Capitolul
3
Resentimentul social şi familial
Realitatea
psihică pe care vreau să ţi-o prezint în acest
capitol este cunoscută şi înţeleasă de
către filosofi şi psihologi de
mai bine de o sută de ani şi cu toate
că are consecinţe importante în aspectele
emoţionale şi
sociale ale vieţii tale, încă nu ai reuşit să
conştientizezi cauzele şi originea stărilor sufleteşti
participante la această realitate.
Este
vorba despre resentiment.
Resentimentul a fost explicat încă de acum o sută de
de ani de către Friederich Nietzsche şi Max Scheler. În
lucrările lor, ei au explicat
prin resentiment devalorizarea utilităţii calităţilor
personale şi ale bunurilor,
creaţia axiologică a creştinismului şi a
ierarhiei valorilor sociale. În
lucrarea de faţă însă nu-mi propun o reeditare a
analizei moralei creştine, ci voi scoate în evidenţă
problematica mai modestă, dar nu mai puţin importantă
a devalorizărilor personale în relaţiile sociale şi
familiale.
Să
vedem pe scurt ce înseamnă resentiment, care sunt etapele
formării şi dezvoltării lui, care este „materia
primă“ cu
care lucrează şi care sunt consecinţele apariţiei
lui în două cazuri: devalorizarea persoanelor şi a
bunurilor.
1.
În cazul persoanelor totul
porneşte de la participarea la viaţa socială şi
la sistemul relaţional pe care-l dezvolţi
cu semenii.
Interacţionând
şi comunicând cu alţi cunoscuţi, normal, firesc
şi inevitabil ţi se vor trezi în suflet
sentimente negative. Şi
asta deoarece afli că amicul X şi-a cumpărat o maşină
nouă, cumnatul Y şi-a construit o nouă casă la
care tu doar visezi, că
vecinul Z a câştigat
la loterie o mare sumă de bani, etc. În situaţii
de acest gen, în urma
cărora cei pe care îi cunoşti ajung la un
moment dat la un statut superior,
îţi apar sentimente negative-repet, perfect
normale, fireşti, omeneşti– invidie, perfidie, pizmă,
răutate, ciudă, ură. Faptul că te trezeşti
că îţi invidiezi vecinul pentru că
are un apartament mai bine aranjat ori că simţi ciudă
pe colegul de serviciu căruia i s-a mărit salariul este
omenesc şi firesc. Dar morala
creştină, educaţia, nevoia integrării sociale şi
legile juridice inhibă exprimarea acestor sentimente
negative şi forţează
detaşarea lor de reprezentările obiectelor care le-au creat
şi iradierea lor liberă în toate aspectele vieţii.
Adică invidia, care înainte era strict asociată cu
vecinul, se desprinde de reprezentarea acestuia şi devine liberă
în interiorul psihicului,
infiltrându-se şi asociindu-se cu alte mii de situaţii
de viaţă.
Următoarea
etapă a obţinerii resentimentului depinde de o condiţie
intrinsecă şi anume existenţa unei conştiinţe
a inferiorităţii, lipsa acesteia putându-te
orienta într-o direcţie
opusă resentimentului, pe calea muncii şi efortului
pozitiv, creator, generator de compensaţie pozitivă liberă
de negativism. Deci dacă
vecinul şi-a amenajat
apartamentul după ultima modă, nu-i
nimic, îţi faci tu
apartamentul şi mai şi, iar dacă colegului de
serviciu i s-a mărit
salariul, te vei strădui ca prin muncă şi rezultate
să-l ajungi şi chiar depăşeşti. Dacă
ai capacitatea de a-i egala pe cei care
temporar te-au depăşit în orice
aspect al vieţii şi restabileşti echilibrul
şi egalitatea, atunci resentimentul nu se produce. Totul
este bine, viaţa merge
înainte iar sentimentele negative incipiente dispar
într-o reconfortantă
conştiinţă a superiorităţii.
Cu
totul alta este situaţia dacă nu ai posibilitatea de a-i
ajunge din urmă pe cei care te-au depăşit. Fie din
lipsa relaţiilor sociale, fie din nepricepere, din
imposibilitate materială
ori diferenţe profesionale, se întâmplă să
fie imposibil să-i
ajungi din urmă pe cei care te-au depăşit. Apare
astfel o distanţă faptică, reală –materială
ori financiară–
între tine şi
cei care te-au depăşit, care se traduce la nivelul
psihicului printr-o conştiinţă
a neputinţei şi inferiorităţii care produce
sentimente de inferioritate, neputinţă, ostilitate,
orgoliu, vanitate rănită, blazare. Se ajunge astfel la
modificări ale autovalorizării personale, la o reducere a
sentimentului stimei de sine, a respectului de sine care, pe termen
lung, înseamnă plafonarea acţiunii şi
iniţiativei şi reducerea câmpului de exprimare a
personalităţii. Conflictul interior creat de aceste
schimbări este foarte
periculos şi atinge unul dintre cele mai sensibile puncte ale
psihicului uman în sentimentul de valorizare, imagine de sine
sau respectul de sine. Inconştientul în nici un caz nu
acceptă să vadă cum te limitezi, chinui
în capcana devalorizării personale şi va lua măsuri
extreme pentru ca dezechilibrul existent să fie cât mai
urgent eliminat. Şi atunci se întâmplă ca subit
să-ţi schimbi întreaga percepţie
despre aceste persone, avantajele şi realizările lor
prin resentiment: critici, devalorizezi, depreciezi, negi
şi denigrezi fie posesia unor calităţi
umane ori profesionale, fie munca şi efortul depus.
Practic,
resentimentul este acelaşi lucru cu sentimentele negative care,
iniţial inhibate, revin în forţă în
conştiinţă prin intermediul unor substitute acceptate
de educaţie, morală creştină, uzanţe
sociale, legi juridice: critici, negi, devalorizezi, denigrezi,
depreciezi, conteşti, degradezi posesia unor valori
umane, profesionale, materiale
şi reuşitele personale care te-au depăşit.
