Jucaria, de Florin Slapac

2: dimineţile nu erau tulburate decît de surîsul ei uscat. Treceam pe lîngă ea fără să o privesc, fără să-i spun vreun cuvînt. În pietrişul uşor răscolit paşii răsunau ca ronţăitul unui iepure. Mă străduiam să calc numai pe vîrfuri. Tresăream cînd glasul ei ascuţit izbucnea prin surprindere.
    To-to! striga Mumi, dînd o clipă impresia că se foieşte în scaun.
    Servitorul, nebun, înalt, blond, slăbănog, în uniformă nouă văzută de departe, năvălea tropăind. Saluta scurt şi lua poziţie de drepţi. Cînd au fost nevoiţi să se înapoieze în metropolă îi urmase fără să-l fi rugat cineva, deşi stăpînii nu mai aveau cu ce să-l plătească.
    Un ceai, te rog, bine îndulcit şi foarte mmm... poruncea Mumi, ca în fiecare dimineaţă, înghiţind ultimele cuvinte.
    Ţeapănul Toto, în loc să se îndrepte spre bucătărie, o pornea hotărît spre marile bălării care invadaseră grădina, despicînd în trecere aburii plutitori la nivelul genunchilor. După cîţiva paşi de marş se oprea, pocnea din călcîie, saluta impecabil, scuipa cîteva cuvinte ca dintr-o mitralieră bine reglată. Se punea la pîndă, în poziţie de tragere culcat, ochind tot ce mişca prin luneta imaginară a unei puşti imaginare.
    Mumi, al cărei glas piţigăiat creştea în întensitate pînă îşi primea ceaiul, se fîţîia neliniştită pe scaunul ei, ridica poala greoaie a rochiei umezite, se scărpina de cîteva ori la ceafă, culegea de pe neregulata suprafaţă a mesei cîte o coadă uscată de şopîrlă, cîte o pietricică, le arunca într-o doară. Poarta hîţînată de vînt îşi punea la cruntă încercare holşuruburile. Stratul de vopsea încreţit al mesei era devorat de pete uleioase. Cu nădejdi într-o singură ureche, Mumi întorcea capul cu grijă să nu-l spargă, pînă cînd strigătul de izbîndă al nebunului îi săgeta auzul. Ecoul se afunda departe, în bălării. Ea se "supăra" şi-i făcea cu degetul încîntat de la distanţă. Toto lepăda ceaiul, urzea ce urzea şi se îngropa iar pînă la gît în solul unsuros, săpînd cu spor locaşuri individuale de tragere.
    Mumi, după întîia sorbitură, suspina semnificativ. Avea, ca de obicei, două grame de sînge în obraji. Şopîrlele pripăşite prin curte năvăleau să-i gîtuie umbra. Alergau, cădeau, săltau. Urmărindu-le, parcă mai mult decît ar fi dorit, nebunul se lumina la faţă, gata de noi fapte de arme mai ceva ca la carte, cu fruntea scăpărînd de intuiţia unor dificile, dar cu atît mai apreciabile acţiuni represive. Înalt, aproape impunător în uniforma-i de culoarea camuflantă a racilor, pocnea din călcîie, rînjea arătîndu-şi caninii fioroşi ca toate glumele naturii, făcea stînga-mprejur. Glasul stăpînei se înălţa în urma lui zbîrnîind aţa prealiniştii. Mumi încerca să se elibereze din strînsoarea şalului, să-şi desfacă nodul voluminos de sub bărbie. Vîntul îi ridica gulerul brodat al bluzei pînă peste gură. Reptilele nepăsătoare, bondoace, care îi forfoteau pe la poale, îşi aerau pietricelele îngrămădite în guşa larg deschisă.
    Gîrbovit, bîjbîind, apărea şi taică-meu dintre fantomele merilor lui. Răsufla greu, imitînd din ce în ce mai bine pufăitul unei locomotive. Umbra i se prelingea printre tufişurile ale căror ţepi şi frunzuliţe carnivore stăteau răbdătoare la pîndă. Răsturnîndu-se pe scaunul golit, se apuca să-şi admire teaca şi mînerul sabiei, mîngîindu-le cu satisfacţie în căuşul palmelor pătate cu praf, cu praf de puşcă. Decoraţiile ruginite care-i încărcau pieptul se reflectau în ochii lucioşi ai consoartei. Cu vîrsta, fundul i se lăbărţase, făcîndu-l să semene cu un pitic de circ, silindu-l să ţintească bine înainte de a se aşeza pe scaunul îngust. Mumi îi zîmbea cînd şi cînd. Sticla unei ferestre îi reflecta buzele subţiri, întinse pînă la jumătatea obrajilor colţuroşi, pielea creponată de deasupra sînilor, venele liliachii de la tîmplă, părul tras pe spate, smuls de rafale, cei doi cercei rotunzi şi negri bălăngăniţi sub lobii prelungi ai urechilor, eşarfa linsă de intemperii, întărită cu scînteietoare copci. Din scaunul înţepenit, tremurîndu-şi în răstimpuri bărbia dublă, participa în felul ei la conversaţie: plescăia admirativ, hîrîia semnificativ. Căsca gura să spună ceva, îndepărta palmele, rupîndu-şi în două propria umbră şi, pe nepusă masă, încremenea la loc. Îşi scărpina cărarea spîrcuită cu alb, terminată în stînga frunţii creţe, de-a lungul căreia se plimbau nestingherite cîteva insecte. Zîmbind, îşi lăţea grimasa care-i lega colţurile gurii de cele două pungi filiforme care-i susţineau nasul la rădăcină, gropile sinilii care-i înconjurau ochii, labele de gîscă trase pînă sub claia de păr asemănător cu umplutura saltelelor cazone.
    Se priveau în tăcere. Nu mai aveau de mult ce să-şi mai spună. Încercînd să exprime totuşi, în felul ei, o idee obscură, Mumi îşi surghiunea degetele cît mai departe de trup.
    Înainte de a mă retrage, îmi exprimam politicos dorinţa de a reflecta în singurătate la... sporirea unor deschideri? anvergura unei copertine? rărirea sensibilă a unor stîlpi? diminuarea grosimii unor planşee? Intrarea străjuită de cele două coloane buboase mă înghiţea sistematic, ca o gură cu cerul negru, edentată. Scările vechi păreau pe alocuri continuate cu scări false care nu duceau nicăieri, cu firide umbrite care nu adăposteau nimic. Cînd vorbea taică-meu, ecoul silabelor, ca plesnetul unor pietre în apă, creştea şi cobora brusc intensificînd lumina chioară ce puncta coridorul pustiu.
