Urcusul, de Tudor Popescu

   1. Tînărul blond făcu o pauză destul de mare, după care fu invitat să vorbească.
    Stătea călare pe scaun, cu coatele rezemate de spătar, şi privea ţintă covorul cam tocit.
    – O să pară puţin ciudată povestea mea. Am rămas orfan de tată mai înainte de-a înţelege bine cine este bărbatul cu voce groasă care mai mult mă speria cînd avea răgazul să-mi mîngîie părul zbîrlit. Mama pleca de-acasă înainte să mă trezesc, şi adesea se întorcea după ce adormeam, aşa că, foarte repede, am ajuns în mijlocul copiilor străzii, din rîndul cărora se recrutau, după o anume vîrstă, hamalii portului şi cei care toată viaţa rămîneau la meseria de a face orice, pe unde se ivea ocazia. Unii încăpeau în mîinile celor care se foloseau de ei într-o spargere, şi de mici purtau în cîrcă un cazier. Prima închisoare îi consacra definitiv în meseria de hoţ.
    Împreună ne duceam să furăm peştele din pripoanele pescarilor, pescuiam calcani cînd se îngîna noaptea cu ziua, alergam în port să facem rost de nucă de cocos. Viaţa noastră era de atunci o luptă pentru a găsi cu ce să ne săturăm. Furam nuci de cocos, prindeam sticleţi cu petela pe malul mării, ajutam prin piaţă precupeţilor la descărcatul zarzavaturilor.
    Viaţa aceea îmi plăcea atunci. Nu ştiam ce este constrîngerea, nu ascultam decît de instinctul foamei. Toţi încercam să nu mai fim o povară pentru cei de acasă, iar eu aveam, ca tainică ambiţie, dorinţa de a aduce într-o zi bani, pe care să-i dau marnei. De multe ori o vedeam cum se clatină, cînd se întorcea de la fabrica de bere, unde spăla sticle.
    Într-o dimineaţă nu s-a mai putut ridica din pat. Parcă îi văd pleoapele atîrnînd veştede peste ochi, pielea galbenă a feţei, urechile înroşite. Se uscase. Obrazul străveziu nu prindea culoare decît atunci cînd tuşea. Tuşea mult.
    În ziua cînd a rămas acasă, m-a trimis la coana Zoica, nevasta geamgiului, care locuia în cămăruţele dinspre stradă ale curţii. Cum a văzut-o pe mama, a început s-o căineze, vînturîndu-şi capul a jale. Bărbatul ei, geamgiul, a alergat după doctor. Nu prea departe de noi locuia un medic bătrîn, om tare bun, care venea la orice bolnav, fie că avea, fie că nu avea cu ce să-l plătească.
    Pînă cînd să sosească doctorul, coana Zoica s-a apucat să deretice prin casă, bombănind şi răfuindu-se cu toate cîte erau pe lume. A blestemat şi boala, şi sărăcia, şi viaţa, şi moartea... Că omul de cînd se naşte şi pînă intră în mormînt numai de pătimit are parte. Că mai bine trăia un an, ca musca, dar fericit, decît patruzeci şi toţi plini de necazuri. Că şi Dumnezeu... de ce-o mai fi făcut creaturile astea, dacă le chinuieşte, de parcă şi lui i-ar plăcea să le vadă cum se zbat. Ca şi amărîta asta – a arătat-o pe mama –, ce ştie ea din viaţă? Numai nenorocită a fost, şi dacă n-ar avea copilul ăsta de crescut – m-a arătat pe mine – mai bine ar culege-o de pe pămînt şi ar ierta-o de păcate.
    Multe am aflat atunci de la coana Zoica, şi poate, dintre toate, cel mai adînc m-au izbit vorbele care mă priveau pe mine. Descoperisem că sînt o povară pentru mama, cu toate că, de cîte ori mi se ivise ocazia, făcusem totul ca să mă satur în afara casei.
