Capitolul XXV
O NOUĂ ALIANŢĂ
Ken
stătea deja de o săptămână în ţara
fanteziei. În această perioadă a avut timp să
se familiarizeze cu locurile. L-a cunoscut pe mâncătorul
de pietre, un uriaş de vreo treizeci de metri înălţime,
făcut din piatră şi, evident, hrănindu-se cu
ele. Pe mâncătorul de pietre îl cheamă Groid
şi, în ciuda aspectului neplăcut, s-a dovedit a fi o
creatură cu suflet. Apoi l-a cunoscu pe Flacorn, un câine
de vreo zece metri, cu urechi de vreo douăzeci, cu ajutorul
cărora putea zbura. Câinele este şi paznicul Mareei
şi, în acelaşi timp, cel mai bun prieten.
Mai târziu a avut
ocazia să o cunoască şi pe regina palatului de
cleştar, Aroma. Nici aceasta nu este o făptură
obişnuită: este o femeie clădită din spumă
de mare ori cel puţin aşa pare. Nu este tocmai o fiinţă
palpabilă, femeia, destul de ciudat făurită, neputând
fi atinsă ca orice altă fiinţă. Şi, cu
toate astea, este o frumuseţe. Ken a descoperit şi un zeu
în ţinutul Mareei, anume pe Mardoo. Acesta se părea
că este zeul foamei şi a aparţinut unei civilizaţii
demult dispărute, al cărui nume nu îl cunoştea
nimeni, nici chiar el. Mardoo povesteşte că i-a fost dat
numele de zeu al foamei la naştere, după doar două
luni venind era glaciară. Tot pământul a murit, nu
ştie cum, dar el a scăpat. După câteva mii de
ani, a întâlnit alţi zei, şi apoi, ca toţi
ceilalţi, a ajuns aici. A preferat compania Mareei celei a
zeilor, cu toate că Zeus i-a oferit un loc al lui în
Magnific.
Pe lângă
personajele ciudate sau mai puţin ciudate, Ken a avut ocazia să
cunoască şi de ce această lume este fantastică.
Aici nu prea se folosesc vrăji, locuitorii nu sunt tocmai
vrăjitori desăvârşiţi. Dar chiar lumea lor
face parte dintr-o vrajă continuă: pietre uriaşe care
vorbesc, râuri de lapte care curg la comandă, câini
ce zboară, vremea care putea fi schimbată după bunul
plac al fiecăruia şi multe alte lucruri minunate. Singurul
inconvenient este acela că mâncarea nu apare din senin
înaintea lor, cum s-a obişnuit profesorul. Bucătarii
vin de fiecare dată pentru a le pune masa, doar uneori o găseau
gata aranjată. Lui Ken îi părea o prostie, aveau
atâtea lucruri minunate şi nu ştiau să facă
o vrajă de apariţie a mâncării… Dar
atâta timp cât nu trebuia să pună el masa, nu
îi păsa prea mult.
De când se aflau
aici, chiar şi Tlaloc părea mai liniştit. Poate că
toate acele minuni îl mai făceau să uite de durerea
pricinuită de moartea Albului Mag. Însă Ken a
observat că tigrul nu mai era ca înainte. Acum părea
mult mai matur, nu se mai juca cu coada, iar glumele lui au dispărut
aproape în totalitate. Cei doi stăteau mai tot timpul
împreună, fiecare dintre ei simţea teama că,
dacă s-ar despărţi, o vor face pentru totdeauna. Nu
se mai aveau decât unul pe celălalt, şi nu vroiau,
cu nici un chip, să se piardă. Au pierdut mult prea mult,
nici unul nu ar mai fi suportat pierderea celuilalt. De la Ares,
Apollo şi Altheia nu mai aveau nici o veste. De câte ori
au încercat să ia legătura cu ei, nu s-a putut. Ken
a hotărât să le mai acorde câteva zile să-i
contacteze, apoi vor pleca în lumea de mijloc să-i caute.