Deci nu sunt contestate
calităţi şi un sistem valoric, ci apartenenţa şi
posesia acestora de
către persoana incriminată.
După
modificarea percepţiei asupra avantajului social ori
material al cunoscutului şi
întărirea propriei poziţii îţi apare o
benefică conştiinţă a superiorităţii
care reface dezechilibrul psihic creat anterior şi permite
reluarea în bune premise a vieţii. Din scurta prezentare
poţi observa rolul necesar
şi util al resentimentului
în revalorizarea pozitivă a imaginii de sine
şi întărirea respectului de sine.
2.
În cazul bunurilor are loc
acelaşi proces de negare a posesiei unor calităţi şi
valori pe care le doreşti,
dar nu le poţi avea. Înţelepciunea populară a
sintetizat devalorizarea bunurilor inaccesibile în
proverbul: „Vulpea care
n-ajunge la struguri zice că-s acri“. Ca
o paranteză, valoarea de dulce a strugurilor este acceptată
şi dorită, ceea ce contestă vulpea fiind posesia
acestei calităţi şi valori de către acei struguri
care-i sunt inaccesibili.
Om
fiind, doreşti permanent satisfacerea unor dorinţe dintre
cele mai diverse: alimentare, de îmbrăcăminte,
imobiliare, de recreere, de lux etc. Problema
se acutizează datorită culturii consumatoriste în
care trăieşti şi care, prin intermediul reclamelor şi
publicităţii, îţi pune în mişcare
stări emoţionale asociate cu mărfurile oferite spre
vânzare. Cei care creează mesajele publicitare ştiu
foarte bine că „emoţia mişcă marfa“
şi folosesc enorme bugete, informaţii şi pricepere
pentru a-ţi trezi şi biciui omeneştile tale dorinţe.
Dar dacă dorinţele îţi sunt amplificate şi
intensificate de reclame, posibilităţile tale de a le
satisface rămân la fel ca înainte, adică
limitate. Apare astfel o distanţă între dorinţele
şi posibilităţile tale
de a le satisface, diferenţă faptică ce se traduce şi
ea, la fel ca în cazul cunoscuţilor, într-o
conştiinţă a neputinţei şi inferiorităţii
generatoare de dezechilibre psihice şi conflicte interioare,
prin apariţia sentimentelor de inferioritate, neputinţă,
blazare, vanitate, orgoliu. Ca răspuns la efectele psihice
provocate de bunurile inaccesibile, inconştientul găseşte
soluţia deja
cunoscută: modificarea percepţiei asupra posesiei
valorilor acceptate dar negate la respectivelor bunuri. Pe aceste
bunuri inaccesibile le vei devaloriza, critica, le vei găsi
defecte, le vei considera că
au calităţi tehnice depăşite şi le
vei nega utilitatea.
Schimbarea de percepţie prin refuzul bunului inaccesibil
îţi va aduce un
spor al conştiinţei superiorităţii şi-ţi
va reface echilibrul psihic temporar pierdut.
Nu
trebuie deci să pierzi
din vedere ori să
minimalizezi importanţa
rolului culturii consumatoriste şi a reclamelor în special
în creşterea resentimentului ca fenomen social care
necesită din partea consumatorilor continui procese de
devalorizare şi modificări ale percepţiei realităţii,
procese incomode creatoare de frustrare şi disconfort psihic.
3.
La un alt nivel resentimentul
acţionează prin contestarea
a însăşi valorilor ataşate
de persoane sau bunuri. Dacă
în cazurile de mai sus, resentimentul aplicat persoanelor şi
bunurilor se limita la a contesta posesia unor valori totuşi
acceptate şi intens dorite, există şi acest nivel al
resentimentului la care sunt contestate calităţile şi
valorile înseşi. Nici nu se mai pune problema
posesiei unei calităţi de către o persoană ori
bun deoarece din start aceasta calitate este contestată şi
terfelită. Oricine poate
să aibă acea calitate pâna mai ieri dorită sau
un bun cu utilităţi pâna mai ieri necesare, că
azi acestă posesie nu
mai deranjează, modificările false de percepţie nu-şi
mai au rostul şi accepţi senin că într-adevăr
calitatea şi utilităţile aparţin omului sau
bunului. Valoarea mai
ieri acceptată, dorită, visată, pentru care munceai,
luptai ani şi ani de zile
şi uneori mureai,
azi nu mai are nici o utilitate, rost şi nu mai reprezintă
pentru tine o determinare motivaţională. Imediat după
anihilarea mentală a valorii ori a sistemului de valori care nu
putea fi avut şi de a căror avantaje nu puteai beneficia,
se începe construcţia noului sistem axiologic, cu valori
care pot fi incorporate, conform propriilor posibilităţi
umane intelectuale ori materiale.
Conform
acestei înţelegeri, Friederich Nietzsche şi Max
Scheler au considerat că morala şi sistemul axiologic
creştin au luat naştere pe cale resentimentară,
pornind din Roma antică de la secta tolerată
a creştinilor şi de la cei aproximativ trei sute de mii de
dezmoşteniţi ai soartei care populau suburbiile marii
metropole, neintegraţi social şi valoric pulsului vieţii
marelui imperiu. Rezultatul
acestei neintegrări economice şi sociale s-a
concretizat în anul 330 d.H, când sistemul valoric
al „religiei sclavilor“ era acceptat oficial şi
devenea unicul mod de
reprezentare a relaţiilor cu divinitatea în
interiorul întregului imperiu.
Aşa cum urmau să o facă mereu şi mereu în
istorie, „sclavii“ pierdeau lupta din punct de
vedere material şi
biologic, dar învingeau
prin spirit, valori umane general accesibile şi fanatism
religios.
Că
fiecare gânditor a văzut în felul lui acest proces,
unul ca „atacul ramurii bolnave asupra trunchiului sănătos“
(citez aproximativ din Nietzsche) şi
că celălalt a văzut în resentimentul celor mulţi
expresia unui prea-plin al vieţii, rămâne să
descoperi singur, citind din lucrarile celor doi ganditori.