    Mă invita foarte des la el în cameră, nemaiavînd asupra cui să-şi reverse sacul cu vorbe goale. Se instala tacticos pe marginea patului, căci birou nu mai avea, îmi poruncea să iau loc în fotoliul mîncat de carii, măsurîndu-mă din cap pînă-n picioare de parcă nici nu mă cunoştea. Îşi însoţea căutătura cu un fel de schimonosire. Îşi zăngănea cheile masive, inutile, ridicîndu-le deasupra capului, apoi prin faţa nasului. Cînd se hotăra să şi le vîre la loc în buzunarul primitor, în care prinsese obiceiul să păstreze tot felul de obiecte nefolositoare, ca un puşti, deschidea gura:
    Dumneata eşti fiul unui destoinic slujitor al iubitei noastre metropole - începea, mereu pe acelaşi ton - un slujitor însărcinat multă vreme cu misiuni de mare însemnătate şi răspundere. Evoluţia dumitale de pînă acum nu este din păcate demnă de numele pe care-l porţi. Pata pe care ai putea-o arunca în vîltorile inconştiente ale tinereţii asupra ilustrului tău părinte, asupra întregii noastre familii, mă îngrijorează profund. Pe de altă parte, nu pot decît să iau notă de progresele pe care le-ai făcut pe baricadele şcolii de arhitectură. Totuşi, faptul că nu ai socotit de cuviinţă să alegi calea armelor, aşa cum aş fi dorit, continuă să mă mîhnească. La nevoie însă, voi insista personal să fi trimis chiar în primele rînduri, să arăţi acolo, din răsputeri, cum ştiu ai noştri să se remarce, să răsplăteşti cum se cuvine încrederea acordată, să reînnozi tradiţia glorioasă a familiei...
    Se întrerupea, privind în gol, pierzîndu-şi gîndurile măreţe. Îşi vîra distrat un deget într-o nară, scotea ceva de acolo printr-o mişcare expertă, îşi cerceta unghia strîmbă, aflată pe traiectoria perdelei umflate şi, renunţînd cu greu la fumul care abia îi încălzise plămînii, schimba macazul:
    După cum ştim cu toţii inamicul nu se dă în lături de la nici o abjecţie. Nu s-a dat nici cînd a fost vorba să se infiltreze în Colonie, nici cînd ne-a atacat pe la spate, asta şi datorită - îşi întărea el bănuiala dătătoare de insomnii - lipsei unei căi ferate care să uşureze deplasarea celor competenţi la faţa locului - în vreme ce iubita noastră metropolă era... zguduită... din temelii... de... Şi n-o să se dea nici de acum încolo. În curînd însă, stările de lucruri necorespunzătoare se vor schimba radical. Se va face curăţenie! Şi dumitale îţi va veni vremea să pui umărul în acest sens. După aceea, vei putea, dacă vei putea, întocmi planuri trebuincioase care, bineînţeles, vor fi judecate după principiul realizării superiorităţii asupra inamicului, indiferent cum ar arăta el la faţă. Contez pe iscusinţa dumitale! - adăuga scormonind cu ochii încăperea ponosită. Nu văd de ce n-ai fi şi dumneata animat de aspiraţii similare. Nu uita, dragul meu, timpurile noi ne îndreptăţesc să aspirăm către o cetate puternică, severă, invulnerabilă, fortificată, alcătuită din... ştiu şi eu... ochiul să fie mulţumit, că-i mai la vedere. Visez deseori o privelişte concepută pe măsura pretenţioasei noastre poziţii de semănători ai civilizaţiei, măsura unor semănători vigilenţi, al căror neostenit travaliu se va reflecta minunat în întărirea capacităţii combative... adică, mă înţelegi, baraje, parapete, şanţuri de tragere, terenuri de dezangajare-dezactivare, platforme, closete de campanie... Brusc, dădea impresia că zgîrie cu vîrful degetelor atmosfera îmbîcsită. Bătea cu piciorul în podea, încercîndu-i tăria, ca şi cum s-ar fi temut de cutremur. Încăperea îi părea o imensă capcană. Sărea în picioare. În spatele ramolitului fotoliu asculta, numai el ştia ce, cu privirea pierdută, cu palmele înfipte în speteaza zgrunţuroasă. Cute adînci îi brăzdau fruntea din ce în ce mai preocupată. Un firicel de salivă îi împodobea buzele, în spatele cărora un dinte, parcă ultimul, i se mişca sub iureşul răsuflării. Mă retrăgeam fără nici o vorbă.
    Afară, Mumi bătea din pleoape.
    De-ai şti ce vis interesant am avut! spunea, căscînd, mişcîndu-şi cu subînţeles genele rare. Şi fără să aştepte vreun îndemn pornea să bîjbîie prin întunecimile minţii în căutarea unei minciuni. Risipindu-se aiurea, la fiecare mişcare a capului, stratul gros de pudră îi dădea un aer de adîncă supunere la o inevitabilă fatalitate. cîteva broaşte dezorientate scormoneau cu furie pietrişul, scuturîndu-se în răstimpuri de fulgii de frumuseţe scăpaţi cu bine de pe faţă. Gîtul i se încreţea, arcuindu-se periculos, încercînd în zadar să tragă după el spinarea ţeapănă ce refuza, ca o adevărată platoşă de oţel, să se lase îndoită. Un şarpe de casă, în drum spre marile bălării, înainta cu grijă să nu-şi spargă capul sub rotilele scaunului: carne rece, ochi de sticlă. Lăsa dîre spumoase, pe care ea le urmărea cu prefăcut interes. Cîte o pasăre înfometată, zdrenţăroasă, ateriza prin surprindere. Bătaia aripilor alunga broaştele verzurii, melcii fără casă. Lunecau sub scaun, la adăpost. Mumi scociora în hăul unui buzunar, spărgea în cîrligul degetului osos coaja unui ou pipernicit, ca de şopîrlă, îl ducea la buzele temeinic sulimenite şi îl sorbea fără să clipească, plescăind, zgîlţîindu-şi beregata, silindu-i pe cei din jur să se holbeze la cer. Ceaşca cu ceai din ce în ce mai neîndulcit bîţîia pe farfurioară. Şopîrlele, fluturînd codiţe diafane, o rupeau la fugă. Ceaiul se răcea neatins, nu înainte de a prinde în capcana lui aromată o jumătate sau chiar o duzină întreagă de paşnice insecte.