    Gîndul ăsta se învîrtea în mintea mea, înlăturîndu-le pe toate celelalte, trezind în mine dorinţa de a răscumpăra eforturile mamei. Cînd a venit doctorul, am trecut în camera mică şi am aşteptat sentinţa lui, în timp ce coana Zoica bombănea o rugăciune.
    Doctorul a apărut în prag, m-a privit lung, apoi i-a spus vecinei:
    – Trebuie internată! Mîine dimineaţă veniţi la mine, să vedem unde o trimitem. Copilul să fie imediat separat. N-are voie să mai stea în aceeaşi cameră cu bolnava. Să plece la o rudă.
    – Da' n-are rude, domn' doctor! Sînt oameni săraci şi singuri.
    – Să stea la un vecin. Aici e o casă infectată.
    – L-om lua la noi, s-a îndurat ea.
    – Şi bolnava trebuie hrănită. E anemică în ultimul grad. Cine are grijă de ea?
    – E singură, domn' doctor. Femeie sărmană, văduvă. Cînd avea şi ea bărbat... C-a avut bărbat bun, da' l-a luat Dumnezeu şi pe el, de parcă nu mai era altu', fără necazurile lui.
    – Îi trebuie mîncare, hrană, îngrijire! Să mănînce multă carne, fructe! Ăsta e tratamentul. Mîncare multă şi bună.
    – I-o trebui, domn' doctor, da' cine să-i dea? Doctorul a plecat supărat. M-am strecurat şi eu după el. Ştiam că la Colonel tocmai se copseseră caisele, iar mama avea nevoie de fructe. De mult dădeam roată pomului pe care îl păzea ordonanţa cu puşca cu sare. M-am apropiat tiptil de gardul de şipci. Sub cais, Colonelul stătea la masă împreună cu nevasta şi cei doi copii, o fată şi un băiat, pe care îi ştiam, pentru că atunci cînd treceam noi pe stradă, ei fugeau în curte şi strigau printre şipcile gardului:
    – Au venit golanii! Au venit golanii!
    Nu puteam să le facem nimic, îi apăra ordonanţa.
    M-am aşezat pe marginea trotuarului şi am aşteptat ca cei de sub pom să termine masa. Mă uitam cu jind la ramurile pline de caise, care ieşeau peste gard, în stradă.
    Am început să picotesc. M-am plimbat puţin să-mi alung toropeala. Priveam la cei care mîncau liniştiţi, fără să bănuiască prezenţa mea. Becul, instalat chiar în pom, îi lumina, aşa că le puteam urmări fiecare mişcare.
    Mi s-a părut deodată că dacă nu ajung repede cu caisele acasă, mama se va prăpădi.
    Cu inima tremurînd de spaimă, m-am urcat pe gard. Un scîrţîit uşor mă făcu să rămîn aşa, atîrnat, cu respiraţia tăiată. Dar cei de la masă vorbeau nepăsători. Atent, înaintai pe lanteţ, pînă la cracă. Trebuia să ajung deasupra becului, numai aşa nu mă puteau vedea. Cu un salt uşor m-am ridicat în pom. Ordonanţa tocmai venea cu o cratiţă de mîncare.
    Am întins mîna şi am luat prima caisă. Mi-am legat mai strîns cureaua şi am început să vîr în sîn. Una mai coaptă s-a desprins şi a căzut drept în faţa Colonelului. L-am auzit înjurînd năprasnic. M-am speriat şi am vrut să sar, dar am alunecat.
    – Vasile! strigă Colonelul la ordonanţă. Pune mîna pe el! Uite-l, pe gard!
    Copiii Colonelului au început să ţipe asurzitor.
    Cînd am sărit de pe gard, am ajuns chiar în braţele ordonanţei. Colonelul începu să strige, ca ieşit din minţi, aţîţat şi de ţipetele copiilor:
    – Dă puşca! Dă puşca, să-l învăţ minte! Numai că nu avea cine să se ducă după ea.
