|
|||
|
FERICIRE LOTO-PRONOSPORT PARTEA a II-a (Acelaşi decor. A doua zi, după-amiaza. Înainte de ridicarea cortinei, se aude, la aparatul de radio portativ, transmisia unui meci de fotbal şi reacţia celor trei, la fazele de poartă. Un meci important. Crainicul se sufocă de emoţie şi spectatorii recţionează prompt. Se comite un fault şi se aud fluierături şi huiduieli violente.) CĂLIN (furios): Întotdeauna face ăsta aşa! Cum l-a depăşit, loveşte!LAURENŢIU: I-a plătit poliţa... CĂLIN: Ce poliţă? LAURENŢIU: Ai uitat faza de acum zece minute? CĂLIN: N-a fost fault. LAURENŢIU: A fost. CĂLIN: N-a fost! LAURENŢIU (lui Valerian): De unde ştie el? Nu vede şi ştie! CĂLIN: N-a fost! LAURENŢIU (izbucneşte): Arbitru era lângă ei! (La radio, se reia transmisia, într-un vacarm.) VALERIAN: Terminaţi o dată! Boaba pluteşte-n aer!CĂLIN: Nici o boabă. Sunt toţi masaţi în careu. (Din cameră, apare Miron. Caută cu privirea pe cineva. Cei trei, nu-i dau nici o importanţă, absorbiţi de meci.) VALERIAN: Golu e pe-aproape!CĂLIN: Nu ştiu cum să tragă de la distanţă! (Absorbit de fată.) Acum! Acum! Trage, mă! Trage! Întotdeauna prelungeşte driblingu! MIRON: Domnişoara Ghighi a ieşit din cameră? (Nimeni nu-i răspunde.) Domnişoara Ghighi a ieşit? (Călin ridică mâna, făcându-i semn să tacă din gură, că îi tulbură.) De ieri stă încuiată în cameră! Sunt îngrijorat! CĂLIN: Sssst! (O fază de poartă, publicul explodează.) Iar a ratat! Tâmpitu ăsta ratează tot! LAURENŢIU. Joacă fără cap! Se reped toţi în poartă şi... MIRON: Puteţi întrerupe o clipă? CĂLIN (scurt): Lasă, profesore, prostiile! După meci îţi spunem noi... (Transmisia creşte în tensiune, nu mai termină ce voia să spună.) VALERIAN: Golu pluteşte-n aer!MIRON: Mă duc spre parc! Poate a ieşit şi... (Nimeni nu-l ascultă. Iese.) CĂLIN: Nu şutează de la distanţă. Asta-i cheia! Şutu de la distanţă!LAURENŢIU: Cine să şuteze? Dribling, dribling, pe metru pătrat! VALERIAN: Golu pluteşte-n aer! Ascultă-mă pe mine! (Miron revine grăbit, intră în hoel, peste câteva momente se aud ciocănituri în uşa camerei lui Ghighi.) MIRON (în afara scenei): Domnişoară Ghighi! Eşti în cameră? (Ciocăneşte.) Domnişoară Ghighi! Nu te deranjez. (Cei trei ascultă, apoi chicotesc.) Vreau să ştiu dacă eşti în cameră!CĂLIN: Face pe nebuna! Nu vrea să răspundă. (Miron apare în uşă. Cei trei devin imediat preocupaţi de meciul care continuă. Miron vrea să le spună ceva, ezită, iese.) LAURENŢIU: Şi azi-noapte a bătut, de câteva ori, la uşa ei. Discret, da’...VALERIAN: Omu e îngrijorat. Pe bune, îngrijorat! (Apare Ghighi, îmbrăcată normal, într-o rochie uşoară de vară, simplă, cu valiza în mână. E Ghighi, funcţionara, lipsită de orice poeză. Pare că vrea să-şi ia la revedere de la ei, dar se răzgândeşte şi pleacă.) LAURENŢIU: Pleacă!CĂLIN: A terminat cu teatru!! Paraşută! LAURENŢIU: Nu i-a ieşit pasenţa. Se dădea prea mare! CĂLIN: Are câte una un tupeu! (La radio se relatează o fază de poartă, vacarmul tribunelor creşte, cei trei devin atenţi la desfăşurarea meciului.) VALERIAN: Golu pluteşte-n aer! Câte minute mai sunt?CĂLIN: Trei, patru! VALERIAN: Golu pluteşte-n aer! În ultimu minut, se marchează! (Intră Miron, cu valiza lui Ghighi în mână. Se opreşte, aşteaptă. Apare şi Ghighi. Miron îi face semn să se aşeze la o masă. Cei trei nu-i observă.) MIRON (după ce s-a aşezat Ghighi): Nu se poate să pleci, fără să-l cunoşti pe prietenul meu, actorul! Ne aşteaptă, diseară, la reprezentaţie! (Ghighi nu reacţionează, în nici un fel, la cuvintele lui.) Cel mai puternic bărbat din lume mi-a promis un spectacol de excepţie. Şi aruncătorul de flăcări! (O priveşte, aşteaptă, continuă.) Eram foarte îngrijorat. Dacă nu ai ieşit atâta timp din cameră, mă gândeam: precis a răzbit-o foamea şi mi-a mâncat inima! (Ghighi scoate din geantă inimioara de turtă dulce şi o pune pe masă.) Nici măcar n-ai gustat din ea! O inimă care nu ţi-a prezentat prea multă încredere! E, totuşi, o inimă bună. Poate nu atât de dulce, cât s-ar cuveni... poate nu atât de proaspătă, cât ai dori... poate nu atât de arătoasă... dar bună, totuşi, pentru un om flămând... (A terminat replica pe ton liric şi Ghighi îşi îndreaptă privirea spre el. La meci, se marcheaz un gol şi cei trei izbucnesc fericiţi.) Numai un om flămând poate aprecia.. o inimă ca asta. Pentru că, domnişoară, e o inimă făcută, anume, să sature un om flămând. Cei sătui... cei sătui caută prăjituri alese... cu frişcă multă, cu ciocolată, gustoase, rafinate... (Ghighi îşi întoarce privirea de la el.) Sunt profesor de desen, domnişoară Ghighi. Vrei să-ţi dovedesc? (Scoate din buzunar un carnet.) Am să-ţi fac, în câteva minute, portretul. (Desenează.) Un prilej să mă laud. Să nu cezi că sunt lipsit de talent! (O lacrimă scapă din ochiul lui Ghighi şi porneşte pe obraz.) Cu puţină şansă, aş fi fost un nume în grafica românească. Dacă aş fi reuşit să obţin ilustraţiile unei cărţi pentru copii. Dorinţa mea, cea mai mare, era să ilustreze o carte pentru copii!