Două
informaţii doresc să ţi le însuşeşti
în urma înţelegerii resentimentului: resentimentul
social într-o societate şi
critica negativistă
în relaţiile familiale, care este expresia
resentimentului familial.
1.
Resentimentul social
este un păcat vechi al multor popoare, puţin
cunoscut, dar mai stabil, mai
profund şi de mii de ori mai periculos decât altele
în vogă şi intenţionat create prin determinări
sistemice, precum corupţia şi plasarea în poziţii
de decizie a unor oameni incompatibili cu cerinţele de calitate
umană şi profesională.
Dacă corupţia
generalizată se clădeşte pe bazele insuficienţei
economice conjuncturale
şi printr-o organizare sistemică care urmăreşte
voit generarea acestui flagel social,
resentimentul social este o pată neagră pe sufletele
unor popoare de sute de ani şi
care alături de alte pete negre, însemnând tot
atâtea păcate de profunzime, pot foarte bine să le
"ajute" să dispară din istorie, ca popore,
culturi şi civilizaţii
străvechi.
Dacă
la inventare termenul de „război total“
însemna raderea de pe
faţa pământului a unei
largi mase de oameni aparţinând unui popor, execuţii
în masă şi lagăre de exterminare, urmând
ca restul să fie transformaţi în sclavi agrari şi
industriali fară
drepturi şi libertăţi care să deservească
învingătorul, în ziua de azi această concepţie
pare grosolană pentru combatantul participant la
„războiul total“.
Dar cine este combatantul activ în „războiul
total“ dus chiar din zorii mileniului trei? Spun
aceasta deoarece războaiele viitorului
nu vor fi doar militare, ci totale, adică economice, culturale,
ideologice, războaie în care nu contează valoarea
masei inculte şi proaste, ci a individului convins şi
fanatizat în justeţea
cauzei lui, dotat cu informaţii, bani, putere, inovaţie,
cultură şi tehnologie. Vor fi războaie purtate fără
milă şi întrerupere timp de
decenii şi secole, în care efortul continuu, minut de
minut şi ceas de ceas al Individului va fi
cel care va decide cine va fi învingătorul. Sper că
ai înţeles cine este combatantul activ
în actualul război total al naţiunilor,
oriunde s-ar afla el, cine
este soldatul cu sau fară voia lui: tu
însuţi împreună cu fiecare individ care este
capabil să producă şi să valorifice pe piaţa
internaţională valoare economică, financiară,
culturală, religioasă, intelectuală şi socială.
Direct
legată de resentimentul social
este strădania de a câştiga respectul. Nu
putem să cunoaştem
un om pe care din start
să-l apreciem şi respectăm. El trebuie să facă
eforturi, să ne dea dovezi, ca să ne câştige
respectul. Şi asta deoarece prima
noastră reacţie este să-l depreciem, trecându-i
cu vederea calităţile şi realizările şi
căutând să-i găsim lipsurile şi păcatele.
De multe ori ai auzit remarci de genul: „Oooh!
Cine? Păi X a fost băieţaş în cartier, a
făcut puşcărie, acum e liniştit la casa lui,
toată lumea îl respectă…..“,
„Cum? Nu ştii cine
este Y? Păi tipul este bogat, învârte
afaceri, toată lumea în
oraş îl respectă...“. Cele
două exemple sunt edificatoare să înţelegi care
este starea iniţială a unui nou contact social: după
politeţurile formale, începi „să
vezi“ care-i sunt
părţile rele în caracter, păcatele trecute şi
eşecurile prezente. Pe scurt, îl devalorizezi
cât poţi şi scoţi în evidenţă
cum eşti tu mai bun decât el. În relaţiile cu
acest om, aceasta implică indiferenţă, desconsiderare,
bârfă, nepăsare, impoliteţe sau chiar grosolănie
brutală. Ca să fie respectat, el trebuie să lupte,
să-ţi demonstreze ce bun, valoros ori periculos
este. Doar astfel, mai mult prin
insistenţe şi de frică, ajunge în sfârşit
omul să îţi
câştige respectul. Şi invers, a fi respectat
este un drept pentru care
trebuie să lupţi şi cere timp
şi efort pentru a
demonstra în faţa celorlalţi calităţile
umane şi profesionale pe care le ai.
Comportamentul
unora vis-à-vis de respect
nu se opreşte aici. Relevant în acest sens este modul cum
îi privim pe unii concetăţeni.
Când unul dintre comunitate se ridică şi se
distanţează, fie că are un mic business, fie că
este mai bine cotat profesional, fie că este om politic capabil,
restul ce facem? Cu ură
şi invidie creştină îl prelucrăm pe la
spate, îl bârfim, îl săpăm, îi
blocăm dezvoltarea, îl falimentăm, să-l aducem
din nou în rândul nostru, nu cumva să uite de unde a
plecat. Ce contează că afacerea acestui om era siguranţa
financiară a oamenilor angajaţi şi sursă la
fondurile guvernului? Otrava invidiei şi urii meschine şi
josnic este mai puternică decât considerentul bunăstării.
Dar
este câte unul care,
după oscilaţii în sus şi în jos, pleacă
spre vârful piramidei
sociale, fără putinţă de a-l mai putea
bloca. Abia acum individul
capătă respectul nostru şi, precum câinele care
linge mâna pe care nu o poate muşca, toată ura şi
invidia de ieri se transformă în admiraţie, omagiu,
supuşenie, umilinţă şi linguşeală. Ce
privelişte îmi este dat să văd când oameni
care mai ieri plecaţi din mulţime, după ce iniţial
au fost săpaţi, bârfiţi şi denigraţi
pentru curajul şi iniţiativa lor, acum, când sunt sus
în ierarhia politică ori economică sunt iubiţi,
adulaţi şi aşteptaţi cu respect de cei care au
rămas în urmă.