    Toto executa, sigur pe el, un viguros pas alergător pînă în dreptul celor doi meri uscaţi din fundul curţii. Într-o mînă ţinea puşca, iar în cealaltă luneta ruginită pe care o tot ducea la ochi. Vorbea greu, poticnit. După ce se lăsa admirat, o zbughea înapoi, printre buruieni, lansînd din mers apeluri la vigilenţă sporită. Se căscau în urma lui poteci, parcă negre de supărare, dînd la iveală, în amprentele adînci ale bocancilor grei, mineralele pămîntului, rare şi reci şi scumpe la vedere. Mumi, pipăindu-şi eşarfa kaki, păroasă, ofta, zgîndărind uşor buba liniştii abia deocheate. Fixa centrul mesei coşcovite, descojea rugina, doar aşa, prin forţa căutăturii, murmurînd cîteva măsuri dintr-un marş glorios, altora odios. Sub efectul lui, poate, umbra i se desprindea vioaie, plutea de-a lungul unor gîtuite elipse. Se apropia furiş de intrarea în casă, de-a lungul zidurilor poroase ca nişte coli de sugativă, dispărînd subit pe uşă. Pocnetul unei împuşcături îndepărtate spulbera amintirea acelei umbre. Mumi întindea braţele moi, aproape vîscoase. Palmele i se plimbau pe gîtul dezgolit, sfîşiind gulerul ţeapăn. Părea cufundată în căutarea unui mod de a se ridica mai repede la cer, ori poate doar de a se dezlipi de scaunul metalic. Rochia mototolită, lustruită de vremuri, dezvăluia cu fiecare şerpuire a respiraţiei cîte un sîn vînăt, de care stăteau prinse buchete de lipitori gata să plesnească sub pieliţa subţire: capcane în care sîngele căzuse prizonier... Cîteva reptile mute, aparent credincioase, i se împerecheau în poală. Fără să le simtă, ea deschidea gura, cu gînd să spună ceva. Uita ce, şi rămînea aşa, cu ea, cavernoasă, în calea vîntului. Lumina cîtorva gloanţe trasoare însufleţea iarăşi umbra.
    Săturîndu-se să mai ţintească, Toto, cu o fărîmă de dispreţ agăţată de pungile obrazului, se întorcea cu spatele. Scutura luneta, ridica ochii, scormonind cerul spuzit, murmurînd, scrijelind pe carnetul de campanie, cu care îl înzestrase taică-meu, amănunte tehnice referitoare la pinionul mecanismului de ochire, la pîrghia de desprindere a mişcării repezi înregistratoare.
    Şopîrlele prindeau viaţă, porneau să ţopăie încoace şi-ncolo. Mumi le urmărea o vreme. Umbra i se prelingea pînă în hol, se apuca să cotrobăie prin cutiile de carton aşezate una peste alta, aruncînd de-a valma hîrtii arse pe la colţuri, pagini de caiet cu sîrmă, plicuri împamblicate, vineţii, de pe care se desprindeau, cu pocnet de gîndaci plesniţi cu papucul, timbrele, poze lipicioase. Hîrtiile vînturate făceau cîte o voltă, repezindu-se înapoi pe uşă, măturînd totul în cale, oprindu-se, mult prea uşoare pentru a se supune gravitaţiei, deasupra capului ei, ca un roi de ţînţari întărîtaţi. Şopîrlele înnebunite de poftă rămîneau cu limba scoasă.
    Nebunul, mereu mai sprinten, tîra carcasele unor vechi proiectile culese cu mare trudă, legate unele de altele cu sfoară, ca nişte butuci putrezi, desprinşi dintr-o plută eşuată cu mult în urmă. Lăsau dîre late, adînci. Vîntul le umplea cu frunze. La mijlocul drumului, Toto încremenea ciulind urechile lui bine antrenate, în căutarea ţiuitului vreunei bombe rătăcite. Nu era însă decît un greiere sau cîntecul maţelor lui în care aerul captiv trăgea să moară.
    Ecoul unei explozii smulgea spori ciupercilor încropite pe treptele îndurătoare, zgîlţîia uşile care se închideau ca împinse de fantome, cu un clănţănit morocănos, astupînd camerele pustii, igrasioase. Furtuna de praf stîrnită însemna fără milă zidurile, pătînd găvanele largi ale tencuielii. Sticlind ca un far, o fereastră scăpată din chingi se zbătea bezmetic.
    Mumi se scărpina, îmbufnată, de-a latul sprîncenelor desenate, ascunzîndu-se şi mai mult în spatele evantaiului patinat. Respiraţia ei acidulată gonea insectele adunate într-un efemer con de lumină. Părea ea însăşi un mare şi gîrbov ţînţar, cu buze întinse în locul trompei frînte. O rază plumburie îi dădea în treacăt la iveală dinţii rari, cruciformi.
    Taică-meu, cu glas subţiratic, ordona ceva din fundul grădinii. Nedumerită, Mumi îşi întindea gîtul. Toto icnea în toiul unor complicate exerciţii de tragere. Ţăcănea cartuşe oarbe. Coaja de vopsea a mesei sărea în sus, pulverizîndu-se suav. Mumi îşi clătina capul luminat pe jumătate, scuturîndu-se de ghemotoacele de umbră care-i pătau părul. Taică-meu dădea la loc comanda. Tăcerea strînsă de gît în cleştele glasului său cădea moale în iarbă. Toto îşi împodobea chipiul cu un boboc îmbătrînit înainte de vreme.
    Ce vreme! Umezeala se prelingea peste metropolă ca picăturile de lapte de-a lungul unui sîn istovit. Javra, adulmecînd marginea curţii, părea să-l aştepte. Din cerul aproape îndoliat scăpa cîte un fulger fumuriu împrăştiind puţină pulbere, cenuşă. Alexandru închidea şi deschidea la întîmplare sertarele memoriei. Ce făcuse pînă atunci? Cine era el? Păpuşă de lemn, ghem de paie, cîrpă de om? Ar fi vrut să găsească un răspuns oarecare, dar floarea cuvintelor i se ofilise. Cîteva raze brusc reînviate fărîmiţau apusul. Neputinţa de a se oglindi în sinea-i, speranţa într-un difuz ţinut al liniştirii îl rătăceau în mîhnirea care-l răzbea fără milă. Audax Iapeti Genus! se trezi murmurînd, cu gîndul. Cîinele, înghiţind văzduhul ca flămîndul zeama lungă, se ridica în două labe, lătrînd, mîrîind, gudurîndu-şi ochii. Antares se vedea foarte bine în seara aceea care ameninţa să se înfigă în noapte ca o suliţă al cărei vîrf tremurător zgîria semne chiar deasupra orizontului.