    Cînd văzu că nimeni nu-i îndeplineşte dorinţa, se repezi la mine şi începu să mă lovească, strigînd:
    – Pungaşule! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Din faşă învaţă hoţia! Să-l legi de pom! Să-l legi fedeleş, că am de gînd să-l învăţ minte!
    Ordonanţa îşi scoase cureaua şi mă legă, cu toată împotrivirea mea.
    – Nemaipomenit! făcea Colonelul, ridicînd îngrozit mîinile spre cer. Auzi dumneata, să te fure de sub ochi, cu tine de faţă! Nemaipomenit!
    Stăteam legat de pom fără să plîng, fără să cer îndurare, înrăit de propriul meu insucces. Nu voiam să plîng pentru că erau de faţă cei doi copii care de atîtea ori strigaseră după mine. În faţa lor nu voiam să plîng, orice mi-ar fi făcut.
    – Uitaţi-vă, le spuse Colonelul, arătîndu-mă, vedeţi ce ajunge un copil neascultător? Un hoţ, un bandit! Şi vedeţi ce păţeşte un hoţ? Astăzi fură caise, mîine intră în casă. În loc să fie băiat cuminte, să meargă la şcoală, să înveţe carte, ca să ajungă ceva, umblă prin curţile oamenilor după hoţii. Să nu vă prind că mai ieşiţi din casă cînd trec pe stradă derbedeii ăştia! Drept pedeapsă, o să stea legat aici pînă mîine dimineaţă. Să se înveţe minte!
    Am scăpat un „nu“ rugător. Colonelul continuă să strige, mai departe, pedeapsa pe care avea de gînd să mi-o dea.
    – Aici o să stea, cu caisele în sîn, să rîdă lumea de el mîine dimineaţă! Tu să ai grijă de el! Să nu scape! Vreau să le dau o lecţie şi celorlalţi. Dacă nu se îngrijeşte nimeni de ei, am s-o fac eu! Iar mîine îl duc la poliţie!
    Îşi luă copiii de mînă şi plecă în casă.
    După ce strînse masa, ordonanţa îşi aduse din bucătărie o saltea, se întinse pe ea şi adormi imediat.
    Am rămas singur şi speriat. Toată noaptea am stat acolo, rezemat de scoarţa aspră a caisului.
    Către ziuă mi s-a făcut frig. Mă rugam să se ridice odată soarele, să se lumineze mai repede şi să-mi dea Colonelul drumul acasă. Tot speram că n-o să mă ducă la poliţie.
    Cum se albiră pereţii caselor, ordonanţa se opri din sforăit. Acum, pe lumină, i se făcu milă de mine. Mă văzu mic, slab şi pricăjit.
    – Ei, mă, a fost greu, aşa? Cum să nu fie greu? Parcă eu nu ştiu! E mai rău decît la carceră, aşa?
    Nu-i venea să plece la treabă, se tot uita la mine. Cred că îl priveam ca un cîine bătut. Se mai foi în jurul meu, îşi mai făcu de lucru.
    – De, mă, ce să-ţi fac, dacă domn' Colonel a dat ordin! Da' cin' te puse, mă, să furi, şi tocmai cînd era domn' Colonel la masă. Barem nu lăsaşi şi tu să vii noaptea. Că după ce ne culcăm, dracu' mai ştie de pom! Aşa, uite că te prinsei. Şi ţi-e frig, ă? Văd că tremuri.
    Îşi dezbrăcă vestonul şi-l puse pe mine.
    – Şi eşti mic, mă! Uite că vestonu' ţi-ajunge pînă-n călcîie. Mic şi prost, că altfel nu veneai la furat cînd era domn Colonel sub pom. Dracu' a mai auzit aşa hoţ? Şi nici n-oi fi hoţ, mă, că hoţii ştiu cînd să vină. Hoţu' cînd ţi-e somnu' mai greu, atunci te calcă. Nu ca tine, aşa, cu omu' de faţă. Şi ce ţi-a trebuit ţie caise, mă?
