Urcusul, de Tudor Popescu

   19. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Cum am trecut de sat, ne-a învăluit o linişte pe care de mult o doream. Nu se clintea în jur decît apa, care se scurgea molcomă ia vale. Era atîta tăcere, încît auzeam de departe zvîcnitura peştilor, ca un plescăit uşor din buze. Sălciile adormiseră la ora aceea, iar trecerea noastră liniştită nu le deranja. După o zi încinsă, simţeam sub tălpi prundişul rece. De dincolo de sat se ridica luna, curioasă. Totul strălucea în jur: apa, frunzele sălciilor, pietrele... Prinşi de mînă, ca doi copii, sorbeam aerul dulce-amărui. Nu ne mai grăbeam. Era prea frumos ca să nu dorim să prelungim acele clipe.
    – Să ştii că mă cheamă Abraham, mi-a spus mergînd, ca şi cînd şi-ar fi amintit o formalitate.
    Ne-am oprit numai atunci cînd ne-am dat seama că undeva, departe, cerul îşi pierde culoarea, devine cenuşiu. Se apropiau zorii.
    Mersesem o noapte, vorbisem atît de puţin, gîndisem fiecare atît de mult... Războiul nu mai era decît în gîndurile noastre. Curînd însă îl alungasem şi de acolo, rămăsese undeva departe, printre oameni. Aici eram numai noi, în mijlocul naturii liniştite.
    Abraham descoperi un loc unde puteam rămîne peste zi. O salcie bătrînă înconjurată de tufişuri. Cu un băţ a desenat un apartament frumos, pe care l-a mobilat ultramodern. A trasat dormitoarele noastre, un hol mare, de primire, o sufragerie, o cameră de zi. Apoi le-a mobilat. Drept pat, în camera mea a adus un braţ de frunze. A înfipt un băţ în locul măsuţei, apoi altul în locul şifonierului. Pe două bucăţele de hîrtie a scris „masă“ şi „şifonier“ şi le-a prins de beţe. Ne-am culcat apoi fiecare în camera lui. În clipa în care s-a lungit, am auzit un geamăt scurt, a satisfacţie. Cu braţele sub cap am privit amîndoi cerul albastru ca o apă întinsă în care sclipesc miliarde de solzi. Şi, de acolo de sus, am auzit atunci acel zumzet cunoscut: vu-vu, vu-vu, vu-vu? Războiul trecea pe deasupra noastră.
    Am dormit pînă pe la ora zece, apoi am stat în mijlocul tufişului de vorbă, aşteptînd să se întunece. Pentru că ne puteam apropia de apă fără să fim văzuţi, Abraham a confecţionat dintr-o batistă un fel de plasă de pescuit şi, o bună parte din zi, am petrecut-o pîndind peştişorii care se apropiau de mal. El şi-a luat la revedere de la mine, spunîndu-mi solemn că se duce să pescuiască, în timp ce eu urma să gătesc pentru prînz. După două ore s-a întors mulţumit de sine, anunţîndu-mă că pescuitul a mers foarte bine. Prinsese un peştişor ceva mai mare decît un băţ de chibrit. Bineînţeles că l-a scos cu greu din tolba de pescuit, şi mi-a enumerat vreo douăzeci de feluri de nîncare, să le prepar. Apoi ne-am aşezat la masă şi am înfulecat cîte o bucată de pîine cu brînză, din bocceluţa mea.
    În toată ziua aceea Abraham s-a dovedit o fire foarte veselă, deschisă, gata să privească totul dintr-un unghi hazliu. Avea un fel al lui de a povesti, încît totul căpăta o întorsătură comică. Nu-l mai recunoşteam. Mi-a vorbit despre mama, despre tatăl şi fratele lui. Dar mai ales îşi povestea cu talent amintirile din şcoală, sau năzbîtiile făcute cu prietenii. A încheiat totul, întrebîndu-mă firesc:
    – Vivi, tu n-ai vrea să-i cunoşti?
    – Aş dori foarte mult.
    – Cred că te-ai împăca foarte bine cu fratele meu. Consideră-te invitată la noi în Dundee. E un orăşel de o sută şi ceva de mii de locuitori, dar mie îmi place mult acolo. Vom putea pescui cît vrem, iar dacă avem poftă să ne pierdem într-un oraş mare, mergem la Glasgow, la mătuşa Venera, da, chiar aşa o cheamă, oricît te-ai mira. În clipa în care am să-i spun cine eşti, în loc să te îmbrăţişeze, îşi va căuta repede ochelarii pentru aproape, ca să te poată analiza mai bine. Să vezi ce gesturi caraghioase are cînd îşi caută ochelarii.
