Jucaria, de Florin Slapac

O pasăre prelungă, kaki, se descleia din ceaţă, frunzărind crestele foşnitoare ale valurilor, piuind răguşit. Proaspeţii membri ai trupelor speciale desluşeau cu greu navele cu pînzele umflate parcă pîntecoase care aşteptau abia ţinute în frîu la ţărmul acoperit cu meduze moarte să-i înghită. Alexandru, înălţîndu-se pe vîrfuri, încerca, la graniţa dintre pămînt şi apă, să privească dincolo de orizont. Nori fumurii, băloşi, coborîseră foarte jos, mînaţi şi ei de curiozitate.
    Îmbarcarea nu se mai sfîrşea. Era dificil, dacă nu imposibil de înghesuit şi soldaţii şi echipamentul în acelaşi loc. Caii nechezau cu disperare, dădeau din copite, săreau în apă, muşcau. Veni un ordin: corturile, medicamentele şi ambulanţele, înapoi, pe ţărm! Apoi un alt ordin: rezerva de apă, raţiile - înapoi, pe ţărm! Cavaleriştii despărţiţi de animalele preferate îşi mihoteau nemulţumirea. Dobitoacele, preferate sau nu, neobişnuite cu legănatul, îşi exteriorizau fără reţineri tulburarea. Cîţiva civili rătăciţi în preajmă blestemau în gura mare totul. Se zvonise că holera s-ar fi îmbarcat şi ea.
    În scrîşnet de fiare vechi sau de lemn de fier marele catarg s-a încordat ca un arc gata de tragere. Hîrjîind, nava în care nimerise Alexandru s-a desprins de mal. Semăna cu un dracar, era uşoară, suplă, avea un balaur de efect lipit în cioc, o velă rabatabilă şi multe suliţi, ba nu, avea steme şi cruci, bombarde năluci, părea totuşi să fie o caracă judecînd după tunurile grele presărate prin saborduri, deşi după siluetele turelelor parcă semăna cu o oarecare navă de linie, ba nu, era o zveltă fregată cu velatura foarte înălţată, cu patruzeci de guri-de-foc nervoase, spaţiul străbătut cu iuţeala şi eleganţa unui ton amintind o clipă goana unui cliper într-o zi tonică, însorită, vîntoasă, către Capul Bunei Speranţe.
    În cuibul corbului, un matelot cu mîinile întinse, cu nasul în vînt, se agita strigînd, semnalizînd, el ştia ce, prin îndoiri bizare ale coatelor. Tambuchiul, la clătinări, se tînguia gata să crape, aerisind timid străfundurile calei fetide.
    Brusc a izbucnit iar ploaia, în draperii lungi, săltăreţe, făcîndu-şi loc cu minuţiozitate pînă spre colcăiala trupurilor copleşite de năzbîtiile ruliului şi tangajului. Picurii ei acidulaţi căutau să sfredelească pielea mai abitir decît ploşniţele care se distrau sărind hopa-sus peste hamacuri, punctînd aburul acru, staţionar. Ici colo, cîte o lampă chioară pîlpîia; ochi bulbucaţi, rătăciţi, o luau la fugă în direcţia flăcării zgîlţîite de înclinările navei, de loviturile ploii. Tremurînd în lumina săracă, scările de lemn care duceau afară, la aer, se întortocheau pe nesimţite prin cotloanele celor mai înfierbîntate minţi. Hîrîitul pompelor risipea firimiturile liniştii, stîrnind pe cei cu maţele încă nerăscolite, pe cei fără somn, înteţind cumplite dureri de cap. Prin băltoace pluteau biscuiţi marinăreşti, umflaţi. Lămpile prinse de vechi colaci de salvare, ca nişte adevărate planete nautice, păreau să se rotească. Alexandru, strivit, împins de călcîie întunecate, încerca în zadar să afle o veste bună, cît de firavă, cît de şoptită. În capătul scărilor, tambuchiul se desfăcea uneori, smuls de rafale, lăsînd valurile sărate să se prăvălească în voie. Sub greutatea pînzelor de lichid rece nava tindea spre adîncuri.
    Soldaţii erau din cînd în cînd scoşi la vedere, pe punte şi, în clămpănit de ordine jilave, trecuţi la ispol, la dat afară apă rea. Cînd nu vomitau, infanteriştii ridicau faţa spre cer, cu buzele căscate, binecuvîntînd apa dulce. Speriată de duhori, ploaia îşi ridica poalele. Înainte de a se risipi, miasmele măturau încă o dată punţile. Gleznele celor ce încercaseră să se arunce peste bord şi să pună punct erau prinse cu parîme ale căror noduri tip trandafir, stea sau spînzurătoare erau imposibil de desfăcut. Tăişul valurilor scrijelea luneta bezmetic bălăngănită, gata să-i spargă geamurile colorate. O tuse cu ghimpi îi contaminase pe mulţi, scuturîndu-i, rîcîindu-le beregata.
