Capitolul 2
Sentimentul
personalităţii şi relaţiile familiale autoritare
De-a lungul timpului, o întreagă armată de filosofi antici
şi moderni, cărturari ai bisericii, psihologi şi
savanţi ai secolului al XX-lea
au fost irezistibil atraşi în tentativa de a descoperi
realitatea ultimă a sufletului omenesc, forţele magice
care-l împing pe om să lupte, să existe, să
creeze, să cunoască, să învingă şi să
devină stăpânul absolut al Pământului.
Bineînţeles că răspunsurile au fost pe măsura
problemei puse. Şi în majoritatea lor, se cunosc. După
ei, realitatea ultimă ar
fi atomul, spiritul, nevoia de mântuire, lupta binelui cu răul,
Dumnezeu, diavolul, paradoxurile metafizicii, programarea genetică
prin ADN, destinul nemilos. Un răspuns mai puţin metafizic,
dar foarte pragmatic la teribila întrebare ar
fi conflictul permanent între două forţe numite:
voinţa de putere şi voinţa de supunere.
Existenţa
celor două concepte a fost definitiv fixată în
conştiinţa umanităţii prin scrierile a doi mari
gânditori: Friederich Nietzsche şi Wilhelm Stekel. Primul
a introdus cele două concepte şi le-a dezvoltat
într-o manieră
filozofic-existenţialistă,
iar cel de-al doilea, vizibil
influenţat de primul, le-a dezvoltat ca instrumente psihologice
deosebit de puternice şi clarificatoare în înţelegerea
unor procese sufleteşti. Aplicate psihologiei, cele două
concepte filosofic-existenţialiste se îmbină armonios
în definirea şi dezvoltarea unei trăiri sufleteşti
numită „sentimentul personalităţii“.
Dincolo de existenţialismul lui Nietzsche şi psihanaliza erotică
a lui Stekel, sentimentul personalităţii se dovedeşte
a fi unul dintre cele mai importante fenomene psihice, el
punându-şi puternic
amprenta asupra iniţierii, derulării, dezvoltării şi
destrămării relaţiilor interumane. Acest sentiment îl
trăieşti în fiecare zi, apare atât în
relaţia cu ceilalţi cât şi în relaţia
cu tine însuţi şi îţi influenţează
insesizabil viaţa, camuflat fiind în miile de manifestări
specifice fie „voinţei
de putere“, fie „voinţei
de supunere“.
Nu trece minut din viaţa ta fără
să exprimi
în trăirile şi actele tale relaţionale: „voinţa
de putere“ sau „voinţa
de supunere“. Să
vedem ce desemnează aceste concepte, ce realităţi
psihice le corespund şi ce informaţii poţi obţine
din înţelegerea lor. Cele două concepte identifică
două forţe, două tendinţe care au o reprezentare
foarte precisă şi realistă în psihicul uman.
În
relaţiile uman – afective, conceptul „voinţa
de putere“ se traduce prin următoarele stări
sufleteşti : dorinţa,
nevoia, obsesia (nevoia compulsivă) de a fi independent; liber,
învingător, a avea dreptate, a controla, a fi important,
a avea rol conducător,
a avea putere, a domina asupra celorlalţi,
înclinaţia spre
nesupunere, egoism,
aroganţă, trufie, ambiţie, orgoliu,
nemulţumire, resentiment,
posesiune, gelozie,
încăpăţânare, răzbunare,
mercantilism, invidie, perseverenţă,
tenacitate, ameninţare,
neîncredere, suspiciune, agresivitate, infidelitate,
generozitate, caritate, a fi
superior celorlalţi prin poziţie socială, avere,
intelect, a umili pe ceilalţi,
de a lua decizii din resentiment şi încăpăţânare,
în contra raţiunii sau/şi
iubirii. Sentimentul
generic care cumulează sentimentele enumerate, în cazul
voinţei de putere este „ura“. De fapt, sentimentele
enumerate sunt expresii şi variaţii de manifestare ale
sentimentului numit generic şi comun „ură“.
În
opozitie şi complementar
conceptului „voinţă de putere“ apare
conceptul „voinţă
de supunere“.
Sentimentul generic care înglobează sentimentele cuprinse
în acest concept este iubirea.