    – Pentru mama, mă smiorcăii eu, cu glasul îngroşat de plîns.
    – Da' ce, mă, nu mai putea fără caise? Că doar nu te-o fi trimis ea? Ea te-a trimis, mă?
    – Nu.
    – Păi atunci?
    – Doctoru' a zis că trebuie să mănînce caise.
    – Cine, mă?! se miră ordonanţa, dar nu prea tare. Păi ce, doctoru' a zis să furi? Ce fel de doctor e ăla, dacă te trimite în pomu' altuia?
    – N-a zis să fur, da' a zis că trebuie să mănînce, că e bolnavă.
    – Ei, fir-ar să fie! Şi taică-tu de ce nu i-a luat, mă, caise?
    – Tata a murit demult.
    – Eşti orfan? Apăi e rău de tot fără tată, mă băiete! Şi zici c-ai vrut să iei caise pentru mă-ta?
    – Pentru ea.
    – Păi te-o fi aşteptînd, mă, cu caisele. O fi îngrijată, rău. N-o fi ştiind nimic de tine. Şi e şi bolnavă. Tu ştii ce înseamnă să nu ştie o mamă de copilu' ei? Te arde la suflet, că eu am copil şi ştiu. Şi domn' Colonel ăsta e dat în paştele mă-si şi-mi taie concediu'. Am mai păţit eu una cu el...
    Ordonanţa era supărată. Se învîrtea pe lîngă mine, dus pe gînduri.
    – Şi dacă ţi-oi da drumu', ai să mă spui?
    – Nu spun.
    – Mă, da' să nu spui la nimeni, auzi? Că vorba se aude ca dracu'. Şi dacă aude, nu-mi mai dă conced. Am şi eu copil care mă aşteaptă. Să zici c-ai scăpat, auzi? Ai scăpat şi gata, parcă cine vine să controleze...
    Mă dezlegă.
    – Şi-acu', pentru că tot îţi dădui drumu', barem să mai iei cîteva caise, că sînt destule. Numa' că e dat dracului Colonelu'. N-ar da el o caisă nici de leac.
    Mai culese cîteva caise, mi le vîrî în sîn, apoi îmi deschise încet poarta.
    – Hai, mă, repede, că acu' se scoală coana! Şi asta să nu crezi că-i mai dihai ca el. E a dracului, pe măsura lui.
    Am rupt-o la fugă spre casă, uitînd să-i mulţumesc.
    Un vecin, care trecea către port, se uită lung după mine, cum fugeam cu sînul plin de caise. Cocoşii primeau ziua prin cucuriguri ascuţite şi bătăi repezi din aripi. Era prima dată cînd treceam prin mahala în zori. Briza rece, curată, mătura mirosurile urîte ale curţilor. Străzile, pustii. Cei care apăreau ici şi colo dispăreau repede, grăbiţi.
    Cînd am ajuns acasă, în curte era o forfotă neobişnuită, în faţa uşii noastre, cîteva femei vorbeau în şoaptă, închinîndu-se. Cînd dădu cu ochii de mine, coana Zoica începu să se tînguiască aşa cum avea obiceiul:
    – Unde ai fost, nenorocituleee? Pe unde umbli, nenorocituleee? Ce-ai făcut, nenorocituleee?
    M-a luat de mînă şi m-a tîrît în casă, jelind mereu:
    – Toată noaptea te-a strigat, nenorocituleee! Toată noaptea i-a ars sufietu' după tineee!
    Trecînd prin faţa ferestrei, am văzut arzînd, în pahare, lumînări.
    – Eşti singur, nenorocituleee! Singur pe lume, fără nici un suflet lîngă tineee!
    Am rămas în prag, privind chipul rece şi trist al mamei.