În seara aceasta
Mareea le-a comunicat că vor avea parte de o surpriză, dar
nici unul nu părea prea entuziasmat. Observau agitaţia din
sala de primire a oaspeţilor, însă nu erau nici
curioşi, nici entuziasmaţi. Amândoi gândeau că
se va da o petrecere în cinstea lor, lucru care, altădată,
l-ar fi făcut pe Tlaloc să sară în sus de
bucurie, nu şi acum.
De când au ajuns în
această lume, Tlaloc a refuzat să-şi mai schimbe
înfăţişarea de tigru, spunând că aşa
are simţurile mai ascuţite. Adevărul este că
Tlaloc avea un sentiment de teamă pe care nu şi-l putea
descrie, aşa că prefera să fie vigilent. Tigrul nu
mai avea încredere în nimeni, în afară de
Ken, de la trădarea Clementinei. Îi privea pe toţi
cu suspiciune şi chiar avea impresia că îi urăşte,
nu îşi mai putea stăpâni emoţiile şi
furia, dar încerca de dragul partenerului său. Profesorul
ştia că, de fapt, tigrul e supărat pe Clem. Şi
înţelegea că acest comportament i se datora ei. E
greu ca, după ce ai avut încredere într-o persoană
ce te-a trădat, să mai dai şi altcuiva o şansă,
mai ales că Tlaloc avea o fire mai complicată.
*
Seara
nu s-a lăsat aşteptată. În sala de oaspeţi
agitaţia era şi mai mare. Mareea l-a rugat pe Tlaloc să
ia înfăţişarea de om şi să-şi
pună un costum. El a refuzat categoric, însă Ken a
acceptat, încercând să nu o supere prea tare pe
gazda lor.
Pe la orele douăzeci,
sala a început să se umple de oameni. Invitaţii de
onoare încă nu au coborât, Ken tot mai încerca
să-l convingă pe Tlaloc să îi facă pe plac
gazdei, dar fără rezultat.
La orele douăzeci şi
unu, întreaga sală era plină. Ken şi Tlaloc au
intrat şi au rămas aproape şocaţi. În sală
se aflau peste două sute de persoane, oameni, lupi, fiinţe
jumătate om-jumătate fiară. Nici unul nu a mai văzut
atâtea creaturi la un loc, asta, bineînţeles, în
cazul în care nu era vorba de un război. Cei doi au fost
aşezaţi la loc de cinste, lângă Mareea. Femeia
i-a privit la fel de cald ca de obicei, le-a zâmbit şi
le-a făcut semn să se liniştească, că totul
este sub control.
Ken a
remarcat pocalele adevărului, înşirate pe fiecare
dintre cele o sută de mese. Asta îi amintea de ziua
alianţei organizate de Albul Mag. Printre invitaţi i-a
recunoscut pe cei din lumea poveştilor şi câţiva
dintre vrăjitorii de încredere ai Magului. Dar restul
invitaţilor îi erau total necunoscuţi. Tlaloc l-a
tras de-o parte şi i-a şoptit la ureche:
– Vârcolaci şi
vampiri.
Lupii! Da, lupii.
Vârcolaci! Ciudat! Mareea avea de gând să-i dea pe
mâna vârcolacilor? Tlaloc părea destul de calm,
ceea ce-i dădea şi lui Ken puţină încredere.
Mareea s-a ridicat de pe
scaunul mare şi, cu gesturi fine, a bătut în paharul
de aramă, pentru a atrage atenţia. Apoi şi-a dres
glasul şi le-a urat tuturor bun venit.
– Ei bine, nu vreau
să o lungim prea mult, a spus Mareea. Cu toţii avem
treabă. Cunoaşteţi problema cu care ne confruntăm.
Până acum nici unul nu a ştiut cu cine luptă,
dar, datorită prietenului nostru, şi l-a indicat cu
dreapta pe Ken, am reuşit să înţelegem cine
este cu adevărat duşmanul. Aşa cum bine ştiţi,
şi femeia a oftat adânc, Albul Mag este mort. O adevărată
tragedie. Dar să lăsam asta.