În relaţiile interumane, „voinţa de supunere“
se exprimă prin următoarele stări sufleteşti
«trimitere la idee 8» : înţelegere,
acceptare, bunătate, toleranţă, altruism, iertare,
respect, a-ţi păsa de ceilalţi, atitudinea de a
asculta ce spun alţii, a-i servi şi
a-i sluji, acceptarea pierderii propriei identităţi,
dorinţa de contopire, scufundare în personalitatea
celuilalt, abandonul propriului Eu,
dăruire, acceptare, supunere; renunţare la obişnuinţele
tale, la tendinţele originare, la propriile nevoi şi
interese, renunţarea la Sine, pierderea de Sine.
Sub
aspectul exprimării uneia sau alteia dintre cele două forţe
menţionate, „voinţa de putere“ are prioritate.
Îţi este mult mai uşor să exprimi „voinţa
de putere“ decât „voinţa
de supunere“.
La nivelul realităţii zilnice, „voinţa de
putere“ o exprimi
instinctiv, fără efort, pe când pentru a
manifesta „voinţa
de supunere“ ai nevoie de ceva
educaţie, instrucţie şi o bună însuşire
a valorilor morale şi religioase din societate. Chiar dacă
predominant eşti
marcat de „voinţa
de supunere“, în anumite situaţii derulate în
timp, „voinţa de
putere“ latentă se
trezeşte şi se manifestă în diverse forme, de la
crize de încăpăţânare şi certuri,
până la ruperea totală a unei relaţii.
Atracţia
naturală spre exprimarea „voinţei de putere“ se
explică prin faptul că, prin aceasta, îţi
manifeşti şi latura potenţială, partea
primitivă existentă, pe când, pentru a putea
manifesta „voinţa
de supunere“ este necesară intervenţia societăţii
prin instituţiiile sale în urma căreia accepţi
să-ţi inhibi
şi anulezi o parte din propria personalitate de a cărei
manifestare se face responsabilă „voinţa de putere“
şi care este considerată de către societate inutilă
în procesul creaţiei materiale şi spirituale.
Este vorba despre inhibarea de
către societate a exprimării „voinţei
de putere“ prin
egoism, răzbunare, orgoliu, aroganţă, trufie,
etc. De aceea, trăirea
vieţii sub semnul „voinţei
de supunere“ este mai dificil de realizat. Este necesar un
anumit nivel de motivaţie,
în funcţie de individ, pentru a accepta anularea
unor impulsuri naturale dar din punct de vedere
al societăţii potenţial periculoase.
Pe
lângă o situaţie relaţională, în care
apar două sau mai multe persoane „voinţa de putere“
se manifestă şi faţă de Sine. Prin lupta
permanentă cu Sinele, rezultă indivizi puternici faţă
de ei înşişi, dar slabi în faţa
celorlalţi. Toate elementele specifice „voinţa de
putere“ pentru relaţii le regăseşti aici
proiectate asupra Sinelui, asupra propriului organism. Indivizii care
exprimă „voinţa de putere“ în raport cu
ei înşişi sunt ambiţioşi, autodidacţi
şi perfecţionişti. Îşi impun să fie
într-un anumit
fel şi îşi controlează modul de a fi, de a se
purta, de a mânca, de a avea discuţii etc. Aceasta explică
tendinţele vegetariene şi antialcoolice din comportamentul
lor. Independenţa şi dorinţa de libertate din situaţia
relaţională aici se traduc prin nesupunere în faţa
propriilor slăbiciuni, vicii şi dorinţe în lupta
permanentă cu ei înşişi pentru a-şi domina
propriul fizic şi psihic. În aceasta luptă cu Sinele,
ei nu acceptă decât să fie învingători. Un
eventual eşec poate afecta grav imaginea de sine care poate duce
la devalorizări faţă de propria persoană,
nemulţumiri de fond, perfecţionism şi crearea
sentimentului de inferioritate. Aceşti indivizi, pentru a nu
cădea pradă pasiunii erotice şi astfel, a-şi
pierde autocontrolul impus, îşi reevaluează
pulsiunile sexuale în sport, efort intelectual, ambiţie
pentru promovarea socială şi materială.
