|
|||
| O ISTORIE AFECTIVĂ Se repetă mereu ideea că autorul nu are rost să-şi explice lucrarea, pe motivul că, dacă opera nu reuşeşte să spună singură totul, este o dovadă a neîmplinirii ei şi orice ,,explicaţie"ulterioară nu-şi mai are rostul. În principiu, aşa este, doar atâta că nu orice spectator (să ne referim la teatru) este un critic ideal (nici un spectator ideal), care să descifreze toate acele nuanţe pe care autorul crede că, neapărat, ar trebui să le sesizeze. Poate că -gândesc eu -"orientându-l", înţelegerea lui va fi mai a dâncă. Poate că, dându-i spectatorului unele "chei", el va privi "cu alţi ochi" spectacolul. Iată de ce mă încumet la câteva mărturisiri care să-i fie punct de plecare în meditaţia sa asupra acestei încercări dramatice de oarecare amploare. Am intenţionat o "istorie afectivă" a unei jumătăţi de veac de istorie trăită de noi toţi. Poate că tocmai acest fapt - al trăirii directe - face necesară explicaţia mea, pentru ca trilogia să nu fie percepută ca un "articol de ziar", judecată şi înţeleasă prin starea, realitatea şi înfruntările imediate. Am încercat să descifrez timpul meu cu înţelegerea viitorului: fără patimi dictate de nici o experienţă de viaţă. Strădania de a fi obiectiv a fost dureroasă, de multe ori. Fie şi numai prin îndoiala că nu am reuşit pe deplin. Trilogia nu este gândită în numele vreunui partizanat politic: am încercat să descifrez ADEVĂRUL despre acest timp. Sunt în "Goi în faţa destinului" gânduri, fapte, replici pe care le-am scris împotriva propriilor mele sentimente, dar impuse de adevăr. Adevărul relevat mie. Este posibil să scrii împotriva propriilor tale sentimente? Da. Nu poţi scrie împotriva propriilor tale convingeri. Scrii împotriva propriilor tale dorinţe, atunci când eşti obligat să constaţi că realitatea nu este aşa cum ai fi dorit-o tu. Atunci o consemnezi ca atare, trăindu-ţi propria dramă. Rupturile sunt, uneori, teribile. Am gândit şi am scris această trilogie parcă ascultând o "fugă" de Bach. Sunt reluate şi teme, şi destine, şi evenimente, într-un alt context. De la o piesă la alta, "motivele" se repetă intenţionat. Există o simetrie a evenimentelor şi destinelor în construcţia trilogiei. Simetria destinelor lui Teicu şi Petru sper să îndemne spectatorul la meditaţie. Simetria destinelor lui Nica şi Petru merita un gând din partea spectatorului. În simetrie sunt tratate dictatura din prima piesă şi dictatura din ultima piesă: deloc identice. În prima parte dictatura şi comunismul erau de substanţă rusească, aveau înfăţişare de import. În ultima parte a trilogiei dictatura şi comunismul sunt autohtone şi poartă sigiliul etniei noastre: mai relaxate şi eşuate în "băşcălie", aducând vizibil a Caragiale. În ultima piesă este o reacţie românească la comunism. Diferenţele şocante dintre prima şi ultima parte prin asta se explică. În scenă, timpul pare să fi lucrat spre normalizare, dar nu timpul a fost hotărâtor, ci autohtonizarea. "Calea românească" spre comunism a fost mândria noastră. Fondul era acelaşi, de fapt, dar câtă deosebire în formele de manifestare. Dictatura autohtonă a fost mai rafinată, mai parşivă, chiar mai îngăduitoare, deoarece era şi mai sigură pe puterea ei. Se instalase, funcţiona, avea adepţi, devenise o instituţie "onorabilă" recunoscută şi agreată peste hotare, păstrarea aparenţelor devenise o necesitate. Dictatura "plutea" peste tot, ameninţa cu formele ei de represiune ascunse: nimeni nu mai era azvârlit în închisoare pe o simplă declaraţie, dar era "rotat" din funcţie sau îndepărtat pe motive de altă natură decât cele politice, puşcăria era înlocuită cu marginalizarea şi supravegherea. Erai medic şi mârâiai la Bucureşti? Rămâneai tot medic, dar, din necesităţi, deveneai medic la Dădârlaţi şi şeful de post îţi arăta atâta simpatie încât venea zilnic să te vadă. Chiar ca să te întrebe dacă nu-ţi lipseşte ceva. Trilogia cred că mai arată că regenerarea răului este infinită. Florea, Ponor, Stancu supravieţuiesc prin adaptare rapidă. Ei sunt SIDA societăţii noastre contemporane: împotriva lor se pare că nu există leac. Problema se pune astăzi dramatic: se va găsi antidotul sau se va adapta organismul? Întrebarea este hotărâtoare. Omenirea va descoperi antidotul SIDA sau, pierind un număr imens de indivizi, în cele din urmă specia se va adapta genetic şi boala va deveni inofensivă, după cum sunt regiuni unde sifilisul nu mai produce nici un simptom, fiind asimilat de organism? "Goi în faţa destinului" îi spune spectatorului că "destinul istoric" al fiecăruia dintre noi influenţează, uneori hotărăşte, "destinul nostru individual". Libertatea noastră, de care suntem atât de mândri, este circumscrisă într-un dat istoric. Câteva generaţii de români au trăit într-un cerc închis în care s-a petrecut eşecul unei ideologii: leninism-stalinismul. Vieţile noastre, libertăţile noastre, conştiinţele noastre au suportat acest eşec ideologic materializat