    Am acceptat invitaţia şi, pentru că soarele lungise nefiresc umbrele, am socotit că e timpul să pornim la drum. Bineînţeles că Abraham a luat bocceluţa pe un băţ şi s-a considerat emigrant pornit în căutarea nisipurilor aurifere, totul petrecîndu-se în inima Africii, iar noi, ţinîndu-ne de mînă, ne feream mereu de nenumăraţi crocodili care deschideau spre noi guri ameninţătoare.
    Ne-am trezit în apropierea unei păduri, şi am grăbit pasul, să trecem de ea atît timp cît încă mai era lumină. Abraham tocmai îmi povestea o întîmplare imaginară din Africa, pe timpul cînd străbătea jungla în căutarea fiarelor sălbatice, iar eu rîdeam în hohote, cînd am auzit în urma noastră un lătrat furios de cîine.
    – Un jaguar! a anunţat el.
    De noi se apropiau, în fugă, trei jandarmi, doi dintre ei ţinînd în lanţ cîte un cîine-lup. Mîinile noastre s-au căutat instinctiv şi Abraham mi-a strigat: „În pădure!“
    Războiul ne ajunsese din urmă!
    Am alergat cît am putut.
    – Staţi! Staţi că trag! am auzit ameninţarea. Abraham aproape că mă tîra.
    – Staţi!
    Nu mai aveam pînă la pădure decît douăzeci-treizeci de metri, cînd mi s-a părut că aud pocnitura unei arme. Şi imediat după aceea, Abraham nu m-a mai tras să alerg mai repede. Paşii lui deveniră nesiguri, şi eu a trebuit să-l tîrăsc.
    – Hai, Aby... Hai, te rog!
    Se împletici şi căzu. Din spate îi auzeam, din ce în ce mai aproape, pe cei care ne urmăreau şi lătratul furios al cîinilor. M-am lăsat în genunchi, mi-am pus capul pe pieptul lui şi i-am aşteptat.
    Spre marea mea mirare, am mai auzit încă două focuri de armă, de data asta dinspre pădure. A urmat o tăcere care mi s-a părut fără sfîrşit, apoi am simţit mîna unui om pe umărul meu. Cînd am ridicat privirea, am văzut că nu era jandarm.
    Aby era fără suflare, iar eu, ca un robot, am ascultat tot ce mi s-a spus. Omul mi-a promis că-i va săpa o groapă, apoi m-a urcat într-o căruţă, în mare grabă, şi m-am trezit într-o staţie de tren. M-a întrebat unde vreau să plec şi, după ce mi-a cumpărat bilet, s-a făcut nevăzut. Nici azi nu ştiu cine a fost acel om, sau dacă au fost mai mulţi. În noaptea aceea am ajuns la unchiul meu, dar tot atunci am luat hotărîrea să nu rămîn prea mult timp la el. Voiam să vin în Bucureşti. Aveam nevoie de oricare dintre voi şi ştiam că mă veţi căuta.
    Anca îşi întinse mina peste măsuţă şi îi prinse braţul într-un gest tandru şi înţelegător.
    – Biata Vivi! şopti ea.
    – Şi nu ştiam unde să dau de voi.
    Pe Vivi o priveau toţi cu vădită simpatie, poate şi pentru că o simţeau cea mai nefericită. Ion şi Anca trecuseră peste toate şi acum se regăsiseră, erau tineri, se iubeau, şi cînd eşti tînăr şi iubeşti totul se uită. Vivi era nefericită. Povestea ei era tristă, ca povestea oricărui om care are sentimentul că niciodată nu reuşeşte.
    Bărbatul care îi ascultase pe toţi oftă şi el, întristat. Erau toţi patru în această cameră, ca nişte drumeţi ajunşi într-o gară pe drumuri diferite. Aşa gîndea şi bărbatul care îi ascultase, care găsi de cuviinţă că a sosit timpul să spună şi el ceva:
    – Fiecare în viaţă avem drumul nostru. Fiecare a ajuns aici pe cărarea lui. Cărare sinuoasă, cărare dreaptă, cărare liniştită, cărare zbuciumată. De aici începe urcuşul. Sîntem destul de căliţi pentru el? De urcat trebuie să urcăm, a sosit timpul!