În
cadrul vieţii relaţionale însă, atenţia ta
trebuie să se îndrepte spre evitarea
manifestării a anumitor
reacţii care, în timp, vor trezi şi întări
la partener reacţii
de tipul „voinţă de putere“. În
relaţiile cu partenerul de viaţă unele reacţii
trebuie să le eviţi, ca spre exemplu:
lipsa de consideraţie, neîncredere, suspiciune,
încălcarea posesivităţii, provocarea geloziei,
jigniri, neglijări,
atitudinea necorespunzătoare în urma căreia
partenerul se simte în plus, inutil, pedepsire,
tracasare, denigrare, subestimare.
Dacă totuşi vei manifesta recţiile enumerate,
rezultatul va fi trezirea, întărirea şi sporirea
elementelor psihice componente ale dorinţei de putere ale
partenerului, care echivalează
cu un plus de exprimare a personalităţii acestuia.
Iar un plus de exprimare a
personalităţii partenerului va schimba relaţia
prezentă, îndreptându-te
fără să-ţi dai seama spre dezacorduri,
neînţelegeri şi
chiar despărţire.
Procesul
prezentat este insesizabil la prima privire deoarece el nu se
desfăşoară în zile sau săptămâni,
ci în luni şi chiar ani de zile. Încetul cu încetul,
în timp, prin anularea parţială a personalităţii
partenerului, acesta va acumula nemulţumiri şi resentimente
care se vor transforma
în certuri, probleme de cuplu şi scandaluri. În
acest sens, Wilhelm Stekel te
asigură că vei vedea „într-o zi
o revoltă care s-a
pregătit încet, dar sigur“. «citatul
10» Această
schimbare nu ţi-o doreşti nici tu şi nici
partenerul tău. Dar ea
totuşi se întâmplă. Sătul de compromisuri,
de imposibilitatea de a se exprima liber, partenerul încearcă
să se explice, să protesteze. Dar de multe ori nu găseşte
înţelegerea dorită şi criza izbucneşte.
Sper
că ai înţeles
ce trăiri sunt cuprinse în conceptele „voinţa
de putere“ şi „voinţa
de supunere“ şi
ce reacţii să nu le ai pentru a evita stimula
personalitatea partenerului.
Să
vedem în continuare ce alte
informaţii utile poţi obţine.
1. Prima
informaţie care
îţi este imediat la îndemână este că,
de fapt, eşti mult mai puternic decât credeai, mult mai
stăpân pe viaţa ta, dar în acelaşi timp şi
uşor de manipulat, relaţiile tale cu semenii putându-se
modifica substanţial ca
urmare a unei acţiuni discrete din exterior. Ţi-am
selectat mai înainte
câteva manifestări care, dacă apar într-o
relaţie, duc la un plus
de exprimare a personalităţii partenerului ca expresie a
voinţei de putere. Ce înseamnă că partenerul îşi
va manifesta mai mult propria personalitate? Înseamnă că
el va dori să ţii
mai mult cont de dorinţele, părerile, opiniile,
aspiraţiile, problemele, visele şi nevoile lui. Înseamnă
că lucruri pe care înainte nu le făcea, pentru a nu
te supăra sau
deranja, acum le va face.
Pentru
a rămâne împreună, pentru a face suportabilă
convieţuirea în doi, fiecare dintre participanţii la
relaţie trebuie să lase ceva
de la el, să îşi inhibe, cenzureze anumite
manifestări de personalitate. Crescând nivelul de
exprimare a personalităţii, se poate să se ajungă
la incompatibilităţi nebănuite între parteneri,
care vor ajunge la concluzia că, de fapt, nu se cunosc şi
nu se potrivesc. În fine, în funcţie de
personalitatea participanţilor la relaţie şi de
calitatea relaţiei existente, plusul de personalitate adus de
partener va avea consecinţe diferite. Dacă multe aspecte
pot diferi, totuşi trei lucruri sunt certe: plusul de
personalitate la partener nu apare din senin, ci ca urmare a
reacţiilor tale, ele sunt aceleaşi, indiferent de relaţie
şi, în fine, aceste reacţii apar inconştient,
fără să-ţi
dai seama de
consecinţele lor în timp.
Dar
acum eşti în cunoştinţă de cauză. Ai
informaţia. Totul depinde de tine,
eşti stăpân pe relaţiile tale. Dacă
arunci o privire pe lista acelor
reacţii care, în timp, vor duce la plusul de personalitate
amintit, vei vedea totuşi că sunt manifestări despre
care se ştie că provoacă probleme în relaţii.