S-a oprit pentru a-şi
şterge lacrimile, apoi, cu vocea mult mai stinsă, a
continuat:
– Ei, bine! Mulţi
dintre voi ştiu, alţii nu: vârcolacii au fost
întotdeauna prietenii de încredere ai vrăjitorilor.
Acum câteva sute de ani vampirii s-au aliat cu ei. M-am gândit
că aceştia ne vor fi aliaţi de încredere. Cum
cel mai important aliat nu mai e printre noi, m-am hotărât
să formăm o nouă alianţă. Cine este de
acord să ridice mâna!
Peste o sută de mâini
s-au ridicat, spre fericirea ei. Ken şi Tlaloc păreau
complet intimidaţi de situaţie. I-ar fi putut pune şi
pe ei în temă cu toate astea. Tlaloc nu era tocmai un
admirator înfocat al vampirilor, de altfel nici Ken nu prea
dădea dovadă c-ar pune bază pe ei. Mareea le-a făcut
semn, disperată, să voteze. Ken s-a învoit, însă
Tlaloc s-a aruncat cu toate cele patru labe pe masă:
– Nu pot să fiu
de acord cu asta!, a spus tigrul răstit. Mareea a greşit.
Eu şi prietenul meu nu am avut cunoştinţă de
asta.
Ken a privit spre Mareea,
care era aproape turbată de furie. Apoi a auzit glasul
tigrului:
– Corect ar fi fost
ca eu şi partenerul meu să avem timp să ne consultăm.
Vârcolacii sunt de încredere, dar nu pot spune acelaşi
lucru despre vampiri.
Forfota a început.
Vampirii păreau deranjaţi de vorbele tigrului. Care mai de
care încerca să-şi expună tezele în
apărarea lor. Mareea a încremenit, la fel şi cei din
Consiliul vrăjitorilor. Oricine ştie că nu e indicat
să te pui rău cu vampirii. Tlaloc a tras un răget
puternic pentru a face linişte:
– Vă rog să
mă ascultaţi! Nu îmi este frică de voi! Am mai
avut noi divergenţe, nu-i aşa? Şi tigrul îl
privi drept în ochi pe un bărbat în vârstă,
cu părul jumătate alb, jumătate negru. Spune,
Aladoor! Spune-le prietenilor tăi cum m-ai atacat, acum un an,
cu bună ştiinţă, şi asta pentru că
vroiai să-ţi înfigi colţii în sora mea!
Spune-le cum, acum câteva secole, mi-ai furat soţia şi
nu uita nici de momentul în care m-ai întemniţat şi
ai vrut să mă serveşti la cină!
Toate privirile erau acum
îndreptate spre vampirul în cauză. Ken simţea
cum inima i-o lua la trap. Citise mult despre aceste fiinţe şi
ştia foarte bine că nu trebuie provocate. Chiar în
acel moment, veveriţa a intrat în sală şi s-a
aşezat pe masă, lângă tigru, de parcă
vroia să-i ia apărarea. Tlaloc părea destul de
înverşunat şi nici nu-şi dădea seama de
furtuna ce-o producea.
– Bine! Nu spun că,
dacă unul strică imaginea, sunteţi toţi la fel.
Dar, sincer vorbind, gândiţi-vă şi voi! Când
aţi ajutat voi vreodată pe cineva? Poate doar pe
vârcolaci. Până la urmă, aproape că
sunteţi la fel. Dar nu îmi aduc aminte să fi făcut
voi vreodată un bine cuiva. Sau mă înşel?
Aladoor s-a ridicat şi
el. I-a făcut semn tigrului să-l asculte. Spre uimirea lui
Ken, el chiar l-a ascultat şi a tăcut.
– Ştiu că
între noi au existat nişte probleme....
– Probleme?! Auzi…
probleme!, a început să urle tigrul.