    De a doua zi, nici o rădăcină nu m-a mai ţinut prins de pragul casei. Eram al străzii. Şi aş fi rămas al ei, dacă într-o zi, pe malul mării, nu mi-aş fi găsit al doilea tată.
    Era un bătrîn ursuz, cu o barbă mare, căruntă, cu părul răvăşit de briza mării. Stătea pe un scăunel şi privea ţintă în larg, parcă era de piatră. Bărbia şi-o' sprijinea în măciulia unui baston înfipt în pămînt. Lîngă el se tolănise un cîine mare, ciobănesc.
    Cînd am vorbit prima dată cu el, umblasem de colo-colo să găsesc ceva de lucru, şi mă întorsesem pe malul mării, obosit. Împins de un sentiment nelămurit, m-am dus şi m-am aşezat alături. Bătrînul părea o arătare fioroasă, dar eu doream o fiinţă omenească lîngă mine.
    M-a privit pieziş, mirîndu-se probabil de îndrăzneala mea. Mi-a vorbit tîrziu, şi vocea lui m-a făcut să tresar: era aspră ca şi palmele care înfăşurau măciulia ciomagului.
    – Ce cauţi pe malu' mării, mă? Numai golanii stau pe malu' mării.
    – Şi mata eşti golan? l-am întrebat naiv, făcîndu-l să se întoarcă spre mine.
    – Da! Şi eu sînt golan.
    Eram un băieţel slăbuţ. Picioarele şi braţele le aveam lungi şi subţiri, învelite într-o piele albicioasă, anemică. Mi-a spus mai tîrziu că ochii sticloşi şi gura roşie, ca o rană, l-au făcut să mă întrebe:
    – Eşti bolnav?
    Ardeam. Îmi pipăi de cîteva ori fruntea, să se convingă.
    – Al cui eşti?
    N-am ştiut ce să-i răspund. Al cui eram?
    – Nu ştii?
    – Mţ!
    – Unde stai?
    – Nicăieri.
    A rămas iar tăcut, cu bărbia rezemată de pumnii înfăşuraţi pe toiag.
    – Hai, vino! s-a răstit la mine.
    M-a luat de mînă şi am ajuns acasă la el. Şi acolo am rămas.
    Am căzut la pat şi n-am mai ştiut de mine cîteva zile. Nenea Fane „nebunul“ m-a îngrijit ca un tată. Şi-a vîndut verigheta, să facă rost de bani.
    Cînd am deschis prima dată ochii, l-am văzut lîngă mine pe moş Tălpan, bătrînul cizmar din mahalaua vecină. Îl ştiam.
    Pentru că eu zăceam în pat, el dormea pe soba de cărămidă. Acolo se culca iarna, să-i ţie soba cald, că în cameră se făcea frig. Dormea îmbrăcat, cu şorţul dinainte, ca la lucru. Mirosea a piele tăbăcită şi a pap. Nu-şi scotea nici ghetele, care atîrnau dincolo de marginea sobei.
    Nenea Fane era lîngă pat, stătea pe scăunelul cu trei picioare, cu bărbia rezemată în toiag, ca pe malul mării.
    Aceşti doi bătrîni au fost adevărata mea familie. Tălpan, cu mustaţa blîndă căzută peste gură, cu obrazul mereu plin de ţepii neraşi ai bărbii, cu palmele la fel de pătate ca şorţul pe care-l purta deasupra pantalonilor. Figura lui era mai mult decît bună, era alinătoare, spre deosebire de nenea Fane, în care mocnea o morocăneală aspră.
    Cînd m-am mai înzdrăvenit, prima lui grijă a fost cartea.
    – Să înveţi carte, auzi? îmi spunea cu o pasiune care mă înfiora. Vreau să înveţi carte multă. Am să torn în sufletul tău sentimente mari, numai să mă asculţi. Vreau să te smulg din stradă.