Să
câştigi respectul celorlalţi prin frică ori când
nu mai poţi fi atins– iată ce înseamnă
convieţuirea în societatea atinsă de resentimentul
social. Dar lipsa de respect,
concretizată în resentiment: critici, devalorizări,
denigrări, deprecieri, negări, contestări ce secrete
îţi dezvăluie despre sufletul acelui popor
atacat de resentimentul social?
Arată limpede că este complexat
de conştiinţa inferiorităţii şi neputinţei,
că în adâncuri domină cele mai urâte
sentimente umane: ură, răzbunare, invidie, pizmă,
blazare, vanitate, inferioritate, neputinţă, răutate.
Pentru multe popoare, secolele
de dominaţie străină şi miile
de eşecuri naţionale le-au dezechilibrat în
profunzimea fiinţei lor, le-au
complexat şi afectat psihic.
Aceasta
este trista realitate: complexul de inferioritate este cel care,
pentru a fi eliminat,
inconştientul impune să ne denigrăm
semenii, să nu-i respectăm şi să facem ca traiul
în societate să fie atins de instincte animalice,
tribale. Doar cu preţul
desconsiderării celor mulţi şi al anihilării
succesului economic al
celor puţini ne putem calma şi tempera clocotul
inferiorităţii care ne macină şi putem obţine
echilibrul psihic necesar unei vieţi normale. Pe scurt, plata
vizibilă pentru resentimentul social este însingurarea,
mâncătoria şi lipsa de respect în plan social
şi autofalimentarea, autodistrugerea în plan economic.
Resentimentul social ne încărca de mult sufletele şi
întotdeauna el a fost o frână în calea
dezvoltării economice, dar niciodată în istorie
conjunctura internaţională
nu a fost atât de dură şi terminatoare. Dintr-un
păcat tolerabil şi scuzabil, în actualul „război
total“
resentimentul social a devenit o plagă care vlăguieşte
şi epuizează şi puţinele zvâcniri
capitaliste ale unei societăţi. Nu
conspiraţiile mondiale produc atâta rău cât ne
facem noi înşine, cât sabotează din interior
resentimentul social prin
vanităţile meschine, invidia, ura şi răzbunarea
personală, orgoliul, răutatea, pizma şi blazarea.
Înţelegând că resentimentul social nu
este ceva trecător ci o
teribilă limitare a dezvoltării tehnice-materiale şi a
relaţiilor umane pe termen lung, astăzi, în
condiţiile concurenţei mondiale în ringul căreia
se luptă corporaţii colos valorând mii de miliarde de
dolari, poţi
dispărea de pe
firmamentul economiei mondiale
fără că nimeni să-ţi simtă lipsa ori
să-ţi întindă o mână de ajutor.
2.
Informaţiile despre
resentimentul familial
îţi arată puterea malefică a resentimentului
care apare în familie şi este îndreptat împotriva
partenerului de viaţă,
copiilor şi rudelor apropiate.
Poţi
vedea cum un cunoscut, dominat
de complexe de inferioritate şi un redus sentiment al stimei de
sine foloseşte armele resentimentului pentru a te
aduce la acelaşi nivel cu el. Pentru
că nu se poate ridica mai sus decât este acum,
soluţia cea mai simplă,
uşoară şi des folosită pentru a-şi
redobândi conştiinţa superiorităţii şi
echilibrul emoţional este coborârea
ta până la nivelul statutului său. Această
coborâre o
realizează prin modificarea percepţiei despre tine,
ca personalitate şi purtător de valoare socială, umană
şi materială cu ajutorul binecunoscutului
resentiment.
Voi
relua ultimii paşi ai
resentimentului, dar
înscris realităţilor sociale şi familiale.
Faptul că un individ îşi
poate descărca resentimentul în familie este
pentru acesta cea mai la îndemână soluţie, dar
un coşmar pentru ceilalţi membri ai familiei. Pentru
a-şi alina complexul de
inferioritate, în mod inconştient, individul
complexat va arunca asupra familiei sale blestemul resentimentului:
zi de zi şi minut de minut îi va analiza pe ceilalţi
cu exagerat simţ critic, ajutat de hiperexigenţă le va
găsi păcate, greşeli şi vinovăţii, îi
va deprecia în toate modurile posibile şi le va devaloriza
reuşitele, le va contesta şi nega împlinirile,
totul condimentat cu invidie
şi dispreţ. Interesant este că în tot acest timp
în care vede toate paiele din ochii altora,
resentimentarul nu-şi
vede deloc bârna din proprii ochi. Este o
adevărată probă de eroism să trăieşti
alături de un om pentru care resentimentul familial este
condiţia esenţială pentru a fi echilibrat psihic.
În
realitate însă, nu ştii nimic despre complexe de
inferioritate, respect de sine scăzut şi alte asemenea
minunăţii. Tot ce vezi este procesul descris, dar
inversat. Zilnic se poate să
suporţi un membru al familiei care te jigneşte, frustrează
şi enervează cu superioritatea lui, care îţi
aminteşte în orice clipă ce urât şi prost
eşti, ce slab la şcoală, ce haine oribile ai, cu ce
lipsă de gust te îmbraci etc., sau, dacă
eşti adolescent, ce
părinţi răi şi învechiţi ai, ce
gusturi proaste au, că nu
ştiu să
gătească o mâncare bună, că se ceartă
mereu ori că nu au
să-ţi dea toţi banii de care ai nevoie. Uite
aşa stai şi te topeşti
de nervi ani de zile sub ploaia de devalorizări ale fratelui,
surorii, părinţilor ori copiilor. Şi nu înţelegi
de ce mereu eşti ţinta
atacului exigenţelor şi criticilor. A înţelege
că în spatele reproşurilor şi a vânătorii
greşelilor se ascunde un complex de inferioritate şi
dezechilibre emoţionale este un drum lung şi anevoios, care
de obicei durează ani de zile şi
într-un final înţelegi că de fapt problema
nu eşti tu, ci el, cel care te
denigrează este problema. Cred totuşi că este timpul
să depistezi din faşă resentimentul folosit de
un membru al familiei şi
să vezi în spatele lui dezechilibre, sentimente de
inferioritate, devalorizare şi slabă imagine de sine care,
dacă nu sunt eliminate, vor afecta întreaga
familie. Problema este minoră
dacă cel care te atacă metodic este propriul copil.