(Meciul s-a terminat. Crainicul anunţă un rezultat oarecare. Cei trei se ridică, satisfăcuţi de rezultat. Îi descoperă pe Ghighi şi Miron. Îşi fac semne.) CĂLIN: Un rezultat ca ăsta, trebuie sărbătorit.LAURENŢIU: Mergem la o bere? VALERIAN: V-am spus eu? Golu plutea în aer! CĂLIN: Şutează Victor! V-a plăcut ce corner a tras? Se ducea mingea, parcă-i teleghidată! LAURENŢIU: Da’ şi capu lui Stroe! E din ce în ce mai bun, Stroe, ăsta! (Discutând aprins, cei trei ies să bea berea.) MIRON (desenând): Îmi place să desenez zâne. Unde să desenezi mai multe ziare, decât într-o carte pentru copii? (O desenează ca zână.) Zâne frumoase, zâne vesele, zâne fericite... Să-ţi desenez şi lacrima? (Ea face semn că da.) Nu. Zânele sunt întotdeauna fericite. (Îi şterge lacrima de pe obraz.) A, mai cred ele, câteodată, că au motive să fie nefericite. Şi zânele comit erori... Altfel, ar avea conştiinţa că sunt frumoase, tinere, pline de farmec, şi ar fi foarte bucuroase că ursitoarele au fost atât de darnice cu ele.GHIGHI: (sare în picioare, vrea să plece, el o reţine): Îţi baţi joc de mine! MIRON: Dar, tot ce spun, e purul adevăr! (Îi arată desenul.) Priveşte şi convinge-te! Vezi că ştiu să desenez zâne frumoase?... GHIGHI: De ce nu mă laşi să plec? MIRON: Să zicem că alergăm la gară, că prindem trenul că, peste câteva ore, eşti acasă. Nasul o să-ţi fie la fel de roşu, tu vei fi la fel de urâtă... nimic nu se va îndrepta. GHIGHI: Mă tratezi ca pe-un copil. MIRON: Deformaţie profesională. Nu sunt profesor? Pentru mine, toţi oamenii sunt elevi sau foşti elevi, după cum, pentru un vânzător, toţi oamenii sunt clienţi. Îmi place să pisez omu, cu tot felul de sfaturi, până-l scot din sărite şi-mi dă dreptate! A doua oară, nu-l mai prind. Uneori sunt atât de ridicol, încât cel dădăcit izbucneşte în râs ironic!! Poate că se va întâmpla, şi de data asta, la fel. GHIGHI: N-am să mai zâmbesc toată viaţa! MIRO: Ooo! GHIGHI: Mă plictiseşti! MIRON: Eee! GHIGHI: Nu sunt copil! MIRON: Suntem pe calea cea bună! ţi-am spus că reuşesc să plictisesc pe oricine? Uite că n-am minţit! GHIGHI (gata să plângă): Nu înţelegi că sunt nefericită! Cel mai nefericit om din lumea asta! MIRON: Ce noroc să te-ntâlnesc tocmai eu. Sunt mare amator de rarităţi! Trebuie să-i anunţi pe cei de la cartea recordurilor insolite! O să figurezi alături de cel mai gras om din lume, cel mai slab om din lume, cel mai scurt om din lume! Am studiat în amănunţime celebra carte şi, la capitolul nefericiri, locul pentru cel mai nefericit om din lume este liber! GHIGHI (plângând de ciudă): Nu mă iei în serios! Lasă-mă-n pace! Nu mai sunt copil! MIRON: Am constatat, şi asta este cu adevărat rău. Ghighi! (Tonul nou îi trezeşte atenţia.) Dintre toate relele, care cred că ţi s-au întâmplat, ăsta este cel mai grav, pentru că nu poate fi îndreptat. Dacă este, cu adevărat, aşa, eu sunt, cu adevărat, dezamăgit, şi nu mai mă interesează, cu adevărat, ce se va întâmpla cu tine. (Pleacă.) Eu, cu oamenii mari, când sunt numai oameni mari, nu mă înţeleg niciodată. GHIGHI (îl cheamă): De ce pleci? MIRON: Rolul meu era să te plictisesc. Am reuşit, pot să plec... GHIGHI: Nu mă lăsa singură. MIRON: Numai copiii nu suportă singurătatea. Oamenii mari o caută... GHIGHI: Nu-mi place să rămân singură! MIRON (se întoarce): Poate că mai eşti, încă, o fetiţă? GHIGHI: Nu! Nu mai sunt. Dar nu-mi place să rămân singură. MIRON: Trebuie să te obişnuieşti. Locuim pe cea mai întinsă planetă din univers. E atât de mare, că între un om şi alt om se-ntinde, întotdeauna, un pustiu... O planetă cu câteva miliarde de pustiuri!... GHIGHI: Frumoasă planetă! MIRON: Foarte întinsă... Suntem nemaipomenit de bogaţi! Fiecare dintre noi e propietarul unui pustiu fără margini! (O dă pe glumă.) Poate avem norocul ca, în pustiul nostru, să se descopere petrol! Vom deveni foarte bogaţi! Îţi promit - şi te rog să mă crezi, pentru că niciodată nu mi-am călcat cuvântul - îţi promit că, din banii încasaţi pe ţiţeiul extras din pustiul meu, îţi voi cumpăra... ce să-ţi cumpăr? Iată o dilemă. Evident, nu-ţi lipseşte nimic! Ai realizat tot ce-ai visat... Nu-mi închipui ce ţi-ai mai putea dori. GHIGHI: Un buchet de flori! MIRON: Eşti cea mai pretenţioasă femeie din lume! Ştii că un buchet de flori nu se oferă, fără o bucăţică de inimă. (Dispare o clipă, se înapoiază cu o floare ruptă din grădină.) Te rog să primeşti floarea asta, împreună cu bucata de inimă aferentă! GHIGHI (gravă): Nu glumi! MIRON (cu alt ton): Nu glumesc! La vârsta mea, când un bărbat oferă o floare, e conştient că a comis un act grav, de pe urma căruia va avea de suportat multe neplăceri. La vârsta ta, florile se primesc uşor... şi se veştejesc repede... Floarea pe care ţi-o ofer eu este o imortelă! (Spontan, Ghighi sare în braţele lui. Rămân aşa, strâns îmbrăţişaţi, până când se înapoiază cei trei, fiecare cu câte o sticlă de bere în mână şi bine dispuşi. Dau cu ochii de cei doi şi izbucnesc într-un hohot de râs grosolan.) CĂLIN (râzând): Da’ repede-a mers! Una, două!LAURENŢIU (o imită pe Ghighi din scena cu el): "Propune-mi să mă săruţi!" "Să-ţi propun?" "Tu îmi propui, eu accept!" CĂLIN (imită): "Mergem la un restaurant cu remiză! Vreau să dansăm!" VALERIAN (mai băut decât ceilalţi o imită şi el): "Jură-mi că mă iubeşti! Ştiu că e absurd, da’ jură-mi! Jură-mi şi eu te cred!" (Ghighi se ascunde la pieptul lui Miron.) GHIGHI: Nu-i lăsa! Nu-i lăsa! Întotdeauna apar, ca din pământ! Răi, şi proşti, şi grosolani!