    În trecere se executau atacuri prin surprindere, superficial pregătite. Din cauza averselor navele păreau oarecum stînjenite în acţiunile de luptă. În momentele de acalmie însă navigau de-a lungul coastei aşteptînd, la adăpostul vreunui golf prielnic, cîte un vas comercial singuratic împotriva căruia se folosea uneori doar pintenul de oţel care avea marele avantaj al silenţiozităţii. Însoţitorii convoiului recurgeau apoi la abordaj. Nu înainte însă ca tuburile lans-torpile să se cutremure supraîncălzite, spărgîndu-se ici-colo, în locurile prost sudate. Prada era din ce în ce mai bogată. Bucăţi-bucăţi de metale preţioase umpleau punţile, îngreuiau balastul. Cuirasele de oţel aliat cu nichel, crom, vanadiu, plus ceva secret, erau atît de greu de pătruns, încît slabele salve ale vaselor atacate nu izbuteau nici măcar să le zgîrie, deşi pe măsură ce înaintau în ape mai adînci şi mai calme, puterea de penetraţie a proiectilelor creştea. Cu titlu experimental se folosea chiar şi un om amfibie, dresat să plaseze mine submersionate. Ceaţa estompa protestele verbale ale soldatului Alexandru cu privire la etica relaţiilor dintre specii. Nici pe timp frumos nu l-ar fi înţeles nimeni, căci vorbele îi scăpau cu greu printre dinţii abia sprijiniţi în gingiile muiate, deformîndu-se. Din ce în ce mai des stropii aruncaţi de siajele escortoarelor rapide se încrucişau cu ale canonierelor şi puitoarelor de mine. Lăsînd în urmă bubuiturile unor tunete prevestitoare, convoiul o lua derutant cînd spre vest, cînd spre est, de-a lungul unor curenţi care nu se mai terminau, îndepărtîndu-se pînă la un punct în spaţiul atît de generos. Dincolo de punctul acela, în ciuda vremii înaintate, se repezeau silenţios, cu graţie, spre vasele comerciale care treceau nepăsătoare, gîngurind din motoarele nou-nouţe. tremurînd sperioase, cedau uşor, zgîndărite pe te miri unde. Aveau la bord uneori şi femei. De obicei misionare pirpirii, urît mirositoare, scorţoase. După ce le smulgeau cerceii, membrii Gărzii le aruncau repede peste bord. Dacă nu să dădeau la fund imediat le luau la ţintă cu puşcoiul.
    Uneori transportoarele răzleţite, camuflate cu meşteşug, erau asaltate de pifani sosiţi înot, dezertori debusolaţi care le luaseră drept insule paradisiace. Rătăcind din port în port, puşi sub urmărire, îşi cărau cu ei în raniţă bruma de furtişaguri. După ce urcau pe punte, erau uşuraţi de povară şi, în chip de program distractiv oferit gratis soldăţimii morocănoase, erau spînzuraţi de picioare, vîrîţi cu nările în butoiul cu saramură, trosniţi între macarale, ridicaţi cu mîinile la spate pînă în vîrful catargelor, folosiţi drept piatră ponce. Apoi erau aruncaţi în mare cu greutăţi legate de glezne. Corpurile mai mult sau mai puţin întregi se ridicau în curînd la suprafaţă. Greutăţile fin echilibrate îi ţineau drepţi, pluteau cu umerii şi căpăţînile afară din apă, făcînd întruna cu ochiul, parcă.
    Matelotul din cuibul corbului îşi umfla obrajii la intervale tot mai scurte, forţîndu-se să scuipe în jos cu precizie. Cocoloşul jilav se făcea bucăţi, împrăştiindu-se în toate părţile. Semn că, nu peste mult timp, călătoria avea să se sfîrşească? Membrii trupelor speciale nu-şi mai băteau capul să afle răspunsul la o asemenea întrebare. Nu-şi mai aruncau privirile în lumea largă. Scociorau fără noimă în marmelada memoriei, stînjeniţi, ca şi cum ar fi avut ceva străvechi şi preţios de ascuns unul faţă de celălalt, în vreme ce comandanţii îşi admirau de la distanţă, prin binocluri, uniformele strălucitoare din cauza razelor piezişe. Cîte o săgeată luminoasă se înfigea prin surprindere într-un piept, într-un umăr, într-o frunte... Alexandru ţinea ochii mai tot timpul închişi, convins că ceea ce visează i se întîmplă aievea. În preajma lui mulţi vociferau, gesticulau, fără să-şi acorde vreo atenţie, furaţi de grozăvia propriilor presupuneri.
    Pe neaşteptate membrii Gărzii au supravegheat cu atenţie efectuarea curăţeniei, s-au lăsat bărbieriţi. Tunarii, cu creierul lipsit de atribuţiile unei ţinte ca lumea, bocăneau pe punte, jucîndu-se de-a ghiuleaua stearpă, plesnind din buze cu efect, morfolind înjurături culese din cele patru puncte cardinale. În urma lor rămînea un miros de smoală topită, de fitil mucărit, care nu prevestea nimic bun.
    Negura s-a despicat ca la comandă, străpunsă de un proiectil luminos, dezvăluind privirilor silueta inconfundabilă a colonelului Albert. Pînă atunci zăcuse de rău de mare, închis în cabină. Precum Neptun, el a ridicat trei degete, trei dinţi de furcă. Bravii, cu stomacurile întoarse pe dos ca nişte mănuşi, au executat un pas înapoi, împinşi de teama unor pedepse nimicitoare. Dar colonelul a rînjit încurajator. Părea turnat în bronz în uniforma lui de paradă. Şi-a potrivit chipiul, a ciulit urechile. Din zarea zgribulită de frig, o lovitură de tun i-a răsplătit auzul. Învăluit în zdrenţele ceţii ca într-un giulgiu, colonelul s-a lovit o dată cu mînerul sabiei peste centură. Navele s-au îndreptat trosnind spre ţărm, slobozite ca din praştie.