Om matur fiind, cu o imagine
de sine deja formată, criticile şi denigrările
continui ale odraslei nu îţi vor face mare rău,
exceptând poate ceva frustare, enervare şi nemulţumire,
toate legate de „copilul nerecunoscător care nu ştie
să aprecieze cât muncesc eu pentru el“. Ca
părinte însă poţi vedea dincolo de acest
comportament criticist involuntar că, de fapt, copilul are
probleme sufleteşti. Cât de grave însă, depinde
de fiecare caz în parte. Ar
trebui să te întrebi
de ce copilul tău suferă de un complex de inferioritate, de
ce se chinuie el în plasa inferiorităţii, slăbiciunii
şi neputinţei? Răspunsurile
generale care pot explica apariţia la copil a resentimentului le
ştii: sentimente negative fireşti care nu au fost
manifestate ci inhibate şi o conştiinţă a
neputinţei şi imposibilităţii care duc la
scăderea imaginii de sine a copilului în proprii lui ochi,
o slabă autovalorizare şi încredere în
propriile forţe, cu rezultatul final al apariţiei
denigrărilor şi criticilor pe care copilul le aruncă
contra ta. Cele mai
simple măsuri pe care le poţi lua sunt să discuţi
cu el, să-l ajutţi
să se explice, să se descarce de sentimentele negative
acumulate şi să identifice de ce există la el
conştiinţa neputinţei şi inferiorităţii.
Cumva este copilul mai
puţin dezvoltat fizic şi este luat în râs
de colegi, este ea mai puţin
frumoasă, pe când colegele ei strălucesc, condiţia
economică – haine, cosmetice, bani de buzunar –
este precară faţă
de alţii, nu este foarte bun la şcoală şi nu
poate face nimic în toate aceste privinţe?
Sintetizând: aprecierile
şcolare negative, aspectul fizic, condiţia economică
şi convingerea că nu se poate face nimic sunt cauze reale
care, în timp, încet dar sigur, îi inoculează
copilului conştiinţa inferiorităţii şi
neputinţei lui faţă de alţii şi care
ulterior vor provoca reacţii
resentimentare. Iată că resentimentul este doar partea
frustantă şi vizibilă a unor procese latente,
neştiute, derulate ani de zile în profunzimea sufletului
şi care îţi semnalizează dereglarea stabilităţii
sistemului psihice.
Consider
că o apropiere de copil, câteva discuţii explicative
şi unele măsuri concrete pot fi punctul de pornire în
cruciada contra conştiinţei inferiorităţii: poţi
face eforturi pentru o îmbunătăţire sensibilă
a aspectului său fizic, explică-i
că dorinţa de a fi bun la toate trebie
să dispară, situaţia economică poate fi schimbată
prin implicarea lui în slujbe minore, dar mai ales
şterge-i din minte
ideea neputinţei şi
zădărniciei, că orice ar face este inutil şi
derizoriu. Rezultatele nu sunt imediate, dar în câteva
luni schimbări în
sens pozitiv încep să se producă, iar puterea
resentimentului va scădea. Dar cea
mai gravă, mai periculoasă şi impardonabilă
situaţie pe care o poate crea resentimentul în familie
este atunci când el este parte integrantă din fiinţa
unui părinte şi este îndreptată asupra unui
copil. Din start, cel care-şi
priveşte mereu copilul cu ochi aspri şi critici, care cu
exigenţă îi cere acestuia îndeplinirea unor
sarcini peste puterile lui, care nu-l mai scoate
din invective şi este mereu nemulţumit de prestaţia
lui, este un om bolnav şi complexat. Maturitatea fizică
şi masca psihică create de timp
îl fac să pară pentru oricine un om integru,
echilibrat, care cunoaşte bine cum să-şi educe
copilul. Lecţiile acestui părinte sunt ascultate cu respect
de alţii care sunt de acord cu acest stil educaţional.
Mascarada se termină însă la contactul cu primul
psiholog. Nu ştiu alţii, dar pentru mine aceşti oameni
complexaţi, care fac pe responsabilii sunt jalnici. În loc
să-şi accepte deficienţele, complexele şi
ratările, aceşti părinţi fac pe oamenii
responsabili, intens preocupaţi de soarta copiilor lor.
Îţi
voi explica cum datorită
propriilor complexe ale părintelui,
copiii pot deveni tineri şovăielnici, devianţi sexual,
predispuşi la eşec, ceea ce – culmea ignoranţei
– va atrage
criticile şi nemulţumirile părintelui complexat. Este
ca şi cum ai trimite o oaie în mijlocul lupilor, pentru ca
apoi să te plângi: „De ce s-a lăsat proasta
mâncată de lupi?“
În
perioada 5-25 ani, copilul,
adolescentul şi tânărul trec nu numai printr-o
evoluţie fizică şi hormonală, ci şi
printr-un delicat proces de dezvoltare psihică. În această
perioadă el se maturizează afectiv, capătă o
identitate, îşi definitivează caracterul, îşi
construieşte imaginea de sine, sentimentul stimei de sine,
autorespectul etc. Un pilon de susţinere pe care se va
sprijini până
va închide ochii este imaginea de sine care-i va da sentimentul
stimei de sine.