(Ghighi fuge plângând. Descumpănit o clipă, Miron aleargă după ea. Cei trei se vor aşeza în jurul unei mese, vor deschide sticlele, vor ciocni şi vor bea, în timp ce vor conversa, inconştienţi de gravitatea scenei pe care au provocat-o.) CĂLIN (privind după Ghighi): Mâine anunţ doctoru! Să vadă cei cu ea! Asta-i isterie curată!LAURENŢIU: Lasă c-o potoleşte profesoru şi devine miel! (Râd.) Caută şi femeia... VALERIAN: Profesoru e cam copt, pentru cîţi draci are ea. (Râd.) CĂLIN: Fă-ţi tu pomana! Tânăr eşti, inginer eşti! Preferă intelectualii! N-ai văzut? Îi place să se dea femeie fină! VALERIAN: De-aia am tocit atâta, să milostivesc femeile în suferinţă? Vino la mine, să vezi ce bibliotecă am! CĂLIN: Îl lăsăm pe profesor, să se descurce cum o putea! LAURENŢIU: Noi îl susţine. Galeria! Hai, băiatu! Şut şi gol! CĂLIN: Trebuie să-l punem în cunoştinţă de cauză. Să nu fie fraier şi să umble cu gargară. Uite, profesore, ce vrea femeia: asta şi asta! LAURENŢIU: E cam neîndemânatic. Umblă cu desene, cu poezele. Femeile, azi, trag la teşchereaua plină! VALERIAN: Eu merg la sigur. Duduie, sunt inginer. N-am timp de gulu-gulu! Dimineaţa mă scol la cinci. La şapte sunt pe şantier! Trag până la cinci după-masă. Când ajung acasă, sunt sleit. Dau pe gât o tărie, să-mi revin, dacă e pe lângă mine o femeie, îmi fac datoria, şi sforăi până a doua zi! Asta e! Îşi convine, bine, nu, să ne vedem sănătoşi, nu-i nici o supărare! Viaţa-i scurtă! Dacă vrei, hai s-o trăim împreună. Şi femeia înţelege! CĂLIN: Da’ e câte una care visează teatru, cinema... cai verzi pe pereţi! VALERIAN: Arta e depăşită, dom’le! LAURENŢIU: Nu e! Mie îmi place la cinema. Să văd pe ecranu mare. La televizor... N-am scăpat un film cu mafia! CĂLIN: Alea cu mafia îmi plac şi mie. LAURENŢIU: Aşa-i? CĂLIN: Au cafturi. LAURENŢIU: Toate se termină cu un caft, în care pică mafiotu! Da’ au tipe, dom’le! Femei frumoase ca în filmele cu mafioţi, nu găseşti nici pe terasa din faţă! CĂLIN: Pentru că mafioţii au bani! Ai bani, ai ce femei vrei. Eu lucrez în transporturi internaţionale. Vin băieţii de-afară! La Hamburg, de exemplu, în San Pauli, cartier cu femei pe alese, pe la cinşpe ani şi o sută de chile! Pentru toate gusturile. LAURENŢIU: Da’ şi costă. CĂLIN: Costă dom’le, da’... curată, dichisită, văzută de doctor. Boarfele noastre, păzite de ţigani, au blenoragie! În străinătate preţurile variază. Depinde, când, cum şi unde... LAURENŢIU: Femeia, în Germania, e scumpă! VALERIAN: Şoferii voştri, "servesc"? CĂLIN: Pe dracu, se zgâiesc şi ei pe la fereşti. Dacă intră, în cinci minute, pierde un butoi de varză şi cartofii de iarnă. LAURENŢIU: Cinci minute!? CĂLIN: Plecat de de mult de-acasă... îi dă drumu de la fereastră. Plus experienţa ei. Profesionistă! Ştii că nemţii, cu profesia, nu se joacă! Femeia ştie tot! Da’ costă! LAURENŢIU: La noi, o friptură şi-o baterie de vin, la un restaurant mai acătării, nu costă? (S-a întunecat. Călin aprinde lumina pe terasă.) VALERIAN: Preţu depinde de ţară, dom’le! În Suedia, dacă eşti mai închis la culoare, obţii ce vrei, pe gratis. Să se aprindă că eşti latin. Italienii au trecere mare! Da’ şi noi, românii, tot latini. I-am explicat eu unei suedeze. Habar n-avea că şi noi, românii, suntem latini. La cultură, sunt mai deficitari! I-am explicat frumos: casă-casă, pane-pâine, mama-mamă, strada-stradă! Adică aceeaşi limbă cu italienii. După ce s-a convins că suntem şi noi latini... (Arată că s-a convins şi altfel.) A plâns, dom’le, când ne-am despărţit. M-a costat ceva? Aiurea! Am băut whisky şi-am fumat Kent!CĂLIN (ciocneşte paharul, bea): Noroc! Mă duc şi eu, la vară, pe litoral! Eu nu-s latin? Da’ cum te-ai înţeles cu suedeza? Că noi sutem culţi, da’ nu ştim limbi străine. Am şi eu liceu, nu sunt fără carte, da’... VALERIAN: La mare, n-ai nevoie de limbi străine. O vorbă, două, un semn... Ce-ţi trebuie mai mult? Crezi că ea are chef de filozofie? Pentru ce vrea suedeza, două-trei vorbe sunt de ajuns! LAURENŢIU: Gud nait! Ai lav iu! Gou in cameră! Crezi că eu nu m-am descurcat la mare? Şi mai ştiam o expresie! Ceva că adică e frumoasă! Mi le-a spus un prieten, vaporean umblat. CĂLIN: Te descurci şi fără limbi străine. Uite, eu. Când a venit echipa aia nemţească, de a jucat cu Steaua. După meci, s-a hotărât să ia masa la "Doi cocoşi". I-am spus neamţului: "Şefule, mergem la "În, ţvai, cucurigu!" Şi a priceput, băiatu! S-a încins un chef... LAURENŢIU: V-a convenit să-i duceţi la "Doi cocoşi". S-au purtat salon. CĂLIN: Cum, adică, salon?! LAURENŢIU: V-a dat meciu! CĂLIN: Să dea neamţu ceva? Cu neamţu nu ţine nici un aranjament! I-am avut pe bune! LAURENŢIU: În faţa porţii, parcă-i