    Alexandru s-a luat după cei ce păşeau încet pe lîngă el. Cerniţi erau sau aşa îi făcea să pară asfinţitul. Pietrişul îi scîrţîia prevestitor sub tălpi. A trecut printre cele două coloane din care timpul muşcase cu poftă. A călcat acelaşi prag ca şi ei, pragul casei din care plecase cu zeci - socotea el vertiginos - poate chiar sute de ani în urmă, s-a aşezat pe unul din scaunele răspîndite de jur-împrejurul pereţilor, tăcut ca şi ei, încercînd în zadar să-şi astîmpere zbuciumul nelămurit care-i sfîşia pieptul.
    Lume-lume ce de lume, bărbaţi cu barbişoane cenuşii, cochete cu pălării, oameni gri, gravi, oftau cu demnitate, în locul acela atît de sumbru ornamentat, atît de împînzit cu fel de fel de coroane, flori de hîrtie cerată, banderole, era şi timpul, parcă, să se păstreze un ţeapăn moment de reculegere, spatele drept, gîtul întins, ochii în jos, palmele pe genunchi, buzele strînse, dar morţii devin repede plictisitori, în cele din urmă viii trebuie să se dezmorţească, să schimbe între ei săltăreţe şiruri de vocale, puţin stridente, dar tocmai de aceea uşor de prins din zbor chiar peste sicriu, mingi rotunde, goale pe dinăuntru şi totuşi pătrunzătoare, capabile să-l facă şi pe Alexandru să penduleze din cap şi să încerce să le urmărească, nu fără efort, şi pe urmă şi moartea asta, se trezise rostind nervos un bătrînel, ei vedeţi, asta-i exact continuarea ideii mele, spunea o femeie cu vocea între două vîrste, foindu-se alături, scîrţîindu-şi scaunul, parfumată abundent, chiar aşa, nu-i decît o trecere spre, dar se oprea brusc înspăimîntată, fără să reuşească să dea la iveală spre ce, nu pentru că n-ar fi avut ea niscaiva bănuieli, doar părea să fie între două vîrste, ci pentru că, după aparenţe, se temea să nu stînjenească sensibilităţile cuiva, dar dumneata ce crezi? îşi desfăcea ea totuşi nodul din gît şi după fiecare vocală aerul vibra înteţind freamătul lumînărilor aprinse care scoteau fum, dar nu prea cine ştie ce, răspîndind o atmosferă plăcută, intimă chiar, termometrul aşezat cu dibăcie deasupra uşii indica perfect numărul gradelor corespunzătoare unui priveghi reuşit, dovadă că majoritatea celor instalaţi pe scaune de-a lungul pereţilor, profitînd de penumbra groasă, se descheiau la haine, cîteva femei mai dolofane se descălţaseră deja, la fel făcuse şi vecina lui, împingînd cu discreţie, cu deosebite precauţii, pantofii între picioarele scaunului, strănutînd pentru a acoperi scîrţîitul indecent, în vreme ce, pîndind profilul mortului, Alexandru clipea încă orbit de unduirea lumînărilor, şi pe urmă şi moartea asta... repede siluetele cîtorva femei voalate înconjurau sicriul, fîşîindu-şi ciorapii cerniţi, păşeau apăsat cărînd tăvi prea pline, treceau de la un scaun la altul şi mîinile se întindeau în întîmpinare, apucînd, fără să aleagă, o felie de pîine fără sare şi o bucată de brînză cenuşie, dacă asta era, cîteva glasuri murmurau drept mulţumire un fel de snop bine legat de consoane, ciudat, brînza rece se lăsa cu greu fărîmiţată între fălcile neastîmpărate, o lua foarte încet la drum în jos pe esofag, cei din capul rîndului, imposibil de zărit de acolo de unde se afla Alexandru, îşi exprimau îngrijorarea cu dumicatul în gît, într-adevăr bezna se îngroşa văzînd cu ochii, mîini dibace aprindeau noi lumînări încercînd să o alunge, altele strecurau şi cîte un pahar cu apă celor cu limba uscată, apă călduţă cu gust amărui şi miros de tămîie, lumînările parcă dogoreau făcînd umbra celui întins pe catafalc să vibreze, să se ridice pe pereţi, să se tîrască pe tavan, să se oprească o clipă şi să se arunce la loc în culcuşul lăcuit al coşciugului şi iar să o ia de la început, zbîrlind părul în cap unui vorbăreţ sau altuia ce se ferea trăgîndu-şi scaunul înapoi, mai la perete, tulburîndu-l pe Alexandru care privea cu luare-aminte, năzuind să distingă trăsăturile celor din jur, ici-colo reuşea, după capriciile flăcărilor care strîmbau în joacă feţele, să vadă cîte un chip schimonosit într-un colţ, apoi nălucile jucăuşe se înghiţeau reciproc, rămăsese cu paharul golit în mînă, neştiind unde să-l aşeze, paharul făurit din sticlă subţire strălucea ca o lanternă de buzunar pusă-n ochi, în ochii mortului care parcă îşi oprise respiraţia ca să audă mai bine, renunţînd să-şi mai caţere umbra pe tavan, unii vorbeau prea încet, cu voci tremurătoare, de parcă aveau trac, alţii, dimpotrivă, trăgeau la răspundere fără să le pese de întuneric, cu voci inchizitoriale, dar cei vizaţi păreau a nu fi de faţă şi vorbele îşi vlăguiau iute puterile îndoielnice, silueta răsucită a unui stimat domn se înălţa măreaţă, ondulantă, mestecîndu-şi moţul pipei neaprinse gesticula sporadic, experienţa, da, experienţa, zicea ea sub protecţia anonimatului, arată că soluţiile impuse nu sînt decît trecătoare şi atunci cînd conjunctura se schimbă, se schimbă automat şi datele problemei, echilibrul de forţe devine peste noapte cît se poate de fragil, aiurea! îi tăia un alt glas elanul, de undeva, de pe partea cealaltă a sicriului, conjunctura nu mai are de mult vreo importanţă, oricum nimeni nu are încredere în nimeni, chiar acolo unde se adunaseră să aducă un omagiu şi să ţină de urît unei foste rude sau, mă rog, unei foste cunoştinţe comune, dacă cineva îşi vîra mîna în buzunar o făcea doar pentru a-şi verifica pistolul, în ciuda acalmiei aparente, un război ca lumea putea izbucni oricum subit, din raţiuni cît se poate de obscure pentru cetăţeanul de rînd, dar nu aşa stăteau lucrurile, nicidecum, credea altcineva, faptele o dovedesc clar, de la o vreme încoace oameni de seamă, pregătiţi serios, discută zi şi noapte problema, de altfel îngrozitor de complexă, se ştie doar că vocile nepregătiţilor nu fac doi bani în astfel de situaţii, pe un