Închipuieşte-ţi
că psihicul uman este o peşteră întunecată,
situată la marginea ţărmului, aproape de un
ocean, pe care-l considerăm
realitatea exterioară. De asemeni, oceanul îl considerăm
scufundat în beznă. Presupunem că în peşteră
se află bărci de pescuit, plase şi tot ce este necesar
pentru a pleca liniştiţi în larg, dar că nu
cunoaşti dotarea
peşterii cu aceste materiale. La un moment dat vrei
să ieşi în larg să te relaxezi
sau să pescuieşti, este indiferent. Dar ca
să pleci, trebuie
să ştii pe ce barcă să te bazezi,
ce provizii să iei şi
cum este oceanul: liniştit sau agitat. Pentru că în
peşteră şi afară este întuneric, te
foloseşti de un far fixat
exact la ieşirea din peşteră. Cu acest far poţi
lumina peştera şi oceanul. Dorind deci să iei
cele necesare din peşteră,
îndrepţi lumina farului în
interior, să vezi ce
lucruri folositoare pentru pescuit poţi găsi, iar apoi
luminezi oceanul, să-l vezi cât de calm sau agitate
este. Găsind în
peşteră barca, plasele şi rezervele de apă dulce
şi observând că oceanul este liniştit, pleci la
pescuit. Totul este bine şi te întorci bine-sănătos
şi cu barca plină de vegetaţie marină şi
peşte. Dar se putea întâmpla ca farul să nu
lumineze prea bine şi atunci când te uiţi în
peşteră să nu desluşeşti că există
pe acolo pe undeva o barcă, ceea ce îţi taie din elan
şi te face să rămâi la ţărm. Deşi
barca este acolo, faptul că farul nu a luminat-o te face să
crezi că nici nu există, stopându-ţi ieşirea
în larg şi expunându-te
la foamete şi inaniţie. Sau se poate ca farul să
nu lumineze bine oceanul şi să nu vezi că valurile
cresc în putere şi că oceanul prinde viaţă.
Bazându-te pe imagini vagi îţi spui că oceanul
este liniştit şi pleci în larg să pescuieşti.
Când te trezeşti
luat de valuri şi
aruncat în larg
este deja prea târziu şi supravieţuirea ta
îndoielnică. Deci în spatele deciziei
de a acţiona stau aprecieri referitoare la înzestrarea
ta din peşteră şi
la starea oceanului. Şi aceste aprecieri şi evaluări
le obţii datorită luminii farului şi informaţiilor
pe care implicit le obţii. Dacă farul luminează bine,
aprecierile vor fi corecte,
informaţiile curate iar acţiunile tale precise, dar dacă
farul luminează slab sau eronat, aprecierile vor fi
greşite iar acţiunile
tale inoportune. Deci
înainte de a lua orice decizie, înainte de a acţiona,
depinzi de calitatea imaginilor oferite de far despre
peşteră şi ocean.
În
psihicul uman, acest far care
creează imagini codate ale realităţii
interioare sau exterioare se
numeşte Imagine de Sine. Imaginea de Sine este
reflectorul care, înaintea
oricăror acţiuni luminează profunzimile psihicului şi
îţi spune dacă ai sau nu calităţile
necesare pentru reuşita dorită. Dacă
reflectorul-imagine de sine funcţionează bine, el îţi
va arata ce calităţi şi defecte ai iar conştiinţa
va lua decizii de implicare sau retragere. Dacă imaginea de sine
nu funcţionează bine şi îţi luminează
slab psihicul, atunci nu vei vedea calităţile şi
defectele ascunse, ceea ce duce la o deformare a realităţii
interioare în sensul sărăcirii şi devalorizării
sau te va face să crezi că posezi calităţile
pe care le doreşti,
dar care de fapt nu le ai, ceea ce va duce la o deformare
a realităţii interioare, în sensul unei
îmbogăţiri şi supravalorizări.
Inutil
de comentat că aceste
aprecieri greşite a ceea ce se află în interiorul tău
vor fi sursa unor decizii şi
acţiuni predispuse din start la eşec.
Dar
reflectorul-imagine de sine luminează
şi realitatea exterioară. Luminând bine, imaginea de
sine îţi va da informaţii corecte privitoare la
exterior, iar dacă luminează greşit, vei supraevalua
sau subevalua realitatea
înconjurătoare. Ai
aflat cu această ocazie şi unul din punctele cheie ale
funcţionării psihicului: de fapt nu ştii ce se afla
înlăuntrul tău ori în afară decât
prin intermediul imaginilor generate de o instanţă psihică
evaluatoare. Ea este singura sursă
care îţi poate spune cum este conturat interiorul, ce
bogăţii zac ascunse şi cum arată exteriorul, cu
oportunităţi şi pericole deopotrivă. Dar
pe cât de esenţial
este ca reflectorul-imagine de sine să funcţioneze bine, pe
atât de uşor este el de stricat. Imaginea de sine
luminează prost dacă
un timp eşti supus unui bombardament al resentimentului sau
eşecului. Această acţiune din exterior care foloseşte
resentimentul pentru a-ţi distruge farul-imagine de sine se
numeşte sugestionare. Cuvintele negative ale resentimentului îi
spun imaginii de sine că realitatea interioară este alta
decât cea pe care o luminează. Totuşi, folosind
lumina imaginii de sine, ai văzut de multe ori ce conţine
peştera şi pe baza acestor imagini ţi
s-a creat aşa numita
încredere în sine, încredere în
propriile puteri. Criticile şi
exigenţele continui îţi repetă totuşi mereu
că realitatea peşterii este alta. La început refuzi
să crezi, dar apoi eşti cuprinşi de îndoială
şi, luminând iar şi iar peştera, imaginea de
sine parcă arată că ce spune altul este adevărat.
Orice
mesaj suficient repetat ajunge să fie considerat Adevăr şi
se transformă în convingere. Şi criticile repetate
transformate în adevăruri capătă puterea
convingerii. Odată acceptată critica drept adevăr,
pete negre se depun pe
sticla farului şi orice luminare a acestuia le va proiecta
mărite în interiorul peşterii, pe perete. Uitându-te
bine, vei vedea în interior defecte, lipsuri şi neajunsuri
care de fapt nu există, dar de care eşti convins
că le ai.