secera cineva. CĂLIN: Fugi, dom’le, de-aici! Eram în formă! Nu-ţi aminteşti ce făcea Viorel pe extremă? Parcă era Pârcălab, de pe vremuri. LAURENŢIU: Deschideri ca la Pârcălab... VALERIAN: "Săgeata Carpaţilor"! Când punea capu-n jos şi se ducea pe tuşă... (La radioul portativ, pe care Călin îl poartă cu el tot timpul, se transmite un concert. Călin caută altceva, în timp ce-i răspunde lui Valerian.) CĂLIN: Avea tot ce vrei: viteză, dribling, deschidere, clarviziune în teren, simţu porţii...LAURENŢIU: El nu marca! El pasa. Primea coechipieru mingea pe tavă: "Împinge-mă, nene-n poartă!" N-avea simţu porţii ca Pelé, da’... CĂLIN: Pelé!... La câţi ani se naşte un Pelé? VALERIAN: O să-mi săriţi în cap, da’ să ştiţi că mi-a plăcut mai mult Di Stefano... CĂLIN: Di Stefano mai bun ca Pelé?! VALERIAN: Nu mai bun, da’ îmi plăcea că avea stil. LAURENŢIU: Balerină! Nu putea nimeni să-l faulteze. Sărea graţios ca Pelé! VALERIAN: Fiecare cu stilu lui. CĂLIN: Ca Pelé, dom’le, nu mai vedem noi! (Nostalgic.) Aş fi dat cinci ani din viaţă, să-l văd o dată jucând pe viu! La sfârşitu meciului, să mă duc, să pun mâna pe tricou lui şi să mă laud că am pus mâna pe tricou lui Pelé! Dacă mi-ar da şi-un autograf... (Reveria lirică a lui Călin a creat un moment de linişte. Beau. La radio se transmite o melodie populară.) LAURENŢIU: Plictiseala şi-n staţiunea asta!(Răspunsul vine greu. Valerian cască.) VALERIAN: Eu sunt om activ, nu pot să staaaaau aşa, degeaba!CĂLIN: Mie nu-mi place în staţiune. LAURENŢIU: Calu de dar nu se caută la dinţi! Alţii plătesc bani grei! CĂLIN: Asta, aşa-i, da’ mă plictisesc. În staţiune, fără parale... Un bar, un restaurant... LAURENŢIU: Tu ce leafă ai? CĂLIN (scoate un sunet nu prea elegant din buze): Atât! LAURENŢIU: Cu liceu şi doar atât? (Scoate şi el acelaşi sunet.) N-aţi negociat? Ce-a făcut sindicatu? CĂLIN: Sindicatu ne-ndeamnă să tăcem, că vine privatizarea! La noi, toată lumea are liceu. Tu n-ai liceu? LAURENŢIU: Cum să n-am? Şi-o şcoală post liceală, de calificare. Tu n-ai calificare post liceală! CĂLIN: Am. Şi curierele au liceu. LAURENŢIU: Atâta carte, ca să ducă o hârtie de colo-colo? CĂLIN: Liceu-i liceu, meseria-i meserie! Ce ştie să facă? A terminat la umanistică. A stat şomeră cât a stat... Discută cu secretara directorului. Aia a făcut facultatea de muzică. A fost şi în învăţământ... LAURENŢIU: E mai bine secretară, s-o pipăie nenorocitu ăla, decât în învăţământ? Ziceai că directoru e un porc şi-o pipăie. CĂLIN: O pipăie, da’ nu trebuie să trăiască şi ea? Câştigă o pâine. La poartă, câte aşteaptă? Mi-a recomandat o carte. Să-ţi baţi copiii! N-ai dom’le, una cu mafia, cu droguri, cu gagici? Ciuciu? Mai bine mă zgâiesc la televizor, după miezu nopţii! (Tac mult timp.) LAURENŢIU: Pe unde o fi profesoru?CĂLIN: O-mpacă! Lasă că-i spun eu, mâine, despre ce-i vorba, şi se lămureşte! LAURENŢIU (lui Valerian): Ai aranjat ceva cu blondina? Ziceai c-o aştepţi! M-am uitat bine la ea! Merită! VALERIAN: Am aşteptat-o! LAURENŢIU: Şi? VALERIAN: Mai aşteptau cinci! CĂLIN: Opa! VALERIAN: Doi arabi, un turc şi-un ştab cu BMW-ul. LAURENŢIU: Nu te-ai băgat mai în faţă? Te place. A văzut ce porţii ne-a servit? Duble! A aranjat cu bucătaru. VALERIAN: A venit un localnic şi-a umflat-o de sub nasu nostru. A plecat fetiţa, n-a aruncat un ochi spre noi. LAURENŢIU: La porţiile alea, eram sigur că... (Îi face cu ochiul.) Ne-o fi servit aşa, de dragu lu Călin. (Valerian izbucneşte în râs.) I-ai şoptit ceva, mă? Spune deschis. CĂLIN: Eu? Dac-am văzut că el... (Trece, brusc, la altă idee.) Ce ziceţi voi de antrenoru naţionalei? Iar a anunţat sistemu 4 - 3 - 3. LAURENŢIU: Meci greu, a întărit apărarea. CĂLIN: Iar apărarea întărită? Cu apărarea asta întărită, am ratat şansa din Brazilia. Ofensiva, dom’le! Jocu modern se bazează pe atac! VALERIAN: Te duci în atac şi rămâne spatele descoperit. Eu sunt pentru 4 - 2 - 4. CĂLIN: 4 - 4 - 2! Asta aş face eu! 5 - 3 - 2! Să-i sufocăm! LAURENŢIU: Vorbeşti prostii! tactica depinde de adversar! Ai văzut ce contraatac au? Scapă unu şi... CĂLIN: Dacă nu-i presăm tot timpu. LAURENŢIU: Aşa, orbeşte? CĂLIN: De ce orbeşte? LAURENŢIU: Aşa vrei tu? Atac! Atac! E o prostie! CĂLIN: E o prostie să te masezi în propria poartă. LAURENŢIU. Habar n-ai! Mă plictiseşti cu atacu tău! CĂLIN: Tu mă enervezi, cu apărarea ta beton! Betonu şi-a trăit traiu! LAURENŢIU: O prostie! CĂLIN (răstit): Prostie? Ai văzut cum joacă echipele mari?... Ai văzut? VALERIAN: (ca să calmeze spiritele): Nu vă mai ciondăniţi! Hai la culcare! S-a făcut târziu. CĂLIN: Şi, mâine, ce-avem de făcut? VALERIAN: Mâine? (Se rdică şi porneşte spre cameră.) Dracu ştie ce mai facem! Vedem noi! Stăm la televizor. CĂLIN: Poate prindem un meci pe Eurosport. LAURENŢIU: Mai e ceva prin sticlele ălea? CĂLIN: Nimic. LAURENŢIU: Atunci... noapte bună! CĂLIN: Ştii ce-o să le spun, la Loto-prono? Dom’le, câştigă omu? Câştigă! Îl trimiţi în staţiune? Dă-i, dom’le, şi-un ban de buzunar! Stimează-l! Bagă-n premiu şi-un ban de distracţie! VALERIAN: Adică să