asemenea teren minat cine nu se pricepe să nu calce, ca să nu mai vorbim de, totuşi, intervenea un glas piţigăiat, experienţa acumulată constituie o pildă permanentă, vă rog puţină linişte, puţin respect pentru răposat, era tîrziu şi ea ar fi dorit să tragă un pui de somn, mormăia o voce cu năduf, şi deodată o femeie mai de lîngă uşă începu să ţipe, ce oroare, un scorpion, striga ea, scorpionul mişuna prin cameră şi oamenii, uitînd de plictis, lăsau înfioraţi paharele să cadă şi să se facă cioburi, ridicau picioarele, renunţînd la contactul cu pămîntul, cerînd în cor lumină, un ins corpolent, fără pic de păr în cap, îşi aranjă la repezeală membrele inferioare pe scaun, gen Buddha, îndemnîndu-i şi pe ceilalţi să facă la fel şi să aştepte cu răbdare zorii care urmau negreşit să măture întunericul şi să dezvăluie ascunzătoarea abominabilului nevertebrat, o clipă avură cu toţii impresia că animalul cu glanda lui veninoasă cu tot căuta să se caţere pe catafalc, desigur, îndrăzni spînul să glumească, n-are nimic cu noi, cu cetăţenii onorabili, pe mortul plin de păcate i s-a căşunat, o fi venit să, ia taci, striga o înlemnită de frică, asta-i bună, o fi vreun Chelifer cancroides, şoptea un glas tremurat în vreme ce prin uşa deschisă Alexandru zărea din nou chiar deasupra orizontului steaua Antares care îl înţepa în ochi, îi intensifica mîhnirea ce-i inoculase inima, îl obliga să clatine din cap ca şi cum ar fi vrut să scape de o frunză lipită de frunte, dar Aurela se întrupa mai repede ca niciodată, clar, copleşitor, într-un leagăn, ba nu, într-un fotoliu, ba nu, în picioare desigur i-aş fi pîndit scurtele priviri aruncate prin fereastra larg deschisă, dar şi cutele rochiei, aş fi tras politicos scaunul, invitînd-o să se aşeze, murmurînd o rugăminte imposibil de trecut sub tăcere, lasă-mă să te ating, să mă încredinţez că eşti într-adevăr lîngă mine, tocmai din capătul celălalt al mesei de stejar, chircit de presimţiri, i-aş fi urmărit gesturile simple, felul delicat de a mînui furculiţa, cuţitul, mişcarea buzelor, obrajii împurpurîndu-se, degetele uşor încurcîndu-se, dinţii abia înmuiaţi în paharul cu vin, aş fi încercat să o descriu apelînd la cuvinte furate de prin cărţi, de prin lirica de dragoste a popoarelor, m-aş fi contemplat pe furiş în luciul tacîmurilor de argint, scuturînd aievea un fulg rătăcit pe mînecă, fulg aspru pe mîneca moale, aş fi repetat o glumă străveche, apoi aş fi tăcut chitic, aş fi sărutat-o cu ochii, drămuind clipa propice cadoului agăţat de un pretext de sărbătoare, în aşteptarea clopoţeilor dătători de speranţă ai rîsului ei, poate chiar în seara cînd, pe negîndite, în spatele ferestrelor ar fi izbucnit prima ninsoare, ca un adevărat veteran lăsat la vatră, aş fi prins chef de vorbă, aş fi depănat amintiri abominabile, ea s-ar fi cutremurat, aş fi urmărit pe îndelete efectul, m-ar fi luat de mînă, s-ar fi lipit de mine, m-ar fi cercetat bănuitoare, aş fi liniştit-o în timp util, liniştindu-mă la rîndul meu, împăcîndu-mă cu lumea, pînă şi cu moartea care avea să ne ia totuşi cîndva la ea, harş! deodată, pe amîndoi, desigur că zilele ar fi avut o altă consistenţă, fără întîrziere, ca o locomotivă încinsă, vara ar fi tot venit, şi ea, subliniind în felul ei scurgerea anotimpurilor, şi-ar fi dezvelit de atîtea ori caninii de pisică, ajutîndu-mă să uit cine ştie ce, cine ştie cum... Alexandru se scutura ca de strînsoarea unei vedenii tocmai cînd un curajos propunea o atitudine mai demnă, dă-o-ncolo de gînganie! şi, căscînd cu subînţeles, pornea la şlefuit o idee mai veche, viaţa e demnă de a fi trăită în tihnă sau cel puţin ar putea fi, trebuie făcut ceva în acest sens, mulţi, zicea el, credeau în existenţa posibilităţilor de îmbunătăţire a situaţiei de nesiguranţă, în căile şi mijloacele specifice de a realiza o mare brînză în acest sens, în ciuda zbuciumaţilor care propovăduiau ineluctabila autodistrugere, dar o femeie îl întrerupse strident, închizîndu-i gura cu un ţipăt neruşinat, pentru că ea vroia să facă pipi şi cum era să se dea jos de pe scaun dacă pocitania aia de scorpion stătea la pîndă, o altă femeie, de peste coşciug, zise, du-te dragă afară, ce naiba, uiţi pur şi simplu unde te afli, dar nu mai avu vreme să adauge altceva, pentru că o fantasmă cutezătoare se şi ridicase de pe scaun, ocolind catafalcul cu paşi mărunţi, încremenindu-le tuturor cuvintele pe limbă, bravo, rupse un zeflemist tăcerea, e încă plină lumea de eroi, Alexandru se străduia să vadă mai bine chipul mortului căutînd să descopere al cui fusese trupul acela inert, aşezat cuminte în centrul încăperii, dar penumbra instabilă îl împiedica să afle, aerul scrumit se îngroşase, vocile ţintuiţilor pe scaune zumzăiau spre alungarea plictisului, o umbră neastîmpărată se lansase cu încredere într-o concisă, interesantă incursiune care captă treptat auditoriul, suliţaşii, spunea, mergeau aplecaţi permiţînd arcaşilor şi arbaletierilor să tragă sau dimpotrivă se avîntau în luptă drepţi ca brazii şi de aici, printr-o dibace întorsătură de frază, abordă chestiunea fantasinilor cu pătratul lor ţepos, pînă la urmă erau oare tobele necesare în marş sau dimpotrivă, şarja şi atacul în adîncime se potriveau cavaleriei grele sau dimpotrivă, trupele călări se puteau apropia la trap de infanterie, trăgînd din mers? şi apoi? întrebase cu glas afectat, prost nuanţat, o femeie pe jumătate adormită, apoi se putea urmări adevărata artă care consta în măiestria revenirii în flanc şi punerii în bătaie a muschetelor, şi nu de orice fel, le văzuse cineva pe cele cu cocoşul roşu? nu le văzuse nimeni, păcat, în lipsă de, armele albe, mai ales cele cu lamă triunghiulară, nu-şi avuseseră egalul, faptul că pedestraşii de elită le folosiseră cu succes atîta