Creeând
iar şi iar imaginile false ale aprecierii de sine şi văzând
că petele negre sunt mereu acolo, vei fi convins că
într-adevăr aşa este: ai defecte fizice, neajunsuri
intelectuale ori materiale şi lipsuri, calităţi umane.
Aprecierile imaginii de sine fiind cele care
îţi condiţionează acţiunile, considerarea
drept realităţi interioare a unor falsuri îţi
vor da convingerea că nu poţi finaliza acţiuni pe care
de fapt eşti foarte capabili să le îndeplineşti.
Dar
ce se întâmplă
când eşti iar şi iar expus resentimentului?
Reluând de mii de ori procesul, pe sticla reflectorului-imagine
de sine se depun tot mai multe pete negre care se vor proiecta mărite
pe perete când reflectorul este pornit. Prea multe pete negre
pot falsifica însă imaginea de sine încât,
văzându-ţi interiorul mereu gol,
ţi se dezvoltă
convingerea că într-adevăr nu eşti bun la nimic.
Se dezvoltă astfel o conştiinţă a inferiorităţii
care produce sentimentele explicate şi va crea în timp
resentiment. Iată cum resentimentul naşte resentiment,
extinzându-se ca un virus de la un psihic la altul. Când
reflectorul este acoperit de prea multe pete negre ce se proiectează
mărite, se spune că suferi de un complex de inferioritate.
Ştergerea petelor negre şi deci a complexului de
inferioritate este un proces dificil şi de durată,
detergentul folosit pentru asta
având nume diferite: sugestie şi autosugestie pozitivă,
laude, aprecieri, recunoaşteri, reuşite, succese, bucurii
şi împliniri. În urma curăţării
reflectorului şi redării imaginilor lui fireşti, spui
că ai un crescut sentiment al stimei de sine, o imagine de sine
pozitivă şi un împlinit respect de sine.
Înţelegi
acum că degeaba eşti dotat cu toate
calităţile şi aptitudinile pentru a reuşi cu bine
în viaţă dacă imaginea de sine reflectă
incorect realitatea interioară. Datorită defectării
imaginii de sine, devii pur şi simplu incapabil să
descoperi bogăţiile interioare pe care le ai;
chiar dacă cei din jur te
atenţionează că ceva bun şi valoros există
ascuns în adâncuri, nu-i crezi
cu adevărat şi te îndoieşti de spusele
lor. O imagine de sine negativă are doar efecte negative
indiferent de vârstă: apare complexul de inferioritate, se
reduce sentimentul stimei de sine, te comporţi sfios,
timid, timorat, inhibat, retras,
neîncrezător în tine însuţi,
îţi reduce motorul acţiunilor şi predispune
puţinele iniţiative pe care le ai la eşec, ratări
şi neîmpliniri, ceea ce îţi întăreşte
complexul de inferioritate, iar cercul se închide.
Din
contră, dotat fiind cu o bună imagine de sine vei fi
sigur pe ceea ce faci, optimist,
îndrăzneţ, cu iniţiativă, curajos, vei
accepta riscul şi vei
avea şanse crescute ca acţiunile pe care le întreprinzi
să se finalizeze prin reuşite şi împliniri. În
perioada de până la 25 de ani, fiecare om, fără
excepţie, trece printr-un
proces psihic prin care se construieşte imaginea de sine. Până
la această vârstă, necunoscându-te pe tine
însuţi şi acţiunile fiind puţine şi
nesemnificative, fără rezonanţă în
conştiinţă, imaginea de sine depinde aproape în
întregime de părerile celor din jur şi deci şi
de atacul resentimentului familial. Până
ajungi la vârsta maturităţii psihice, criticile
repetate din copilărie şi adolescenţă,
considerate adevăruri şi transformate în convingeri
îţi lipesc mii de puncte negre pe sticla
farului-imagine de sine, iar după
această vârstă, când trebuie
să te bazezi zilnic în acţiunile tale
sociale şi economice pe imaginile create şi acceptate în
ani de zile, aceste acţiuni
vor fi condiţionate de vederea
pe peretele peşterii a
proiecţiilor mărite a punctelor negre,
însemnând tot atâtea defecte. Şi bineînţeles
că vei considera imaginile realităţii interioare
certitudini de care nu te îndoieşti. Încetul
cu încetul te complexezi
singur şi sunt de ajuns câteva eşecuri ca viaţa
ta socială şi iniţiativele de afaceri să-şi
găsească un previzibil sfârşit.
Toată
această poveste despre complexe şi resentiment are şi
un sens economic. Dacă
tot mai mulţi tineri pleacă din familii complexaţi, cu
comportamente sociale inhibate, ghiceşte cine va câştiga
bani din asta? Simplu: toate industriile de divertisment, turism,
cosmetice, îmbracăminte câştigă mii
de miliarde de $ anual speculând complexele de inferioritate
ale unei mase largi de oameni. Şi
trebuie să dau nota zece industriilor de culturism, body-fitness
şi înfrumuseţare pentru exploatarea acestor
deficienţe. Nici un număr de revistă despre muşchi
nu scapă fără a arăta tineri bine făcuţi
trăindu-şi viaţa alături de zeiţe ale
frumuseţii. Aceşti oameni prezentaţi în reviste
au tot ce visezi şi tot ce trebuie să faci este să
cumperi echipament, vitamine, steroizi, anabolizante şi să
urmezi un program riguros şi gata! viaţa ta devine fericită
şi împlinită. Cei care au gândit să
asocieze culturismul cu viaţa de succes dorită de atâţia
tineri deficitari fizic şi sufleteşte au adus acestei
industrii creşteri de vânzări impresionante şi
imposibile dacă culturismul ai fi fost asociat cu puritatea
spiritului olimpic.
Revenind
la resentimentul social, cum ajungi să
te complexezi datorită
unei false imagini de sine?
