Ştie să-şi petreacă viaţa! Vine şi pe la mine cînd se duce la loturile de dincolo de sat. Ştii că are şi dincolo de sat nişte părnînt, dacă îţi mai aduci aminte. Mă mir că i-a rămas moşia întreagă, de n-a vîndut nimic, cu un arendaş hoţ ca al lui.
    Au trecut în cealaltă cameră şi nu le-am mai auzit. Mai bine. Simţeam că nu-l pot suferi pe acest Milonescu. Instinctiv, nu-mi plăcea, ba, ce ciudat, parcă îl şi uram, pentru că bunica îşi permisese să-l compare cu tata.
    M-am încuiat în camera mea şi, fără să dau vreo explicaţie, am refuzat să mai ies pînă a doua zi. Nici să mănînc n-am putut, pentru că aş fi dat ochii cu bunica, şi nu voiam, nu voiam, nu voiam...
    Singură Vivi a putut să intre la mine. Cu ea uitam toate grijile pentru că tot timpul vorbea despre ea, mai ales acum, de cînd era îndrăgostită. Cum a intrat pe uşă, mi-a şi trîntit vestea cea mare:
    – Anca, nu ştiu dacă se vede sau nu, dar să ştii că sînt o femeie experimentată.
    Vivi era în stare de multe nebunii! Nu cumva a făcut o mare prostie?
    – Adio, Vivi cea de ieri! Adio, candoare, adio, adio! La cîte trebuie să spun adio în această clipă? turui ea, fără să-mi dea răgaz să mă minunez măcar. Poate că ai să mă ocoleşti, poate că ai să refuzi să-ţi aminteşti de prietenia noastră, dar să ştii că n-am să mă supăr.
    – Vivi! Vino-ţi în fire! Vrei să mă sperii? Eşti nebună?
    – Nu sînt nebună, sînt experimentată, nu înţelegi?
    – Ce înţelegi tu prin cuvîntul ăsta?
    – M-am sărutat! Şi să ştii că nu o singură dată. Nici nu pot să-ţi spun de cîte ori, pentru că nu mai ştiu!
    – Vivi!
    – Nu mă ruga să-ţi povestesc! Mi-e imposibil, nu ştiu ce să-ţi spun. Totul se învîrtea în jurul meu, parcă îmi vîjîia capul... A fost teribil! A fost extraordinar şi mai înainte de a mă săruta. Cum mi-am dat seama de intenţiile lui, am şi început să tremur...
    – De ce n-ai fugit?
    – În împrejurări ca astea parcă eşti din piatră. Adică îţi vine din cînd în cînd să zici că nu-i frumos, dar nu scoţi o vorbă. E foarte ciudat, dar aşa ţi se întîmplă!
    – Povesteşte-mi!
    – Tot planul meu a căzut baltă, cînd m-am trezit lîngă el. Tu ştii cum îmi turuie gura, că nu mai are omul timp să dea bună ziua din cauza mea. Cînd am simţit că o să mă sărute, mi-am pregătit zece subiecte de discuţie, numai să nu-i dau prilejul să îndrăznească. Mi-era teamă că mă întreabă iar dacă vreau să mă sărute şi ştiam că nu voi avea tăria să-l refuz. Numai că de data asta, nici gînd să-mi mai ceară părerea. În timp ce eu turuiam, turuiam, cu sufletul la gură, din ce în ce mai repede şi mai speriată, despre cîte în lună şi în stele, el m-a îmbrăţişat şi, tocmai cînd vorbeam mai tare şi mai repede, m-a sărutat. A fost groaznic, pentru că eram răcită şi era să mă sufoc. Cred că m-am şi învineţit, dar n-am tras capul, ca să văd pînă la sfîrşit ce-o să se întîmple.
    Vivi îmi povestise totul dintr-o singură răsuflare, gata să se sufoce a doua oară.
    – Asta a fost tot!