Cei mai în vârstă: părinţi,
psihologi şi sociologi, în reviste şi ziare nu
încetează cu sfaturi de
genul: nu-i provoca
soţului/prietenului gelozia, nu încerca
să-l schimbi, nu-l critica, nu-l jigni mai ales în
public, nu-l umili, nu-i provoca orgoliul, nu-l controla, nu-i bloca
iniţiativa, nu-i aduce
aminte că provii dintr-o
familie mai bună decât a lui, etc.
şi invers: fără
remarci care-i vor răni
sensibilitatea femeii, nu-i controla
viaţa, nu fii suspicios, nu-i încălca
posesvitatea afişându-te cu
altă femeie şi mai ales iubeşte-o,
căci, dacă nu o vei iubi, de acest lucru nu vei fi iertat
niciodată.
Dar
părinţii spun, părinţii aud, psihologii scriu şi
tot ei citesc. Necunoaşterea acestor reacţii face ca, în
timp nemulţumirile să se acumuleze, cu efectul că
relaţia se deteriorează şi de multe ori se ajunge la
despărţire. Nici ţie nu-ţi
vine să crezi: „Ce s-a întâmplat?
Ce nu merge între noi?“. Voi totuşi vă
cunoaşteţi, vă iubiţi,
dar lucruri pe care nu le poţi sesiza şi nici controla
apar cu perfidie şi vă distrug relaţia. Ce-i de făcut?
Leacuri, slujbe, discuţii, câte nu încercaţi
pentru a reface relaţia, dar culmea, nemulţumirile şi
problemele rămân. De acum însă ştii că
reacţiile tale sunt răspunzătoare de schimbările
partenerului, şi că dacă vrei să se schimbe în
bine relaţia, mai întâi trebuie să te schimbi
tu însuţi. Soluţia constă în puţină
diplomaţie în relaţiile de cuplu şi evitarea pe
cât posibil a acelor reacţii care numai bine nu vor face
în relaţie.
Un al doilea aspect
al problemei este că, de
fapt, eşti foarte uşor de manipulat. Fără să
îţi dai seama, discret, un cunoscut
poate să te
influenţeze, cu efecte care se vor vedea în timp. Cum te
manipulează? Foarte
simplu: îţi stimulează acele zone ale personalităţii
care stau latente, inhibate sau nemanifestate, îţi
stimulează orgoliul, ambiţia, resentimentele, îţi
accentuează
nemulţumirile şi astfel îţi
induce să ai acele
reacţii explicate anterior. Rezultatul va fi în
timp o creştere a
exprimării personalităţii, care va duce la schimbările
dorite de manipulator.
Deşi
necunoscând teoretic
acest proces psihic, cu înlănţuirile lui de
cauze-efecte, trebuie recunoscută inteligenţa instinctivă
a femeilor de a stimula personalitatea bărbaţilor. Prin
stimularea în special a orgoliului bărbaţilor,
femeile se folosesc adesea de sentimentul personalităţii
pentru diverse scopuri care ţin de cele mai multe ori
de relaţiile lor cu bărbaţii. Nu rareori auzi
lungi discursuri care încep în genul: „I-auzi ce a
zis X! I-auzi ce a făcut
Y! Tu nu faci nimic, nu zici nimic? Fă ceva în privinţa
asta. Vrei să creadă cunoscuţii că eşti un
laş, o momâie, un incompetent?“. Bârfă,
devalorizări, subtilităţi fac parte din inteligenţa
instinctivă a femeilor. Iar unde această inteligenţă
există, rezultatul deseori este cel dorit de femeie, prin
revitalizarea personalităţii bărbatului.
Faţă
de instinctul feminin, care măcar este pus în slujba
binelui familiei sau al ei personal,
un manipulator profesionist îţi poate provoca daune mult
mai serioase. Acesta ştie exact cum să te
stimuleze şi discret, în timp, insesizabil, vei începe
să acţionezi în sensul dorit
de el. Iar scopurile unui manipulator nu sunt neapărat relaţiile
de cuplu, ci orice aspect al relaţiilor tale în care te
manifeşti: relaţii sociale, de afaceri, de interese,
afective etc. Scopurile lui pot să fie de obţinere a
reacţiei potrivite la timpul potrivit, ori în crize de
personalitate, din partea ta, care să ducă la schimbări
fundamentale în direcţia dorită de el. Fii
deci foarte atent cu
inflaţiile, crizele şi accentuările de personalitate,
un domeniu foarte sensibil al vieţii tale, de moment şi de
perspectivă.