– Te rog,
ascultă-mă! Nu eu am ales să fiu aşa. În
momentul în care te transformi, odată cu tine se
transformă şi ce a mai rămas din sufletul de om, sau
de ce o fi. Am fost zân înainte să apuc în
ghearele unui vampir. Am fost o persoană bună, nu neg că
acum sunt schimbat, toţi suntem. Dar asta nu înseamnă
că nu încercăm să ne revizuim comportamentul.
Suntem fiinţe fără suflet, în comparaţie
cu voi pe care sufletul că mişcă. Şi, totuşi,
mai există undeva o amintire a lui. Încercăm să
înviem acea amintire. Ne-am dat seama că nu putem să
trăim veşnicia la care am fost condamnaţi, atât
de reci ca până acum. Măcar dă-ne o şansă,
să arătăm ce putem!
– Tocmai asta e
problema, a reluat Tlaloc. Nu aveţi suflet. Sunteţi nişte
morţi vii. Cum putem avea încredere în astfel de
fiinţe? Dar, dacă Mareea e de acord să se alieze cu
voi, nici o problemă. Oricum nu mai ştiu cu cine sau
pentru cine lupt. Poate că, într-adevăr, veţi
fi mai de încredere decât alţii.
Tlaloc s-a aşezat la
locul lui, cu faţa schimonosită. Nu înţelegea
de ce s-a lăsat aşa de uşor. L-a privit pe Zeus, care
i-a zâmbit. Părea că e de acord cu el, dar nu se
opunea deschis alianţei.
Mareea
şi-a mai revenit din şoc, aşa că şi-a
reluat rolul de orator:
– Îmi cer
scuze pentru această întrerupere, dar este adevărat
că am omis unele discuţii de principiu. Este numai vina
mea că nu i-am consultat pe Ken şi Tlaloc. Am vrut să
le pregătesc o surpriză. Am crezut că această
alianţă, între noi toţi, indiferent de naţie,
va fi una bună. Acum nu mai sunt aşa de sigură....
– Nu, Mareea! Nu
spune asta!, a sărit Ken. E o idee minunată! Trebuie să
ne unim, altfel nu vom face faţă. E drept că nu am
avut încredere la început în această uniune,
dar acum sunt convins că e justă. De fapt, aşa
trebuie să fie. Trebuie să fim uniţi, indiferent de
ideile care ne despart, naţia, culoarea, puterea sau
slăbiciunea. Trebuie să fim cu toţii unul. E drept că
în orice pădure există uscăciuni, dar nu putem
să fim cu toţii perfecţi. Haideţi să formăm
alianţa, oameni buni! Hai să luptăm împotriva
răului care ne ameninţă! Şi cu asta am spus tot.
Vă mulţumesc!
Mareea, cu lacrimi în
ochii, i-a mulţumit bărbatului. Nu mai era sigură pe
ea, dar profesorul i-a redat încrederea şi puterea de-a
continua.
– Atunci să nu
mai pierdem timpul!, îi îndemnă femeia cu voce
fermă. Fiecare să-şi scrie numele şi să
semneze alianţa! Înainte de a face asta, vă rog să
băgaţi pana în pocalul adevărului! Cel ce nu
are intenţii serioase va păţi ceva rău sau chiar
va muri. Asta depinde de gândurile pe care le aveţi. Cei
ce nu au gânduri serioase în legătură cu
uniunea noastră, sunt rugaţi să părăsească
această lume.
A făcut o pauză,
timp în care a aşteptat reacţia invitaţilor.
Nimeni nu avea de gând să părăsească sala,
ceea ce a bucurat-o pe femeie.
– Bine! Atunci să
începem! Înainte de asta, vă anunţ că cel
ce va conduce alianţa va fi chiar Ken.