    M-am trezit că o privesc cu respect sporit.
    – Bine, Vivi, dar nu ţi-a spus chiar nimic, nimic?
    – Vai, era să uit ceva! Să nu tragi nici o concluzie după primul sărut. Trebuie să mai ai răbdare...
    – Şi după ce te-a sărutat, ce aţi făcut?
    – Ne-am sărutat iar, bineînţeles.
    – Ei, şi după aceea?
    – După aceea... Păi tot un sărut. Sărutul e ceva care nu se oferă cu bucata, ci cu toptanul. Nu-ţi rămîne decît să te conformezi. Dar nici n-ai să regreţi, te asigur! Ştii, dacă tot te-ai sărutat, nu mai are nici un rost să limitezi oferta. Apoi m-a întrebat dacă m-a mai sărutat vreun alt băiat, şi de ce nu. N-am vrut să-i mărturisesc că sînt urîtă şi n-am avut solicitanţi. De ce să-i atrag atenţia asupra acestui amănunt neplăcut?
    – Şi ce i-ai spus?
    – Am aruncat vina pe mama. I-am mărturisit că m-a crescut în frica lui Dumnezeu şi de bărbaţi, ceea ce nu este prea departe de adevăr.
    A trecut un timp de la povestea sărutului, cînd Vivi a venit la mine aparent bine dispusă ca întotdeauna. Îmi povestea ceva amuzant, dar pe faţa ei alergau două lacrimi, de care nu-şi dădea seama... Abia atunci s-au rupt zăgazurile şi a izbucnit într-un plîns hohotitor.
    – Ce ai? Vivi!
    M-am gîndit imediat la Adrian.
    – Ieri – mi-a spus, printre sughiţuri – l-am văzut pe Adrian la braţ cu Cici. Au... au trecut pe lîngă mine de parcă nu mă cunoşteau. Şi erau aşa de... Cînd ţi-am spus eu că sînt urîtă!
    – Vorbeşti prostii!
    – Tu ştii că-i aşa.
    – Îţi jur, Vivi, că n-ai dreptate!
    – Cici e mult mai frumoasă, trebuie să recunoşti. Nu sînt supărată pe el. E firesc să-i placă mai mult. Dar sînt foarte nefericită...
    Vivi era atît de deşteaptă încît orice încercare de a o consola n-avea nici un rost, şi era destul de tare ca să nu fie nevoie să-i îndrug verzi şi uscate.
    – Dacă aş fi fost frumoasă ca tine! a oftat ea, naivă.
    Mereu mi-a fost teamă că într-o zi mă va vedea aşa cum sînt. Dar ce să fac?
    – Nu mi-ai spus dacă ţi-a plăcut filmul de azi.
    Avea felul ei nobil de a-şi suporta durerea. Era primul om pe care îl întîlneam în viaţa mea şi care nu ştia să se tînguie. Durerea o umilea, şi de aceea o ascundea în sufletul ei, să n-o înţeleagă nimeni. A fost imposibil s-o determin să-mi mai vorbească despre Adrian.
    După plecarea ei am rămas şi mai tristă decît înainte.
    În sfîrşit, într-o zi am avut o discuţie cu mama, care m-a convins că doreşte să nu mai fiu acasă.
    – Anca, am vorbit azi cu mama Adinei. M-am interesat cum este în internat la maici, şi mi-a spus că foarte frumos.
    Adina era fiica unei prietene de-a mamei, mai mică decît mine cu doi ani şi pe care părinţii o trimiseseră într-un alt oraş, la internat. Probabil că mama, vorbind cu prietena ei, ajunsese la concluzia că ar fi mai bine să mă exileze şi pe mine.
    – Am aflat că acolo se capătă o educaţie aleasă şi că sînt numai fete de condiţie bună. Desigur, va trebui să discutăm şi cu tata, dar doream să cunosc mai întîi părerea ta.