În
primul rând, deficienţele
sufleteşti ale părintelui te pot
complexa uşor începând cu perioada copilăriei
şi adolescenţei, atâta
timp cât nu ţi-ai clădit un istoric al
acţiunilor de succes
şi imaginea de sine în formare depinde de ceea ce-ţi
repetă alţii. Nu ai de unde să
ştii că el însuşi complexat, părintele îşi
reface respectul de sine folosind
inconştient resentimentul împotriva celor din jurul lui:
rude, partener de viaţă, copiii, colegi
de serviciu, cunoscuţi etc. Copiii sunt primele
şi cele mai uşoare victime ale atacului
continuu al criticilor, devalorizărilor şi pretenţiilor
exagerate ale unui părinte dezechilibrat şi resentimentar.
Copil fiind, ţi se spune
mereu că nu eşti în stare să faci nimic, că
nu te pricepi la nimic,
că eşti un
prost, nedescurcăreţ, că s-a săturat de tine şi
de defectele tale. O
permanentă vânătoare a micilor scăpări
îi oferă părintelui
„responsabil“ pretexte pentru te „educa“,
„învăţa“
şi atenţiona că iar ai
greşit, că iar ai
ratat şi ai făcut
altfel decât trebuia.
Ca
părinte poţi critica
şi vâna
greşelile copiilor
tăi în mod oarecum voit, considerând că
punându-le în mişcare orgoliul, provocându-le
Eul, vei obţine de la ei o reacţie motivantă
şi se vor orienta spre
perfecţionism. Dar la câţi copii merge acest
truc? Doar la cei la care orgoliul
este destul de puternic, căci la restul criticile
vor distruge imaginea de sine fragilă şi în formare.
În
al treilea rând este vorba de exigenţele cerute copilului.
Impunându-i standarde înalte şi greu de atins
faci un pariu cinic cu sufletul lui. Într-adevăr,
dacă va atinge aceste standarde, imaginea de sine a copilului va
creşte exponenţial şi vei clădi un învingător,
cu o încredere mistică în propriile puteri, capabil
să răstoarne lumea dacă vrea. Şi nu se va opri
decât pe ultima treaptă a ierarhiei sociale şi
economice. Dar când copilul nu reuşeşte să se
ridice la înălţimea pretenţiilor pe care le ai
de la el, afectat de eşecuri şi neîmpliniri, se va
complexa, introverti şi va deveni un ratat, un pierde-vară,
incapabil să producă valoare şi să se integreze
social.
În
al patrulea rând,
contează cât de apropiat sufleteşte eşti faţă
de copil, pentru a-l putea ajuta să treacă cât
mai uşor peste problemele
inerente vârstei. Deoarece este copil, rata eşecului în
acţiuni este normal să fie mare. Însă la vârsta
lui esenţial nu este rezultatul fizic, material ori
social al eşecului, ci
impactul pe care acesta îl are asupra imaginii lui de
sine. Copilul trebuie ajutat
să treacă peste eşec, să nu-l pună la suflet
şi să-l uite. Dar dacă părintele nu este aproape
de el, eşecurile îl vor frământa, se va consuma
pentru ele şi-i vor afecta imaginea de sine. Şi încă
o pată neagră se pune pe sticla farului-imagine de sine,
care peste ani îl va
informa greşit pe copilul devenit tânăr
şi apoi adult ce
dotare are în peştera-psihic.
Din
cele patru situaţii reiese importanţa mediului familial
pentru dezvoltarea psihică
a copilului pe care-l creşti.
Dar gluma proastă ştii
care este? După ce o
viaţă a stat într-un mediu familial vicios
şi otrăvit, în care părinţii l-au
dezechilibrat psihic, tânărul nostru bate la porţile
societăţii: tentativele de relaţii cu parteneri se sex
opus eşuează, şcoala
nu merge, curajul tatălui în afaceri lipseşte,
succesul mamei la bărbaţi nu apare şi toată
familia se şochează. Părinţii încep să-l
acuze pe tânăr că i-a dezamagit, că este un
incapabil, că soarta i-a pedepsit dându-le o astfel de
incompetenţă în viaţa lor frumoasă.
Dacă le-ai spune că
ei înşişi, cei care acuză, sunt vinovaţi de
aceste rezultate ale
tânărului, ţi-ar
răspunde că eşti un nebun. Indiferent
de reacţiile de moment, un lucru este cert: răul a fost
deja făcut, iar spălarea imaginii de sine de petele
acumulate în anii familiali va consuma
şi ea ani buni din viaţa tânărului, care,
încetul cu încetul, va descoperi cine este cu adevărat
şi ce poate să facă în viaţă.
Şi
chiar dacă nici o firmă nu-l
produce, fac încă o dată reclamă detergentului
care curăţă imaginea de sine: sugestie şi
autosugestie pozitivă, laude, aprecieri, recunoaşteri,
reuşite, împliniri, succese, bucurii, împliniri şi
satisfacţii.
Informaţiile pragmatice ale capitolului 3:
1. Re-Sentimentul este revenirea
şi exprimarea într-o formă deghizată, moral şi
social acceptată, a unor sentimente
negative iniţiale imposibil de exprimat direct în
societate. Acest proces este
însoţit de schimbări de percepţie şi
valorizare a unor calităţi umane şi materiale. Posesia
valorilor şi calităţilor
umane şi materiale acceptate şi dorite, dar
imposibile de realizat, este
relativizată, anulată,
negată.
2. Resentimentul social este
expresia complexului de inferioritate a psihicului colectiv şi
este cauza amplificării problemelor de relaţionare în
societate şi eşecului multor iniţiative de afaceri. La
nivelul relaţiilor între
indivizi, resentimentul social
se traduce prin necesitatea demonstrării valorii şi a
forţei, a inaccesibilităţii materiale şi sociale,
pentru ca ulterior să
apară forma de civilizaţie numită respect.
3. Resentimentul familial distruge la copil imaginea de sine,
falsificându-i cunoaşterea
propriilor calităţi şi defecte şi punând
astfel temelia predispoziţiilor pentru eşec şi acţiuni
hazardate.
|
|