vreme spunea multe, cu deosebire cele cu mîner lung, filigranat, cu aurit capăt discoidal, şi vorbele lunecau uşor spre tehnica damaschinajului aplicată la tecile de lux atît de fine, atît de moi la pipăit, suspină un anonim, iar după ce suspinul lui pieri se auziră distinct picioruşele scorpionului zgrepţănînd pe duşumea, aţîţat parcă de înşiruirea aceea de ghioage şi bombarde, de ghiulele şi halebarde, înainte de a-şi întoarce chipul vineţiu în direcţia stelei Antares, ale cărei raze păreau că sînt gata să-i aprindă părul, un tînăr strănutase, ecoul strănutului străbătea ca un cuţit obscuritatea, şi încă o dată cuvintele porneau să zumzăie, treceau pe deasupra mortului care se pregătea să le ia cu el în pămînt, hotărîţi să-i ţină de urît cum se cuvine intrară şi alţii în vorbă, deschizînd cu deosebită pricepere vii discuţii, pînă şi o băbuţă, una cu părul cocoţat pe speteaza grosului fotoliu de sub fereastra cernită începu să dea din gură, pînă ce o femeie cu trăsături incerte, uitînd de ameninţarea scorpionului, sări silenţios în picioare, pregătindu-se parcă să strige ceva, dar se prăbuşi oftînd, brusc înspăimîntată, pradă unei presimţiri în miezul căreia bobocii ţepoşi ai fricii pocniseră la unison, înteţind cu valul de aer deplasat zbuciumul flăcărilor, mai durează mult? întrebă un bărbat a cărui umbră lunguiaţă părea strivită între două jerbe, şi neprimind nici un răspuns sughiţă încurcat, dar nu înainte de a sublinia cu măiestrite inflexiuni necesitatea de a fi mereu cu urechea larg deschisă, căci inamicul nu doarme niciodată, priveghează, nu se joacă, păi tocmai, înăuntru dar şi afară noaptea vălătucită de răsuflările fierbinţi ale naturii se îngroşase, iar scorpionul, sub sicriu, pîndea cu glanda lui sensibilă aţintită ca un ochi atotcunoscător spre rătăcitoarea stea Antares care se învîlvora mai ceva ca lumînările. Unduirile lor parcă îi accelerau pulsul sîngelui în timpane, răpindu-i toată energia, ca o chemare, ca un cîntec ştiut cîndva pe de rost, şi fără să-i mai pese de trecerea vertiginoasă a cuvintelor prin aer Alexandru redescoperea mulţumit că da, aşa avea Aurela obiceiul să aprindă lumînări chiar în plină zi, în spatele cărora îi plăcea să se ascundă, chipurile, atunci cînd se dezbrăca, şi nu făcea el oare trei paşi înapoi pentru a scăpa de raza de lumină care îi tăia perspectiva, pentru a se furişa în unghiul de umbră cel mai favorabil de unde putea să o privească îndoit, folosindu-se şi de oglinda bătută în cuie ceva mai sus de paravanul cu pete, parcă veşnic pete de cafea, lungindu-şi gîtul, ridicîndu-se pe vîrfuri cu grijă, de teamă să nu-i scîrţîie pantofii, se repezea cu privirea izbind-o în moleculele imaculate ale sutienului, în vreme ce ea vorbea, gîngurea mai bine zis pe tonul acela de alterată nepăsare, ridica uşor glasul pe alocuri, poruncindu-i Elizei care moţăia în curte să-i aducă - tăinuitoarea, dezinteresata tăinuitoare - rochia aia nouă pe care o primise în dar, ştia ea, Eliza, de la cine, şi pantofii, care precis că erau gata lustruiţi şi aşteptau sub masa din bucătărie unde taică-su îşi bea ceaiul colonial şi îşi punea cutiile cu mărunţişuri la loc unele peste altele, aranjîndu-le ca pe cuburi, ei bine, da, zărea, în sfîrşit, victorie deh, cînd era mai-mai să cadă pe spate, o fîşie de piele din şoldul revărsat, apoi, printr-o mişcare bruscă a capului, umărul gol ce tocmai pivota graţios, ca o perlă scăpată în apă, pierzîndu-se progresiv din vedere, nu înainte ca el să se întrebe ce naiba l-o fi găsit, ce l-o fi apucat, pentru că în fond falsele ei exhibiţii, pudoarea aceea evident prefăcută ar fi trebuit să-l facă să se întoarcă de-a binelea cu spatele, să-şi ia eventual tălpăşiţa, în fond, da, astea erau cuvintele, ştia atît de bine despre ce era vorba, pielea ei mai întotdeauna mirosea a transpiraţie, gura emana, în clipele care odinioară i se păruseră ca desprinse din poveşti, şoapte de dragoste deplasate, culese de prin şuşotelile verişoarelor, de prin revistele îngrămădite în lada de campanie a cumnatului cutare, nu o surprinsese oare punînd semn între pagini cu ofilite foi de ceapă, nu rămăsese uneori, după ce ea aţipea, cu ochii la petele de sudoare cenuşii, dar atît de misterioase, în fond din ea veneau, care îi marcau furoul în dreptul subsuorilor, şi, pe măsură ce ea îşi trăgea rochia, el clipea încurcat, rostind cîteva vorbe de circumstanţă pentru urechile Elizei care de fapt nici nu avea nevoie de ele, căci moţăia ca de obicei uscîndu-şi părul în curte, sub fereastră, de fapt cine ştie cît de repede îşi schimbase Aurela rochia atunci cînd fusese cu bărba-su, cine ştie cît de scăldată în lumină se prefăcuse, dar poate că figura cu lumînările nu o folosise decît după înmormîntare, ca să vezi, şi totuşi găsea puterea să facă cei doi paşi, tresărind ca întotdeauna cînd îl chema să-i închidă fermoarul obstinat, cu gîndul la minunăţiile, minciunile, misterele care se încăpăţînau să existe în pace şi indiferenţă în carnea ei, obrajii îi ardeau, căuta, îndepărtîndu-se politicos, să o ţină minte astfel, înainte ca ea să deschidă gura şi să spună ceva, rugîndu-se ca lumînările să explodeze în jerbe înalte, pînă ce Aurela, întrerupîndu-l, aparent ofensată de retragerea aceea, îl ruga să-i caute umbreluţa mereu defectă, mîna lui se îndrepta automat spre cuier, se răzgîndea pe drum, şi, făcînd un arc de cerc, se oprea după gîtul subţire care se destindea înţelegător, şi ea îşi ferea ochii din bătaia lumînărilor, apropiindu-i de ai lui şi făcîndu-l să orbească... Degeaba, şoptea vecina de scaun, mîngîind cu vîrful picioarelor goale duşumeaua, trăgîndu-şi nasul, degeaba vă e frică, iar Alexandru tăcea, aşteptînd încordat ca lumina să prindă puteri pentru a-i desluşi chipul, înainte