    Propunerea a venit atît de neaşteptat, încît n-am putut să ripostez. M-am simţit jignită şi m-am înfuriat îngrozitor. O, dacă n-ar fi fost tata, cît de uşor aş fi plecat...
    M-am încuiat în camera mea să mă gîndesc. Aş fi plecat, nu mai voiam să rămîn acasă, speram că acolo, în liniştea şcolii, am să mă regăsesc.
    Nici n-am simţit cînd s-a înnoptat, cînd au trecut orele; am auzit pendula că bate ora douăsprezece. Era o noapte frumoasă, de care nu mă puteam bucura. Am privit lung pe fereastră, parcă voiam să găsesc răspunsul scris undeva sus, printre stele.
    Atitudinea mamei era net ostilă încît n-am mai putut suporta şi într-o zi i-am promis:
    – Bine, mamă, plec la internat!
    După ce am dat răspunsul care o înfrunta, i-am întors spatele şi am plecat în camera mea.
    Am ascultat apoi cum mai bine de o oră a strigat la tata; îl condamna pentru felul în care mă educase, îl acuza că el este de vină că am ajuns să nu mai ştiu de respectul părinţilor. Fiecare cuvînt al ei mă durea, iar tata, ca niciodată, nu riposta acuzaţiilor; cred că era epuizat.
    În noaptea dinaintea plecării am început să-mi pregătesc lucrurile. Nu voiam să iau cu mine decît strictul necesar. Tot timpul mă gîndeam că la despărţire nu trebuie să plîng.
    În ziua plecării, mamei i-a fost rău, m-a condus numai tata la gară. Am ajuns în cîteva ore la mătuşa mea, o femeie bună, care mă iubea, şi care îi promisese mamei că mă va duce ea la internatul şcolii de maici. Mama hotărîse că o fire ca a mea avea nevoie de educaţia severă a unei astfel de şcoli. Se răzbuna pe mine.
    Cînd m-am despărţit de tata, deşi plîngeam în mine, în faţa lui am ţinut să par bine dispusă, ca să nu-l las cu inima îndurerată. Şi am reuşit să-l conving că plec bucuroasă. A crezut, pentru că ştia ce calvar ajunsese casa noastră.
    I-am promis că-i voi scrie în fiecare zi şi mult timp m-am ţinut de cuvînt.
    Mătuşa mea, soţia fratelui tatii, cîteva zile cît am locuit la ea, m-a făcut să simt bucuria unui cămin. O femeie cam grasă, cu braţele pline, care tremurau la fiecare pas, cu părul coafat ca o mătură creaţă, cu un neg în mijlocul obrazului, m-a primit cu atîta căldură, încît, de fiecare dată cînd avea un gest bun faţă de mine, îmi venea să plîng. Verişoara mea era cu patru ani mai mică, dar ne înţelegeam foarte bine. Chiar unchiul meu, fire mai tăcuită, se vedea a fi om cumsecade. Nu semăna deloc cu tata, era mărunţel, cu chelie, iar sub nas purta un pămătuf de mustaţă neagră pe care o pieptăna îndelung după fiecare masă. Vorbea despre tata cu un respect care mă impresiona. Tata era singurul din familia lor care ajunsese ceva, prin munca lui. Unchiul era mic funcţionar la primărie.
    De multe ori îi surprindeam privindu-mă cu compasiune. Mai ales mătuşa mea ofta de cîte ori aduceam vorba de internat, dar nu mi-a spus nimic pînă în ziua în care am pornit spre şcoală.
    – Era bine să fi stat acasă, acolo... Mama ce face toată ziua?
    Eu nu i-am răspuns, iar ea n-a continuat. Mătuşa şi unchiul meu nu veniseră la noi decît o singură dată, cu mulţi ani în urmă, cînd mama se purtase în aşa fel cu ei încît de atunci n-au mai trimis o scrisoare măcar.