Profesorul a rămas
surprins. Nu a putut să scoată nici un cuvânt. Nu
putea spune că nu se simţea flatat, era cu adevărat o
onoare să conduci peste două sute de oameni. Gândul
ciudat că în curând vor fi alegeri l-a făcut
să se gândească că, dacă va fi ales, va
avea de condus patru lumi unite sau chiar cinci, dacă se gândea
şi la lumea de mijloc. Grijile i s-au risipit în momentul
în care a auzit numele lui Tlaloc rostit de Mareea:
– Tlaloc va fi cel
de-al doilea conducător, Zeus al treilea, eu al patrulea şi
Ares al cincilea. Pentru ca vrăjitorii să nu se simtă
neîndreptăţiţi, vă voi face un anunţ.
Înainte să moară, Magul mi-a trimis un testament,
prin care l-a desemnat pe Ken conducătorul vrăjitorilor.
În acest fel şi voi aveţi un reprezentant în
conducerea alianţei, este chiar cel mai important. Şi, ca
nici vampirii şi vârcolacii să nu se simtă mai
prejos, am mai adăugat două nume pe lista conducătorilor.
Dar nu uitaţi, Ken este singurul care poate lua decizia finală!
Cei doi sunt: din partea vârcolacilor – Zdori, din
partea vampirilor – Marau. Şi cu asta am încheiat.
Acum, vă rog să semnaţi!
Fiecare aştepta acum
foaia pe care erau trecute numele pentru a putea iscăli. Cum
Mareea nu-i cunoştea pe toţi cei de faţă şi
cum nici puteri vrăjitoreşti nu avea, i-a rugat pe cei ce
nu îşi găsesc numele pe listă să şi-l
adauge singuri.
Ken era singurul uluit de
tot ce se întâmpla. Nu se aştepta ca Magul să-şi
trimită testamentul Mareei pentru a-l numi pe el conducătorul
vrăjitorilor. Asta nu putea însemna decât că
el a ştiut dinainte că va muri, ori cel puţin a
presimţit. Era foarte trist ce s-a întâmplat cu
vrăjitorul. Să trăieşti cu teama că vei
muri nu era tocmai un gând confortabil. Oare ce o fi fost în
sufletul lui în tot acel timp? De ce nu vorbise cu el? Oare ce
o fi fost în mintea lui?
Dacă
a avut încredere să-i lase vrăjitorii pe mână,
de ce nu a avut încredere să-i spună ce simte? Sau
poate că nu a putut. Durerea pe care i-a pricinuit-o Clem o fi
fost prea mare pentru el. Poate că a încercat să se
convingă că nu este adevărat, sau cine mai ştie?
Oricum, Ken ştia cu siguranţă că vrea să se
întoarcă la Institut, avea sentimentul că îl
aştepta ceva acolo. Că Magul i-a lăsat ceva, sau
poate chiar el a lăsat ceva în urmă. Sentimentul
ăsta l-a chinuit încă de la plecarea de acolo.
Toţi cei prezenţi
au semnat. La fel ca şi data trecută, nici unul nu a păţit
nimic. Ceea ce dovedea că aveau gânduri curate. Seara s-a
încheiat cu o cină în cinstea alianţei. Ken a
fost cel dintâi a dispărut de la masă. Gândurile
îl chinuiau, iar forfota de acolo nu îi făcea deloc
bine.
S-a retras pe o băncuţă
făcută din liane colorate. Acolo gândurile lui
puteau să o ia razna. Erau doar el şi luna; ştia că
lunii îi poate povesti totul. Nu putea nega nici măcar
faţă de el, că încă se mai gândea la
Clementina. Nu îşi putea nega sentimentele, încă
o mai iubea pe frumoasa brunetă cu ochii ca noaptea. Dorul de
ea îl cuprindea în fiecare seară, încă
încerca să găsească o explicaţie a
gestului ei. Nu vroia să creadă că ea nu a simţit
nimic pentru el şi că l-a trădat pentru Kere. Totul a
fost o minciună, încă de la început? Nu!
Refuza categoric să creadă abureala asta. Imposibil ca
absolut totul să fi fost o minciună!.