2. A
doua informaţie
care se desprinde din procesul psihic prezentat este că
personalitatea ta, care trebuie manifestată cât mai
complet cu putinţă
este inhibată şi chiar anulată în relaţiile
autoritariste. Ţine de sănătatea psihică
faptul că trebuie să
îţi exprimăm personalitatea într-un
mod cât mai complet posibil, inhibând evident acele
tendinţe aflate în discordanţă cu valorile
societăţii în care trăieşti.
Mai mult chiar,
imposibilitatatea familială
ori sistemică de a-ţi potenţa şi dezvolta
propria personalitate, temperamentul şi aptitudinile înnăscute
determină forme
ale crimei continuate.
Societatea şi familia trebuie să depună
eforturi să-ţi creeze condiţiile ca să-ţi
poţi optimiza temperamentul, aptitudinile şi caracterul,
astfel încât să devii util
societăţii şi ţie însuţi.
Nu
foloseşte nimănui să fii un individ inhibat,
transformat în legumă,
fără opinii, păreri şi acţiuni proprii. Din
nefericire însă, în societate această
situaţie apare de multe ori, o pondere importantă de astfel
de indivizi aparând din relaţiile şi mediile
autoritariste. Cea de-a doua informaţie esenţială de
care poţi să ţii
seama în prezent, ca măsură curativă sau în
viitor, ca măsură preventivă, este că în
cadrul relaţiilor autoritariste, personalităţii îi
este blocată manifestarea, libera exprimare. Rezultă
indivizi temători, inhibaţi, timizi, chiar nevrotici,
incapabili să se descurce singuri în viaţă.
Dar
ce înseamnă o relaţie autoritaristă şi de
ce este ea atât de periculoasă pentru personalitatea ta?
În ultimul deceniu a crescut intersesul cercetătorilor
pentru a identifica
caracteristicile şi schimbările induse în relaţiile
de cuplu în urma modificării condiţiilor de viaţă
şi a percepţiei oamenilor asupra unor teme fundamentale ale
existenţei lor: iubirea, autorealizarea, oportunităţile,
copiii, tehnologiile etc. În urma studiilor întreprinse,
s-a descoperit că relaţiile dintre oameni pot fi
caracterizate de trei stiluri de viaţă: autoritarist,
cooperant şi individual.
a. Stilul
autoritarist este cel tradiţional, definit prin represiune,
conformism şi înăbuşirea afirmării
membrilor familiei. Bărbatul este cel care ia deciziile, împarte
sarcini şi pedepse, iar femeia îndeplineşte rolurile
străvechi: creşte copiii, face mâncare şi curat
în casă, spală rufe. Nimeni nu contestă
autoritatea bărbatului, o autoritate deseori impusă prin
violenţă fizică şi verbală. Viaţa
socială se limitează la obligaţiile familiale: nunţi,
botezuri, zile de naştere, ritualuri religioase.
b.
Stilul cooperant se bazează
pe respect între parteneri, înţelegere, comunicare,
acceptare, cooperare în luarea deciziilor şi egală
împărţire a obligaţiilor casnice. Este
un salt calitativ imens între stilul de viaţă
autoritarist şi cel de tip cooperant. În cadrul stilului
cooperant, viaţa este de neimaginat fără o viaţă
socială activă: teatru, film, spectacole, întalniri
cu prietenii, concerte, participarea la sărbători şi
la evenimentele sociale ale comunităţii. Apare preocuparea
pentru relaxare şi distracţie. Micile evadări din
mediul urban, excursiile la sfârşitul săptămânii
şi sejururile lungi sunt aşteptate şi dorite.
Importante devin preocupările pentru ţinută, aranjarea
locuinţei şi îngrijirea medicală.
c.
Stilul individualist este carecterizat prin
independenţă, autosuficienţă şi însingurare.