într-o formă de guvernământ ce se autointitula: comunistă. Astăzi, pentru noi toţi este limpede că n-a avut comun cu comunismul decât "proprietatea asupra mijloacelor de producţie"în sensul că aparţineau tuturor şi nimănui. Că "deserveau" nu o clasă socială, ci o pătură socială, foarte subţire. Destinele tuturor eroilor acestei trilogii se derulează în spaţiul ideologiei eşuate, trăindu-i consecinţele. Trilogia urmăreşte degringolada ideologiei de la statuar la caricatură. Descrie viaţa noastră "căzând" de la grandios căutat la voit caricatural. E de ajuns să urmăreşti o şedinţă "de dat afară" din prima parte şi o şedinţă "de dat afară" din ultima parte. Pentru a demonstra această involuţie am scris trilogia "din interior", dinspre drama celor care au asistat la propria lor degradare. Există tentaţia de a privi această epocă "din afară", din unghiul celor care au suferit, din perspectiva inimaginabilelor lor chinuri şi umilinţe. (Pe care nici eu nu le puteam ocoli, desigur, dar am pus accentul pe idee, conştient fiind că teatrul nu poate concura, din acest punct de vedere, cu multele cărţi care le descriu.) Privind "din interior", se putea "demonta organismul". Se văd mai bine resorturile. Apar mai reliefate cauzele eşecului. Se poate spune: cei care au trăit drama dezamăgirii au fost relativ puţini. E adevărat, dar trilogia nu răspunde statistic. Las la o parte că şi statistic, acest drum al dezmeticirii, l-au parcurs foarte mulţi, mai ales intelectualii. Pentru mine "Goi în faţa destinului", dă un răspuns şi în cazul Panait Istrati, şi în cazul George Orwell, şi în cazurile sutelor, miilor de scriitori, profesori francezi care au slujit ideea comunismului leninist-stalinist şi s-au îndepărtat de ea. O întrebare importantă pe care cred că am sugerat-o spectatorului este şi aceasta: "Dar dacă societatea comunistă ar fi apucat pe alt drum?" Să ziem pe acela al "Primăverii de la Praga"? Ce înfăţişare ar fi avut el atunci? Nimeni nu va şti, niciodată. Dar cel mai uluitor adevăr pe care am încercat să-l sugerez a fost acela că, această societate în care am supravieţuit cu toţii o jumătate de veac nu şi-a respectat nici o singură zi propriile ei legi. Demonstraţia se face pe eşantionul românesc, dar este valabilă pretutindeni. Societatea "socialismului victorios" a existat, şi-a făurit un corp de legi proprii, dar pe care nu le-a aplicat şi nu le-a respectat niciodată. Aleatoriul, dorinţa dictatorului, liberul arbitru instalat la toate nivelele înlocuindu-le. Aici trebuie căutate originile multor nenorociri, desigur, dar eu cred că întrebarea ar fi trebuit pusă, de fapt, altfel (trilogia o pune): ar fi putut funcţiona societatea "socialistă" respectându-şi propriile ei legi? RĂSPUNSUL MEU ESTE CATEGORIC: NU, deoarece legile erau subminate de înseşi principiile fundamentale pe care era construită. Principii acceptate şi respectate precum: partidul unic, dictatura proleta riatului, conducătorul unic al partidului, structura de monolit a societăţii şi partidului etc. Toate anulau legile frumoase. Le-au făcut inoperante. O operă de artă nu este un curs de sociologie. Din cele spuse până aici s-ar putea crede că ideologicul este totul în aceste piese. "Goi în faţa destinului" dezvăluie ideologicul prin destine umane: este, mai întâi, povestea unui cuplu. O poveste de dragoste. Mai bine spus, o poveste de dragoste supusă istoriei, sau: o poveste despre cum poate istoria să distrugă o poveste de dragoste care, altfel, s-ar fi desfăşurat normal, ca şi propriile noastre poveşti de dragoste. Trilogia arată cum ideologicul poate distorsiona un caracter şi o existenţă. Urmăreşte în trepte sigure, "cedările" unui caracter normal sub presiunea ideologicului (de la prima cedare: sosirea preotului şi ascunderea faptului, la incapacitatea de a-şi apăra prietenul şi familia, până la sinucidere: ultima "cedare"). "Goi în faţa destinului" urmăreşte o continuă "coborâre"a eroului, prin închidere în el. (Câte milioane de oameni au rezolvat aşa raportu rile lor cu societatea?) Prin renunţarea la acţiune şi fugă. La un moment dat despre el se vorbeşte, dar suntem siguri că ştim ce face. Se pre-face. Chiar şi nebun. "Goi în faţa destinului" este, de fapt, istoria unei sinucideri. Demonstraţia inevitabilităţii ei. Spargerea unui caracter de către ideologic. Şi formele supravieţuitorilor. Supravieţuirea prin compromis şi "moarte psihologică" (Norocel). Supravieţuirea prin asumare şi exilul interior (Titin). Supravieţuirea prin cinism şi adaptare spontană (Florea, Ponor, Stancu). Supravieţuirea prin "bun simţ şi sănătate morală" (Sorana). Trilogia este un spectacol al "supra vieţuirilor" şi al nesupravieţuirii. Fiecare spectator îşi va căuta propriul său loc în această "schemă" a lumii noastre. Îl va găsi şi îl va judeca. Şi se va judeca. Pentru mulţi va fi o pedeapsă. Singura. Şi, poate, cea mai cumplită. TUDOR POPESCU |
|||
| © cartea.info, 2004 |