de a-i spune două vorbe, scorpionul putea fi atras de călcîiele ei neastîmpărate, degeaba, murmura străina tot întorcînd capul spre uşa deschisă în preajma căreia poposise o bocitoare prost plătită, Alexandru nu o mai auzea, trecea cu privirea peste creştetul acelei arătări, se oprea o zecime de secundă într-un punct nervos de pe bolta care pîlpîia în direcţia centrului Galaxiei şi, scuturîndu-se ca sub povara unei amintiri din viitor, căuta să distingă noi fante în încăperea alungită, pe alocuri scăpărătoare ca o uriaşă feştilă vînturată, dar nu întîlnea decît colţurile, muchiile sicriului, mortul părea un fel de grămăjoară de noroi peste care se aşezau în valuri umbrele în chip de lilieci la vînătoare. Deschidea gura, îngăima cu o altă voce decît ar fi vrut o jumătate de sunet, un fel de v de la vă rog, contempla coroanele, buchetele de flori, plantele moarte de existenţa cărora uitase, îşi clătina scaunul şi se lăsa pe spate, renunţînd să mai încerce să zică ceva, căci se simţea înşurubat în cizmele tot mai grele, de fontă, spinarea, genunchii de cauciuc îi tresăltau, în vreme ce schimbul de vorbe peste sicriu lua iarăşi amploare, scormonindu-i circumspecţia. O siluetă îşi plimba alene limba de cenuşă peste buzele strîmbe, acoperind cu vocea piţigăiată zîzîitul flăcăruilor, mai e mult? mormăia fără vlagă un bărbat uşor trezit din somn, dintr-un mic somn populat ca un vis în care pe o bancă un om visa, bîjbîind cu privirea către cioturile palide ale fumegătoarelor lumînări ce încadrau capul mortului, iar, izbit de izul pătrunzător, suspect, care dădea tîrcoale, Alexandru îşi schimbă poziţia, scîrţîindu-şi speteaza tocmai cînd un priveghetor lansa disperate chemări la ochii-n patru, căci zărise o clipă scorpionul, sau aşa i se păruse, flăcările ţuguiate, împinse parcă de respiraţia mortului fără trăsături, căci fumul se străduia întruna să-i înfunde faţa în zăpada lui cenuşie, strîmbau pereţii şi profilul unui stimat domn, în vreme ce umbra leneşă a decedatului ieşea tiptil din coconul ei pufos, fumuriu, înconjura încăperea, martoră fără substanţă a neliniştii ce mocnea pe scaunele topite în întuneric, atmosfera se îngroşase cu fum usturător eliberat cu prisosinţă de lumînările intrate în derută, razele plăpînde de lumină explorau cu timiditate cadavrul care se eschiva exasperat, care părea că pluteşte pe o apă învolburată în coşciugul ca o barcă, unii căscau fără să observe acest lucru, trimiţîndu-şi limba uscată la plimbare cereau cîte un pahar cu apă, dar paharul rămînea promis vag, căci nimeni nu îndrăznea să se mişte. Pe neaşteptate un ţipăt prelung îngheţă o fărîmă de clipă sîngele în venele acelor oameni gri şi gravi. Cu excepţia mortului, desigur. Încrucişîndu-şi nălucile degetelor pe tavan o smerită icni o maledicţie la repezeală, umbra ei de vrăjitoare zbîrci pereţii apoi, lăsîndu-şi mîna uitată deasupra capului într-un vag gest de ameninţare să cadă, cu arătătorul întins spre centrul mesei, drept în poală, arătă cu degetul lung şi ascuţit ca o suliţă în direcţia în care zărise pîlpîind cei şase ochi ai scorpionului, şi cei de pe scaune, inclusiv zîmbăreţii, amuţiră. Transpiraţia lor fierbinte înmuia ceara, lumînările aproape duse dezlănţuiau flăcări diforme, umbra defunctului dănţuia aţîţată, nările fumegau, cuvintele deveniseră deodată străine de camera aceea, cu lumea lor cu tot, doar suspinele se chinuiau să răzbată în întuneric, răbufnind de colo colo, mortul sughiţa înfricoşat, sau poate nu el, să-i facă cineva de petrecanie, pentru Dumnezeu, ar fi vrut să strige un curajos, dar gîtul uscat hîrîia jucîndu-i feste, reuşind în cele din urmă să deschidă gura dădea glas unui fel de chiuit, care înteţi neliniştea, şi Alexandru reuşi să fure un petic de cer cu ochiul, un petic strălucitor, dominat cu nepăsare de steaua Aldebaran, îşi ţintui imaginea pe retină, cît valurile respiraţiilor sacadate cutremurară coşciugul, găsind răgaz parcă să deosebească în sufletul deodată limpede şi încăpător vaste bucăţi de timp şi spaţiu smulse brusc eternităţii, o fulgerătoare iluminare, nu departe, Pleiadele, stol de licurici, căutau cu razele lor jucăuşe să spargă înnegurata carapace a nopţii, aerul părea încins, strîns între roci incandescente, se simţea prin pîcla înăbuşitoare cît le era de sete celor de pe scaune, cu gesturi de năpăstuită Electră, cu mîna la frunte, o cuvioasă proba puterea unei rugăciuni, o sensibilă leşina suspinînd, un brav uşor voalat reuşea să-şi încarce pistolul, linişte! izbutea să strige înainte de a apăsa pe trăgaci răstindu-se încă o dată la nimeni şi fumul înăbuşea încăperea cu zăpada lui pufoasă. Agonizînd, feştilele proiectau scîntei în pereţi, fulgerînd în treacăt părul dispărutului, găurind conurile de umbră. Priveghetorii căpătau treptat glas, sforţîndu-şi elocinţa să menţină valvele conversaţiei deschise, îşi suiau vorbele una cîte una pe aripi largi şi temerare, plimbîndu-le printr-un ţinut feeric, îmbunătăţit treptat din multe puncte de vedere, printre idealuri înălţate la nivelul norilor şăgalnici şi, luat de rostogolirea silabelor cînd pierdute cînd prinse din zbor, care făceau hîţa-hîţ prin atmosfera vălurită, îndreptîndu-se către uşă pe deasupra curentului de aer cald, încreţindu-se astfel la codiţă, Alexandru se lăsa purtat de fumul albăstrui, de plesnetul sacadat al perlelor de ceară lichidă în suporturi, în vreme ce glasurile obosite, căscaturile, îmbîcseau încăperea, împleteau o densă reţea, lungind suflul nopţii fără măsură, la dimensiunile unui an, unui deceniu, sau poate chiar mai mult, dar nu atît de mult încît de îndată ce umbrele lichide, cioturile încărcate ale lumînărilor, au vrut să se reverse asupra sicriului, printre genele ei cuminţi lumea să nu presimtă zorii.