Precupările pentru o viaţă modernă a celor ce
trăiesc specific stilului cooperant sunt prezente şi în
cadrul stilului autoritarist. Diferenţa constă în
faptul că stilul individualist include şi familiile
monoparentale, în care copiii sunt crescuţi de un singur
părinte. Oamenii care-şi trăiesc astfel viaţa nu
sunt neapărat cei care au divorţat şi sunt fără
voia lor temporar singuri. Stiul individualist este definit şi
de către cei care vor să fie singuri şi independenţi,
care nu acceptă obligaţiile unei căsnicii şi care
sunt mulţumiţi de situaţia lor. Oamenii care trăiesc
astfel par că se descurcă bine în această lume
dură, dar, în timp, efectele vieţii duse de unul
singur se fac simţite.
Diferenţele
dintre cele trei stiluri de viaţă se reflectă şi
în modul de a cheltui banii, în posibilităţile
de afirmare şi realizare socială. În România,
ponderi mari au stilul autoritarist şi cooperant şi o
pondere mai mică, dar în creştere, stilul
individualist. Deşi femeile care trăiesc singure sunt
independente şi stăpâne pe viaţa lor sunt încă
dezaprobate de societate şi au destule probleme generate de
situaţia lor, se pare că numărul lor este în
creştere. Revoluţiile culturală, sexuală şi
tehnologică au dat şanse deosebit de mari femeilor care
doresc şi sunt în stare să ducă un astfel de
stil de viaţă. Să analizăm mai profund relaţia
autoritaristă.
Dacă
la prima impresie ai crede că stilul autoritarist este specific
mediului rural sau familiilor de muncitori veniţi la oraşe
din mediul rural, ei bine, te
înşeli. Un
astfel de stil de viaţă poate apărea foarte bine şi
la oamenii intelectuali,
cu educaţie bună şi pregătire universitară.
Ai fi surpins să afli câte relaţii în mediul
studenţesc pot fi definite de stilul autoritarist. Copil
provenit din familie bună,
în care ai fost crescut cu dragoste în stilul
cooperant, ajuns la vârsta
periculoasă în care-ţi găseşti
partenerul de viaţă,
cazi cu inconştienţă în ghearele stilului
autoritarist, care-ţi va spulbera
visele şi măcina sufletul. Căci în ziua de
astăzi, în care atâtea posibilităţi pentru
o viaţă trăită acceptabil îţi stau
la îndemână,
alegerea pentru monotonul, aridul şi atât de inumanul stil
autoritarist echivalează cu o viaţă neîmplinită.
Poţi
observa evoluţia şi viaţa celor care trăiesc în
stilul autoritarist.
Există
două tipuri de relaţie autoritaristă:
relaţia autoritaristă clasică şi perfida relaţie
autoritaristă ascunsă. Deoarece
într-o relaţie autoritaristă persoana
care suferă este în primul rând femeia,
informaţiile prezentată
în acest paragraf are drept destinaţie în special
femeile tinere aflate la început de viaţă.
1.
Relaţia autoritaristă la vedere
Pentru
o femeie, viaţa familială trăită într-o
relaţie autoritaristă poate fi
pur şi simplu o tragedie. Legată cu lanţuri de
obligaţiile casnice şi cu un soţ tiranic, femeia
veselă, optimistă şi visătoare de la începutul
căsniciei vei ajunge, în
10-15 ani, o fiinţă
temătoare, nesigură, mistică, cu sănătatea
şubrezită, fără putere de expresie a
personalităţii.
Cum îţi
poţi explica faptul că tânără femeie
fiind, educată şi
crescută într-un mediu familial ideal
– cel tip cooperant – să ajungi să accepţi
pentru viitorul tău un mediu familial net inferior
celui de acasă, care îţi va bloca libera
exprimare a personalităţii tale unice? Explicaţiile
pot fi multe. Se poate să ai ceva
experienţă de viaţă şi să ştii vag
ce te aşteaptă.
Sau să crezi că, în timp, îl vei putea schimba
pe iubitul/soţul tău, credinţă larg acceptată
de multe femei. Nimic mai naiv, nimic mai fals. Condiţionările
impuse de propria natură a bărbatului şi cele impuse
de mediul exterior sunt, în imensa majoritate a cazurilor, mult
mai puternice dacât puterea ta
de persuasiune. Imprudenţa o vei plăti
din greu, prin ani de suferinţă şi durere sufletească.