te trateze ca pe ăia de pe terasa din faţă? CĂLIN (revoltat): De ce nu? Am câştigat? Să mă respecte! Ai văzut cu ce greaţă ne servesc chelnerii? O trimit la noi pe blondină, care nu-i chelnăriţă! Debarasează mesele! ;,Dă-le şi amărâţilor ceva!" De la mine nu pică nimic. VALERIAN: Noapte bună! Vorbim degeaba. CĂLIN (îşi ia radioul): Asta, aşa-i. Odată, noaptea târziu, am prins la radio un meci în nocturnă. Am avut norocu să-l prind din prima repriză. Cred că s-a terminat zero la zero. VALERIAN: Cine cu cine juca? CĂLIN: Nu ştiu! Că nu înţelegeam limba! Da’ era un meci formidabil! Să auzi la ăia galerie! La noi, nimic, pe lângă ei... Şi crainicu: "Gooooool!" Zece minute a urlat: "Gooooool!" (Ies toţi trei, discutând. Scena rămâne goală, câteva secunde, apoi intră Miron, trăgând-o de mână pe Ghighi. O aşează la o masă şi se plimbă, aşteptând.) MIRON (după un timp se opreşte în faţa ei): Ei, domnişoară? Mai tăcem mult? (Îşi priveşte ceasul.) Tăcem de aproape două ore!... Mai tăcem? Bine! (Îşi reia plimbarea.) Conversaţia prin tăcere este mai sugestivă decât conversaţia prin cuvinte. La teatru, de exemplu, scenele în care personajele îşi vorbesc fără cuvinte sunt mai încărcate de înţeles. Îmi plac mai mult decât acelea în care se vorbeşte, şi se vorbeşte, şi se vorbeşte, şi se filozofează - adică teatru de idei - până când se lămuresc, explicit, toate chestiile! Nu se lasă nici un locşor pentru sugestie... Dar sugestia este sufletul artei! Dacă am reuşi asta, şi în viaţă, viaţa noastră ar deveni operă de artă! Arta de a trăi ca în teatru. Pentru că teatrul este singurul loc în care oamenii vorbesc semnificativ. Nu se vorbeşte doar aşa, ca să treacă timpul. Antidot contra plictiselii. Şi banalul bună-ziua spune mai mult decât un salut.GHIGHI: Taci din gură! MIRON (după o clipă): Iar a luat-o razna profesorul din mine? GHIGHI (izbucneşte): Sunt răi! Nemaipomenit de răi! MIRON: Nu sunt răi, domnişoară. Sunt exagerat de simpli. Şi inconştienţi de simplitatea lor. GHIGHI: Sunt răi! MIRON: Simplitatea este rea fără voie. I se pare că acţionează în virtutea unor înalte principii morale. Nu pricep că viaţa, aşa cum o înţeleg ei, este restrânsă la elementar: mănâncă, beau, dorm, se înmulţesc. Pretind, uneori cu violenţă, ca existenţa celorlalţi să fie conformă cu propria lor existenţă. Sunt foarte nefericiţi, domnişoară. N-avem nici un motiv să-i invidiem, deşi nefericirea lor este plină de satisfacţii! Nefericirea plină de satisfacţii este cea mai tristă nefericire, domnişoară! GHIGHI: Nu vreau să-i mai văd! Plec! (Se ridică să plece. El o întâmpină, oprind-o.) MIRON: Învinsă! Deci vinovată!GHIGHI: Vinovată? MIRON: În orice luptă, cel care pierde este vinovatul. Dacă pleci, înseamnă că te-ai recunoscut învinsă. Vei confirma justeţea judecăţii lor simple. Vor crede, şi mai mult, în ea! GHIGHI: Îţi place să ţii aici discursuri. Stai de vorbă cu ei! Lămureşte-i că sunt nefericiţi. Mă îndoiesc, că vor pricepe. MIRON: Nu există nimic pe lumea asta care să nu poată fi explicat pe înţelesul celui mai modest om. Şi teoria relativităţii, dacă ştii cum s-o explici, o pricepe un analfabet. Oamenii pricep, domnişoară Ghighi, mai ales lucrurile de bun simţ. Trebuie ca cineva să le tragă voalul de pe ochi, şi să le dezvăluie lumea aşa cum e! GHIGHI (supărată): Orice-ţi spun, găseşti contraargumene, chiar dacă nu crezi în ele. Asta-i lipsă de caracter! MIRON: Sunt foarte bucuros că ai observat. În urmă cu mai mulţi ani, tot un prieten, a încercat să mă jignească în public, afirmând că sunt lipsit de caracter! GHIGHI: O fi avut dreptate! MIRON: Evident! El n-a bănuit că-mi face un mare serviciu. Mi-a consolidat reputaţia de om util. Chiar de a doua zi, am început să fiu căutat. Să mi se facă o adevărată curte. Un tip lipsit de caracter era mai de folos decât unul care se lăuda cu tăria lui de caracter. Unui tip integru, nu-i poţi propune nimic deochiat. Cu cel lipsit de caracter ai întotdeauna o bază de discuţie, un punct de plecare: propria lui lipsă de caracter. Aşa că, după ce am fost jignit în public, s-a triplat numărul celor care-mi căutau prietenia. Dacă nu s-ar fi descoperit că prietenul meu era mincinos, făceam o carieră frumoasă. Aşa, am rămas, în continuare, un biet profesor de desen. (Ghighi îl îmbrăţişează.) Am observat că, după fiecare îmbrăţişare, urmează o insultă pătimaşă. După prima îmbrăţişare, mi-ai conferit titlul râvnit de "lipsit de caracter". După a doua, s-ar putea să mă trezesc criminal cu premeditare sau traficant de stupefiante! (Ghighi îl strânge mai puternic în braţe.) ţii în braţe un mafiot! GHIGHI: Nu mai glumi! MIRON: Nu glumesc!... (În casă, se aude un zgomot oarecare.) Mi se pare că vin. Ne surprind iar îmbrăţişaţi. GHIGHI: Sunt răi! MIRON: Ei aveau dreptate! (Ghighi îl priveşte contrariată.) Păi, ia gândeşte-te! Era firesc să ne găsească îmbrăţişaţi, când ştiau că ne cunoaştem numai de câteva minue? GHIGHI: Mă crezi uşuratică? MIRON: Nu. (Glumind.) Dar ai ajuns în braţele ele, într-un timp record. GHIGHI: Eşti