    Cînd pe uşa crăpată au pătruns în sfîrşit semnele aurorei, priveghetorii anticipau învioraţi tîrşîitul spăşit al picioarelor în urma cortegiului, stoarcerea unei lacrimi sărate, poate acre, la momentul oportun, cînd coşciugul se va legăna pe frînghiile groparilor, şi cineva va rămîne o vreme cu capul gol, cu mult după ce grăbiţii vor părăsi cimitirul, neştiind ce atitudine să adopte, cum şi ce să gîndească, zgomotul înfundat al pămîntului va fi treptat acoperit de freamătul prorocitor al pinilor pitici, de gălăgia funebră a vrăbiilor, de rafalele care încet-încet vor lua totul în primire.
    Găunos şi solemn ca o pianină bîntuită de şoareci, fără să mai ştie cum să devină el însuşi, Alexandru cerceta încăperea, amorţit, cu palmele uitate închise, cu degetul mare de la mîna dreaptă întins, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o punere de pecete. Cît primele raze tiveau cadrul uşii, căscaturile prelungi au fost brusc întrerupte, căci o femeie slabă de înger s-a apucat să strige, nu de jalea mortului, ci de teama scorpionului care, înviorat şi el, se pornise să dea tîrcoale din nou pe sub scaune. Zorii moi suflau în fumul privirilor, lemnăria trosnea în ritmul cocoşilor treziţi departe, părea să fie o dimineaţă încîntătoare, răposatul, mormăia un bărbat gri, grav, trebuia desigur ferchezuit puţin, în ultimă instanţă cu ce s-o găsi la îndemînă, niscai pudră, niscai farduri aveau femeile, că prea fusese cald în noaptea aceea şi desigur bocitoarele trebuiau tocmite, groparii trebuiau plătiţi, trebuiau precizaţi umerii zdraveni ai celor ce urmau să poarte sicriul, ca nu cumva doamne fereşte să, formalităţile astea, zău, greu mai e să scapi de un mort, şi va-a-a-i! un ţipăt violent sfîşie încăperea reanimînd lumînările, legănînd pereţii, ţiuind în creieri, risipind încrederea abia strecurată în suflete, scorpionul înţepase pe cineva! trebuie chemată ambulanţa, vai! ce tîmpită imprudenţă! moţăiţii se agitară brusc împunşi de curiozitate, oare cine fusese victima? trebuie anunţată poliţia! cine? şi, speriat de atîta vînzoleală, de zgomotele fără sens, scorpionul se hotărî în sfîrşit să iasă la iveală, să-şi îndrepte cleştii spre cer, să coboare treptele abia zvîntate, scuturîndu-se de amorţeală, să o ia la drum, grăbit, surd la oful de uşurare care îi însoţea plecarea, of acompaniat de o scurtă zguduire în îndepărtata regiune ecuatorială a bolţii care se pregătea parcă să se desfacă. Lumea sări în picioare ca la un semn, deja sosise ţiuitoarea autosanitară, femeile se pregăteau să se primenească în faţa oglinzii, bărbaţii pleoştiţi să ajungă dincolo de cadrul uşii, să urineze, să bea ceva, umerii se frecau, coatele se înfigeau, gîtlejurile hîrîiau. Umbra ultimei lumînări tăia în două coşciugul uitat în mijlocul încăperii. Infirmierii călcau pe ceara scursă în grămezi pe duşumea, ca pe sloiuri, cu bonetele pe sprîncene, bîjbîind prin cameră după trupul înveninat, trăgînd cu ochiul spre pîlpîitul muribund al lumînării groase cît o mînă de copil. Încărcară în sfîrşit tot ce aveau de încărcat, cu mişcări bruşte, experte şi plecară cu duba lor cu tot, nu înainte de a mormăi o glumă în treacăt cu privire la picioarele de cîrpă care atîrnau inerte peste marginile brancardei economicoase.
    Alexandru tresări străpuns de ţignalul şfichiuitor al motocicliştilor care veneau pentru constatare. Dungile, petele de lumină orbitoare ale tărîmului zugrăvit în cadrul uşii îl chemau afară pe măsură ce privirea se pierdea în ele. Se ridică de pe scaun, răsturnîndu-l, păşi cu atenţie printre grămezile de ceară topită, admiră din prag imensele trîmbe pe care soarele pornit la asalt le zvîrlea în toate direcţiile, urmări şerpuirea şoselei pînă departe pată albă, tremurîndă şi ocolind un vorbăreţ tulburat care, aprins la faţă, gesticulînd, dădea explicaţii detaliate, porni la drum fără să privească în urmă, mai repede ca propriile lui gînduri obosite.