    Fiecare discuţie cu el mă ameţea. Cuvintele lui mă răscoleau, încercam de fiecare dată să înţeleg ce vrea să-mi spună. De ce trebuia să învăţ carte?
    Într-o zi a venit acasă cu un ghiozdan plin de cărţi, pe care îl ţinea cu importanţă. Solemn, mi l-a pus în braţe şi mi-a spus cu glas hîrîit de emoţie:
    – De astăzi eşti elev!
    Inima a început să-mi bată nebuneşte. Am intuit că în clipa aceea s-a schimbat ceva în viaţa mea. Era pentru prima dată cînd simţeam mirosul lucrului nou. Şi de atunci am păstrat un mare respect cărţilor. Mi-era teamă să le ating, să nu le murdăresc, şi primul meu gest, după ce m-am dezmeticit, a fost să mă duc la lighean şi să-mi spăl mîinile.
    – Astăzi, mi-a spus el, începi o viaţă nouă. Să ştii că în viaţă fiecare om are o meserie. Vezi şi tu că nenea Tălpan are o meserie a lui, are uneltele lui: acul, ciocanul, calapoadele. Fierarul are uneltele lui, tîmplarul are altele. Astea sînt ale tale: cartea, tăbliţa, condeiul. Cu ele trebuie să-ţi cîştigi odată pîinea. Să înveţi să le foloseşti. Să ştii că te pregăteşti pentru o meserie grea, foarte grea, dar asta ai să înţelegi cu timpul.
    – Omu' nostru mare! Tu ai să fii omu' nostru mare! a intervenit şi nenea Tălpan, naiv, sărutîndu-mă zgomotos.
    N-am să uit niciodată clipa aceea, pentru că de atunci m-am simţit elev.
    Deoarece trecusem de zece ani şi încă nu fusesem la şcoală, nenea Fane a obţinut aprobare să dau particular primele trei clase, iar în toamnă să încep clasa a patra.
    Am reuşit să învăţ destul de repede lecţiile primelor clase şi m-am prezentat la examen. Primul examen din viaţa mea, la care nu mi-a fost frică, pentru că la uşă îl ştiam pe nenea Fane, în care aveam o încredere fără margini. Şi, într-adevăr, l-am trecut cu felicitări.
    Din ziua aceea am început să învăţ şi mai mult, pentru că nenea Fane ţinea să mă înscrie la o şcoală din centru, să nu mă mai întîlnesc cu foştii mei prieteni şi să mă las iar furat de viaţa de pînă atunci.
    Cu două zile înainte de-a începe şcoala, cînd lipeam nişte branţuri împreună cu nenea Tălpan, am îndrăznit pentru prima dată să-l întreb de ce este nenea Fane atît de ursuz cu ceilalţi oameni. Mi-am dat seama că, fără voia mea, răscoleam o taină.
    – E... o să-ţi spună el.
    – Spune-mi dumneata!
    A ceruit o ramă, a bătut un placheu, credeam că n-o să-mi mai răspundă. Îşi adunase gîndurile.
    – Din cauza băiatului...
    – Ce băiat?
    – Are el un băiat...
    – Unde-i?
    – Eh... Unde să fie? La puşcărie... El i-a rupt sufletu'.
    N-am mai smuls nimic de la el. De altfel, a sosit şi nenea Fane, care nu era chiar în apele lui: se tot foia pe scaun, pufăia din ţigară, părea încruntat.
    N-am înţeles neliniştea lui decît atunci cînd am intrat în cealaltă cameră, după nişte piele. Pe patul meu era un teanc de haine. Surpriza a fost atît de mare, încît m-am speriat.
    – Uite ce am găsit!
    Tălpan nu ştia nici el. Nenea Fane le pusese acolo fără ştirea noastră.
    – Bine, mă, nu spuseşi nimic! Mare hoţoman mai eşti! Mă, mare şmecher e şi nen-tu Fane ăsta! Hai, mulţumeşte-i!