la fel cu ei! MIRON: Ei nu pot înţelege neobişnuitul. Asta e drama simplităţii. În mod obişnuit, o femeie care îţi cade în braţe, zece minute după ce o cunoşti, lasă o impresie nefavorabilă. Să-ţi lase o impresie foarte bună, tocmai pentru că ţi-a căzut în braţe după zece minute. A doua explicaţie presupune resorturi sufleteşti pe care ei nu le au. GHIGHI: Toţi sunteţi la fel de răi! MIRON: Eşti nedreaptă! Şi, cel puţin în clipa asta, lipsită de umor! (Intră Duda, un bărbat în jur de 35 de ani, elegant.) GHIGHI: De unde ai aflat că sunt aici?DUDA: De la sevriciu, fireşte. Mi-a spus colegul care ţi-a completat buletinul. La Loto-prono, am aflat staţiunea. Mi-am luat şi eu trei zile de libertate. Facem un circuit prin ţară. Erai foarte obosită, plictisită, nervoasă. O călătorie, ceva mai lungă, în condiţii excelente, o să-ţi prindă bine. GHIGHI: Ce condiţii? DUDA: O surpriză. GHIGHI: Ce surpriză? DUDA: Vino s-o vezi. E în faţa blocului. GHIGHI: Ţi-ai schimbat maşina? DUDA: Strângeţi repede lucrurile! Pe seară, aş vrea să ajungem la Baia Mare... Petrecem trei zile în Maramureş. GHIGHI: Nu vin! De ce m-ai căutat? Am vrut să rămân singură, în concediul ăsta neaşteptat. DUDA (privind spre Miron): Singură?! GHIGHI: Singură. DUDA: De ce să te plictiseşti singură, când poţi să te simţi foarte bine în compania mea? GHIGHI: Şi să aflu, cu mii de amănunte, caracteristicile tehnice ale noului tău automobil! Ce tip de motor! Ce viteză maximă! Ce demaraj! De parcă toate astea ar fi propriile tale calităţi! Între om şi maşină se naşte o identitate perfectă. (Se adresează lui Miron.) Ştii că Mercedesul are şase cilindrii? Că BMW-ul are un demaraj foarte rapid? Că Citroenul are cea mai bună suspensie din lume? DUDA: Am bănuit că ceva nu este în regulă cu tine. GHIGHI (trece peste întreruperea lui): Iarna trebuie să foloseşti bujii mai calde, decât vara. Maşinile moderne au motoare turbo! Să conduci o maşină cu schimbător de viteze e mai sportiv, decât să conduci una automată! Spune-mi ce maşină ai, să-ţi dau sfaturile tehnice necesare! Ştiu câţi cai putere are fiecare tip de automobil. Ce capacitate cilindrică. Ce consum pe suta de kilometri! DUDA: Eşti în plină criză de isterie! (Apar Călin, Valerian, Laurenţiu.) GHIGHI: Pot să-ţi fac comparaţie între maşinile japoneze şi cele europene! Între motoarele pe benzină şi cele pe motorină! Putem vorbi despre ele până la noapte, până mâine, până la sfârşitul vieţii! Sunt multe tipuri de maşini. Şi apar mereu altele şi altele! N-o să intrăm în criză de subiecte de conversaţie.DUDA: Te-ai isterizat complet! Ce dracului ţi s-a-ntâmplat! Strânge-ţi lucrurile şi plecăm! GHIGHI (ţipă la Miron): Ce maşină ai? Să vorbim toţi trei despre ea. Profită de competenţa noastră! MIRON: Eu n-am maşină, domnişoară! Sper să-mi cumpăr, la toamnă, o bicicletă... GHIGHI (cu falsă mirare): Nu ai maşină!? Trebuie să fii foarte fericit! Despre ce vorbeşti, când te-ntâlneşti cu un prieten? Când faci o vizită, ce reviste comentezi, dacă nu eşti abonat la "Automobilul"? Noi avem ce vorbi! (Autoironie amară.) Viaţa noastră sufletească e plină! Noi nu cunoaştem plictiseala. Avem ce discuta zile în şir. Un prieten a parcat maşina greşit şi a primit amendă, altul şi-a rupt fuzeta, altul şi-a spart rulmentul... (Izbucneşte în plâns şi fuge din cameră.) MIRON: Domnişoară Ghighi! (Lui Duda.) Mergeţi după ea! Trece printr-un moment greu!DUDA: Nu-mi da dumneata sfaturi! (Miron iese. Îl vom auzi bătând în uşa camerei lui Ghighi: "Domnişoară Ghighi, cred că e o neînţelegere".) CĂLIN (lui Duda, binevoitor): Scuzaţi-mă! Nu vă cunosc!DUDA: N-are nici o importanţă! CĂLIN: Să ştii că şi noi ne-am pus problema. DUDA: Ce problemă? CĂLIN: Cu domnişoara Ghighi. Are manifestări nefireşti! Chiar mai mult: compromiţătoare! DUDA: Compromiţătoare?! CĂLIN: Colegii mei pot să confirme. O fi bolnavă. A depăşit orice limită a bunului simţ! DUDA: Te rog să-ţi măsori cuvintele! (Ameninţător.) Ce vrei să spui? CĂLIN: Că a avut o atitudine uşuratică! Şi încă-i puţin spus! DUDA: Nu ţi-e ruşine? (Se repede la el, ceilalţi doi se interpun.) Retrage-ţi cuvintele! VALERIAN: Potoleşte-te, dom’le! DUDA: Să ceară imediat scuze! VALERIAN: De ce? DUDA: A insultat o femeie! (Lui Călin.) Te dau în judecată, pentru calomnie! CĂLIN: Am martori! Amândoi! Şi martori, şi păţiţi! Să vedem dacă o să te mai înfurii pe mine. Să-i spun eu judecătorului, cum s-a dat la mine! Ca ultima femeie! DUDA: Îndrăzneşti să vorbeşti aşa, despre Ghighi? CĂLIN (trânteşte vestea): Mi-a propus să mă culc cu ea! DUDA: Mizerabilule! CĂLIN: Aşa e! DUDA: O păţeşti! CĂLIN: Am martori. Şi lor le-a propus acelaşi lucru. (Celorlalţi.) Spuneţi şi voi! Să nu creadă că numai eu... LAURENŢIU: Aşa e, dom’le! Dacă vrei să ştii, am şi sărutat-o! DUDA: Tu?! Pe Ghighi?! LAURENŢIU: Eu. Dacă nu se băga el (îl arată pe Valerian), să mi-o sufle, auzeai mai multe. Înţelegi? VALERIAN: N-are rost să te superi pe noi. Femeia se-arunca! A venit aici cu ifose mari! Făcea pe actriţa lipsită de scrupule. Pe vampa! Că are