Fără să îşi
dea seama, Ken s-a trezit cu tigrul lângă el. Acesta s-a
aşezat pe labe, privind spre cer, fără să scoată
un cuvânt. La scurt timp, a fost urmat de veveriţă,
care l-a imitat întocmai. Nici Zeus nu a întârziat
prea mult. Fiecare avea calităţi şi defecte, dar cel
puţin erau împreună.
Noaptea s-a lăsat
liniştită. Luna îi privea calmă şi le
surâdea ca o mamă. Stelele se aşezau în
diferite forme, dansând parcă pentru ei. Toţi patru
au adormit sub cerul înstelat, cu gândurile şi
visele lor.
*
Dimineaţa
a început destul de mohorâtă. Soarele parcă nu
mai vroia să răsară. Groid îşi făcea
de lucru sfărâmând nişte pietre în jurul
palatului, Tlaloc privea trist pe fereastra mare din sala de mese,
iar veveriţa îl imita, spre amuzamentul lui Zeus.
Singurul care lipsea din grup era Ken. Mareea începuse deja să
se impacienteze, întrebându-se dacă bărbatul
se simţea bine. Dar se părea că doar ea îşi
făcea griji pentru soarta profesorului, ceilalţi fiind
undeva între lumea reală şi cea a gândurilor.
După mai bine de o
jumătate de oră, când micul dejun a luat sfârşit,
şi-a făcut apariţia şi Ken. Era fericit, aşa
cum nu fusese de mai bine de o săptămână. Faţa
lui Tlaloc a luat şi ea o altă înfăţişare.
Era bucuros că îl vede pe prietenul său aşa
destins şi fericit. Toţi îl priveau întrebători.
Care o fi motivul fericirii lui? Nimeni nu îşi putea
explica. Ştiau bine că, în ultimul timp, bărbatul
a fost destul de nefericit. Puţină bucurie era binevenită.
Ken s-a aşezat la
masă şi le-a zâmbit,
– Spune!, a rostit
Tlaloc, entuziasmat.
Profesorul nu părea
că se grăbeşte. Sau, pur şi simplu, vroia să-i
mai ţină puţin în tensiune. Apoi, dintr-odată,
a început să strige, speriindu-i pe toţi cei de
faţă:
– Sunt un geniu!
Sunt cel mai bun! Ar trebui să vă închinaţi la
picioarele mele! Sunt un zeu! Şi la propriu şi la figurat.
Tlaloc şi Zeus râdeau
zgomotos. Nu se aşteptau la o asemenea explozie de bucurie,
doar Mareea era nedumerită.
– Spune, Ken! Ce s-a
întâmplat?
Ken a luat-o în
braţe şi a dansat-o pe o muzică imaginară. Cele
patru picioare ale femeii nu mai atingeau pământul.
Tlaloc a urmat exemplul prietenului său şi a luat veveriţa
în gură, rotind-o fericit. Nimeni nu ştia de ce e
Ken aşa de entuziasmat, dar toţi îi împărtăşeau
fericirea.
Profesorul s-a oprit din
dans. Era complet ameţit, la fel şi Mareea. Şi-a tras
scaunul şi răsuflarea, apoi a spus cu vocea tremurându-i
de emoţie:
– Se întorc!
– Cine?, a întrebat
Zeus.
– Ares, Apollo şi
Altheia.
Tigrul l-a privit şi
lacrimile au început să-i curgă ca un fluviu. Nimeni
nu l-a văzut vreodată pe Tlaloc plângând. Cu
vocea piţigăiată din pricina lacrimilor pe care
încerca să le potolească, a reuşit să
spună:
– Atunci au reuşit!
Ken a aprobat:
– Da! I-au găsit
pe zei! Vin aici. Vom fi din nou o echipă.
Nu au mai ţinut cont
unul de celălalt şi fiecare a lăsat lacrimile de
bucurie să-i acopere faţa. Fericirea era enormă. Au
reuşit! Împreună, au reuşit!
|
|