    Rămăsesem cu hainele în braţe, în mijlocul camerei.
    – Sînt ale mele? am întrebat neîncrezător. Sînt ale mele, nene Fane?
    – Da! răspunse el, privind în cutia cu ţinte. Încearcă-le, vezi dacă-ţi vin!
    – Nene Fane! Sînt noi! Noi-nouţe!
    – Încearcă-le! spuse, şi vocea lui sună, fără să vrea, aspru şi gros.
    Am încălţat ghetele, transpirînd tot de caznă, de emoţie şi de durere. Mă strîngeau că nu puteam pune piciorul jos, dar n-am scos o vorbă. Pînă la mine urca mirosul plăcut de piele nouă. Nenea Tălpan se lăsă în genunchi, îmi pipăi degetele ca un specialist.
    – Nu te strîng?
    – Nu! minţii eu.
    – Parcă te strîng. Ia mergi!
    Am mers cît mai firesc, suportînd cuţitele din degete. Nu le-aş mai fi scos din picioare.
    – Mergi bine?
    – Bine, nene Tălpane.
    – Trebuie să-ţi bat mîine nişte plachiuri, că ţin mai mult. Numai că mie mi se pare că te cam strîng...
    Am probat hainele. Îmi veneau cum trebuie. Erau din postav cenuşiu, aspre pe la gît şi pe la mîneci, dar tocmai potrivite ca mărime. Tălpan mă sucea pe toate părţile, murmurînd:
    – Ia vezi şi tu cum îţi stă! îmi spuse el smulgînd greu, din cuiul ei, oglinda la care se bărbierea.
    Nu-mi mai recunoşteam decît capul. De la gît în jos eram altul. Mă cercetai îndelung, neîncrezător, îmi ferii gîtul de gulerul aspru ca sacul.
    Numai nenea Fane nu spunea nimic. Îşi găsise de lucru cu ceara de uns aţă, pe care o tot frămînta. Indiferenţa lui îl scoase din sărite pe nenea Tălpan.
    – Şi tu ce taci aşa, mă! Doar tu i le-ai adus, nu Mutu de la Manutanţă. Spune ceva, îţi place, nu-ţi place, să ştim şi noi.
    – E bine! spuse el, aruncîndu-si privirea spre mine. Îi vin bine, nu vezi?
    – Acum să-i mulţumeşti Iu' nen-tu Fane.
    Nu ştiam cum să-i mulţumesc. Îmi trecu prin minte că ar trebui să-l iau de gît şi să-l sărut, dar cînd l-am văzut atît de încruntat, mi s-a tăiat tot elanul.
    – Sărut mîna, nene Fane!
    Aşteptai în picioare să văd ce o să se mai întîmple.
    – Să trăieşti şi să înveţi carte!
    – Mare grijă aveam cu hainele astea! oftă Tălpan. Mă gîndeam că se apropie şcoala şi n-ai cu ce te duce. Uite că şi nen-tu Fane s-a gîndit. Acu' că te văd aşa, aranjat, sînt mai liniştit. Şi sînt haine bune, o să ţină mult, dacă n-o să creşti, să-ţi rămînă mici.
    Am dorit din tot sufletul să nu mai cresc, să rămîn tocmai bun pentru haine.
    Mi-a părut grozav de rău cînd am auzit că trebuie să mă dezbrac. Aş fi rămas aşa pînă a doua zi şi m-aş fi privit în ciobul de oglindă pe care pînă atunci nu-l folosisem niciodată. M-am dezbrăcat. Degetele picioarelor îmi zvîcniră eliberate din strînsoare de parcă mai aveam o inimă în talpă. Piciorul mi se lăţi în voie pe preşul din faţa patului.
    N-am mai vrut să stau de vorbă cu bătrînii, m-am dus să mă culc, ca să fiu mai aproape de haine.