Europa în palmă! DUDA: Minţi! N-a ieşit niciodată din ţară! VALERIAN: Aşa pretindea! Până la urmă, mi-a propus să meargă la mine! Să-i spun că o iubesc, şi merge la mine! DUDA: Sunteţi nebuni! Nemernici geloşi! Nu v-aţi ajuns scopul şi calomniaţi! Unul e martorul altuia! VALERIAN (mândru): Să-mi ating scopu? Dacă vrei să ştii, eu am refuzat-o! Pentru că mi s-a părut suspectă. După ce s-a dat actriţă, a recunoscut că e o mică funcţionară, la financiar... Ceva nu era în regulă. Şi când ceva nu e în regulă, prefer să nu mă bag. DUDA: E funcţionară! O cunosc de ani de zile! Un om exemplar! Modest! Retras! Puţin ciudat! Ce spuneţi voi, e dincolo de orice închipuire! CĂLIN: Dacă vrei, stăm faţă-n faţă. Recunosc şi în faţa ei! Nu mă tem! LAURENŢIU: Şi eu. Îi spun în faţă că am sărutat-o! Şi încă la îndemnul ei! VALERIAN (îl bate pe spate, pe Duda): Femeia, în vacanţă, are comportare neaşteptată. În vacanţă vrea să profite de libertate! DUDA: Imposibil! Nu cred nimic! (Duda intră în clădire, bate la uşa lui Ghighi.) CĂLIN: Tipul e prins bine!LAURENŢIU: Bărbat prost! Îl joacă asta cum vrea! CĂLIN: Femeia, ehe! DUDA (în afara scenei): Ghighi! Vino imediat afară! Sunt nişte indivizi care te calomniază! Nu le permit! (Miron apare din clădire. Se aşează pe fotoliu, îşi aprinde o ţigară. Duda continuă să bată în uşă.) LAURENŢIU: Vezi să nu vină! N-are curaj!DUDA (afară): Ghighi! Îţi cer, categoric, să vii până afară! Dacă nu vii, înseamnă că accepţi insulta lor! CĂLIN (lui Miron): Spune-i, profesore, că s-a dat şi la dumneata. Să n-o mai creadă uşă de biserică! MIRON (ţipă la Duda): N-o mai chini! (Tututor.) În afara inutilelor voastre preocupări, nu pricepeţi nimic! (Apare Duda.) DUDA: Ce vrei, domnule?MIRON: De ce-o insulţi cu neîncrederea ta? O jigneşti, dacă o pui faţă cu aceşti indivizi măcinaţi de inutil! DUDA: Vezi-ţi de treburile tale! MIRON (ambalat): Nu vă dau voie s-o insultaţi! Şi dumneata eşti măcinat de inutil! (Din cameră, apare Ghighi, atrasă de vorbele lui Miron.) GHIGHI: Miron! Te rog!MIRON: Te insultă! GHIGHI (lui Duda): Ce vrei să ştii? DUDA: Ăştia au afirmat lucruri îngrozitoare despre tine. Vreau să ştiu care-i adevărul! MIRON: De ce-i crezi? Spui că o cunoşti de mult timp. De ce crezi mai mult în ei? GHIGHI: Ce vrei să ştii? DUDA: Au făcut afirmaţii calomnioase! Imposibile! N-am de gând să le tolerez! GHIGHI: Sunt adevărate... Nu exagerează nici unul. CĂLIN: Vezi, dom’le? Te mai repezi la mine? DUDA (uluit): Ghighi!... GHIGHI (îl arată pe Laurenţiu): Pe el l-am şi sărutat! Cred că ţi-a spus. DUDA: Te cunosc de-atâta timp şi... GHIGHI: Nu mă cunoşti! DUDA: Cred că ai înnebunit! Încă de-acasă nu-ţi mai înţelegem comportarea... Simţeam că ceva se petrece... GHIGHI: Ce ţi-au spus, e adevărat! CĂLIN: Femeia n-o cunoşti, dom’le! Femeia de azi citeşte tot felu de cărţi, vede tot felu de filme, cu eroine trăznite, răvneşte să facă şi ea la fel! Ai văzut! "Basic instinct", cu aia blondă? Asta e! Vor şi ele! MIRON: Îţi interzic! DUDA: Dumneata de ce te bagi în vorbă? Nu te cunosc şi te invit să-ţi vezi de treaba dumitale! Cine eşti şi ce vrei? GHIGHI: E logodicul meu! (Valerian izbucneşte în râs.) CĂLIN: Profesore! E adevărat? MIRON: Dacă îmi face onoarea asta, da! MIRON: Onoarea! Dacă îmi face onoarea asta, voi fi fericit să accept. DUDA (lui Ghighi): E din ce în ce mai clar: ai suferit un şoc! GHIGHI: În afară că mă crezi nebună, mai ai şi altceva să-mi spui? DUDA: După tot ce am auzit... nu ştiu ce aş mai putea să-ţi spun. Mai întâi, să-mi revin. Să mă conving... GHIGHI: N-au exagerat cu nimic. CĂLIN (confidenţial, lui Duda): Şi încă n-am spus tot. Stăm pe-ndelete de vorbă şi afli mai multe. LAURENŢIU: O fluşturatică, dom’le! Te superi dumneata, nu-i plăcut să afli, da’ asta-i situaţia! GHIGHI (bravând): Tot ce ţi-au spus e adevărat! DUDA: Sunt pur şi simplu uluit! (Meditaţie penibilă.) Sufletul nostru e atât de complicat! GHIGHI: Şi noi atât de simpli. Prea simpli, pentru nişte suflete atât de complicate! Sau ne complicăm, noi, ca să ne putem înţelege sufletele, sau ne simplificăm sufletele, ca să nu ne mai dea bătaie de cap! Aşa, nu mai putem continua! CĂLIN (aparte, lui Duda): Ai avut noroc, dom’le! ţi-oi luai pe cap şi aflai, toate astea, cine ştie în ce împrejurare, când era prea târziu. Acum, poţi să te desparţi fără nici o complicaţie! LAURENŢIU (aparte, lui Duda): Îşi făcea bucata, când te aşteptai mai puţin! GHIGHI: Tot ce ţi-au spus e adevărat! Poţi să pleci! Ai aflat lucruri îngrozitoare, în ceea ce mă priveşte, nu are rost să mai rămâi. Pleci cu sufletul uşor. (Urnindu-se greu din loc, Duda iese, şovăind, privind spre Ghighi, care stă, demnă, lângă Miron. După ieşirea lui Duda, cei trei nu mai ştiu ce să facă, se aşază la o masă. Călin dă drumul aparatului de radio. Se aude o melodie oarecare, sentimentală. Miron se aşază pe o piatră, sau pe o treaptă. Ghighi se aşază lângă el.) CĂLIN (meditează): Femeia, dom’le, când scapă caii, adio! Cu nimic nu-i mai intri în voie. O apucă, aşa un fel de nebunie. Lasă om serios, aşezat, tânăr, cu câştig corespunzător, şi o ia razna! Ca un cal care şi-a făcut vânt! Orbeşte! Dărâmă tot! Distruge! Aleargă până cade jos şi crapă! Crapă, dom’le!MIRON (după un timp): Ce ai vrea să faci acum? GHIGHI: Să plâng, dar nu pot. Tu ce-ai vrea? MIRON: Şi eu aş vrea să plâng. (Stă cu capul plecat.) Eu sunt mai norocos decât tine... Toată viaţa mea nu m-a părăsit norocul. Nici acum! LAURENŢIU (ca şi Călin, prefăcându-se că nu e auzit): Mie mi-a plăcut tipu, dom’le! Tânăr! Vreo treizeci şi cinci de ani! Bărbat bine! Ceva în cap se vedea că are. CĂLIN: Maşină! Ai văzut în ce Mercedes s-a urcat? LAURENŢIU: Mai cunosc eu un caz în care una a lăsat un bărbat tânăr şi s-a dus după un boşorog! (Chicotesc.) CĂLIN: Păi, când le apucă amocu, devin periculoase... MIRON: La prima vedere, nu par un om norocos. În loc să predau desenul, am câteva ore de muzică. Sunt folosit la tot felul de treburi extraşcolare. Colegii mei mă socotesc a cincea roată la căruţă. Ai putea să crezi că, din cauza asta, sunt nefericit! Sunt numai îngrijorat. Nu numai pentru mine. Eu am echilibrul meu. Copiii trec prin şcoală, fără să fi înţeles ce rol se cuvine să joace frumosul din viaţa lor... (Călin caută un alt post de radio. Descoperă o transmisie de fotbal, care îi va solicita din ce în ce mai mult.) GHIGHI: Îmi pare rău, că nu pot să plâng...MIRON: Sunt profesor într-un sat frumos, de munte... cu tradiţii artistice... Am încropit un cor... Copiii vin... Trebuie să te zbaţi. Să nu te laşi copleşit. Să nu-ţi abandonezi chemarea! (Transmisia devine din ce în ce mai pasionantă. Călin dă radioul mai tare. Cei trei intră în starea lor obinşuită, trăiesc momentele unei faze de gol.) GHIGHI: Eşti un om norocos, ai dreptate.MIRON: Am şi un cerc de pictură! Nu am bani prea mulţi, să cumpăr materiale: culori, albume... (Mândru.) Copiii mei cunosc marii pictori ai lumii! Am citit împreună cu ei cartea lui Vasari despre vieţile pictorilor... Îl iubesc pe Tonitza. Intru prin casele lor... Arunc de pe mese fructele de plastic... Arunc florile de plastic aduse de la Istanbul! Nu ştiu de ce se fabrică asemenea oribilităţi... Vreau să spun, domnişoară Ghighi, că viaţa mea e plină. Am echilibrul meu! Oamenii simt nevoia frumosului... Îşi pun cioburi de oglindă în tencuiala casei... Îşi înalţă tot felul de turnuleţe pe acoperiş. A inventat moda vreun zidar care a lucrat în străinătate. Sufăr pentru fiecare casă nouă placată cu cioburi de oglindă şi cu turnuleţe naive. Mi se pare că eu trebuie să fiu preocupat de toate astea, nu? Iubesc oamenii ăştia! Am o mare responsabilitate în faţa lor! Setea lor curată de frumos, neîndrumată, ajunge la kitsch. Dumneata eşti tânără, poate că nu mă înţelegi. Îţi par ridicol, că am preocupări atât de mărunte, la prima vedere... GHIGHI: Eşti un om, norocos... Dacă mă chemi la tine, viu... Ştiu că o femeie, care acceptă să plece cu un bărbat, pe care l-a cunoscut numai de câteva ore, nu lasă o impresie prea frumoasă... Vrei să mă iei la tine? Vrei? (La meci se transmite o fază fierbinte. Cei trei sar fericiţi. Pe vacarmul stadionului, vorbesc din ce în ce mai tare, ca să se poată înţelege.) VALERIAN: Golul pluteşte în aer!CĂLIN: Au extremele bune... Extremele duc greu! LAURENŢIU (îl contrazice, răstit): Mijlocaşii! Ei alimentează! CĂLIN (iritat): Extremele! N-auzi ce fuge ăla? LAURENŢIU: Mijlocaşi alimentează! Pistoane! Atacu de la ei porneşte! (Pe stadion, urmează o uşoară acalmie. Cei trei aşteaptă, cu sufletul la gură, reluarea jocului.) GHIGHI: Mă iei cu tine? Merit să mă iei... Poate vom fi fericiţi... Vrei să plecăm împreună? Îmi place la ţară...(Miron se ridică. Ghighi îşi reazămă fruntea, tandru, de braţul lui. Ies amândoi, neobservaţi de cei trei. Vacarmul meciului creşte brusc.) VALERIAN: Înaintează! Înaintează!CĂLIN: Hai, băieţii! LAURENŢIU: Acuma! Acuma! (Cuvintele lor se suprapun, entuziasmul încurajării este din ce în ce mai violent.) CĂLIN: Pă ei! Pă ei! Pă ei!VALERIAN: Nu-i iertaţi! Nu-i iertaţi! LAURENŢIU: Loveşte-l! Loveşte-l! VALERIAN: Înainte! Duceţi-vă! Duceţi-vă! Ca tăvălugu, peste ei! CĂLIN: Peste el! VALERIAN: Toţi! Toţi! Nu-i iertaţi! CĂLIN: La pământ cu ei! La pământ! VALERIAN: Îi striveşte! Îi striveşte! (Încet, încet, furat fiecare de propriile îndemnuri, nu mai au, de fapt, relaţii între ei, ţipă fiecare, de unul singur. Călin e cuprins de un fel de nebunie a urlatului. Înfruntând un adversar care nu mai contează, el se îndepărtează de masă şi ţipă isteric.) CĂLIN: Pă ei! Pă ei! Acuma! Acuma, băieţi! Nu-i lăsaţi! Nu-i scăpaţi! Acuma! Acuma! La pământ cu ei! Peste ei! (Ceilalţi doi se opresc, îl privesc contrariaţi.) Nu-i iertaţi! Toţi o dată! Toţi o dată! Peste ei! Acuma! Acuma! Peste ei! Peste ei! Nu-i iertaţi! Acuma! Acuma! Pă ei! Pă ei!(Ţipând ultimele cuvinte: "Pă ei! Pă ei!", Călin se frânge brusc şi cade în genunchi, izbucnind în plâns hohotit. Cei doi îl privesc lung, parcă treziţi dintr-un somn. Lumina scade, încet, pe plânsul lui Călin.) - SFÂRŞIT - |
|||
| © cartea.info, 2004 |