Se
poate ca să ştii ce te
aşteaptă, dar
căsnicia să fie numai un compromis material. O viaţă
grea dusă în copilărie şi dorinţa unui trai
fără griji te poate împinge
să accepţi un astfel
de compromis. Din raţiune şi considerente materiale, pasul
este făcut. Deseori apare consolarea
că, pentru suflet, îţi vei găsi un iubit, un
amant. După maximum cinci
ani trăiţi într-un
mediu autoritarist, mă îndoiesc că aspectul material
a meritat suferinţa îndurată. Chiar dacă
divorţezi, îţi
vor trebui ani buni să-ţi
reveni, iar suferinţa din suflet nu va putea fi ştearsă
niciodată. O pondere însemnată a femeilor care vor
trăi într-o relaţie
autoritaristă este dată de femeile care s-au născut,
dezvoltat şi maturizat într-o familie
autoritaristă. Aceste femei vor observa desigur ce înseamnă
o astfel de căsnicie, dar în lipsa unei alternative, vor
considera că această viaţă este normală şi
că trebuie să o accepte şi ea la rândul ei, aşa
cum au făcut bunica şi mama ei. Puternica componentă
religioasă a comunităţilor rurale neatinse de
modernitate îi va inocula de-a
lungul anilor acceptul pentru rolurile tradiţionale şi
fundamentale ale femeii. Practic, aceste nefericite nu au nici o
şansă pentru schimbare,
iar perpetuarea rolurilor familiale sacralizate de existenţă
este astfel asigurată. Dar acolo unde fata crescută într-un
mediu autoritarist are
alternative, adică prin prietenele şi colegele ei intră
în ambianţa binefăcătoare a unor familii stil
cooperare şi simte puternic diferenţa, opţiunea ei
pentru propriul viitor va fi cu siguranţă alta decât
cea în care a crescut.
Cea
mai dramatică situaţie este aceea în care ai
trăit într-o familie
tip cooperare, iar căsnicia ta va fi
de tip autoritarist. Crescută cu atenţie şi dragoste,
ajungi totuşi în capcana relaţiei autoritariste
fără să ai şansa alernativei şi fără
să ai nici cea mai
vagă idee despre ce te aşteaptă. Cauzele pentru care
se ajunge la o astfel de situaţie sunt în funcţie de
diverse circumstanţe, dar când următoarele trei
condiţii sunt îndeplinite, întalnirea a doi
oameni are pecetea „destinului“:
Prima
condiţie ţine de mediul familial.
Traită într-o familie
în care părinţii se iubesc şi se înţeleg,
fundamentată pe respect, acceptare reciprocă, dragoste,
comunicare, în care ai
fost tratată ca pe o floare rară, nici nu-ţi poţi
închipui că există şi un altfel de mediu
familial, dictatorial sau violent. Mai ales dacă tatăl este
un om rafinat, stilat, iubitor şi blând, părerea ta
despre bărbaţi va fi şi ea pozitivă şi
optimistă. Deşi
ai exemple de familii autoritariste
şi eşti îngrozită
de o astfel de viaţă, nu crezi că eşti un
potenţial candidat la o astfel de existenţă. A doua
condiţie ţine de condiţiile tale native. Problema
apare dacă eşti mai emotivă şi slabă în
faţă provocărilor vieţii. Nu trebuie să fii
neapărat absentă la problemele apărute. Această
slăbiciune poate fi intimă
fiinţei tale, dar
se poate să fie astfel şi datorită faptului că
toate problemele ţi-au fost rezolvate de alţii. Dacă
părinţii se ocupă de toate, este şi firesc ca să
apară slăbiciunea în rezolvarea problemelor, lipsa de
experienţă şi nehotărârea. Această
depedenţă creată de părinţi prea grijulii
este deosebit de periculoasă. Nu relevant este faptul că
douăzeci de probleme au fost rezolvate de „papa“,
ci că depedenţa indusă va avea la un moment dat, în
viitor, un cuvânt decisiv în acceptarea relaţiei
autoritariste.
A
treia condiţie esenţială
pentru a se ajunge la o familie autoritaristă este insuficienta
maturitate emoţională a bărbatului pe care-l vei
cunoaşte.
La o
vârstă relativ timpurie, începi
să înţelegi natura ascunsă a băieţilor.
În spatele fizicului, muşchilor, cuvintelor obscene şi
superiorităţii etalate, descoperi
că băieţii sunt de fapt foarte sensibili şi
afectuoşi, iar uneori inhibaţi, complexaţi şi
timizi. Aceştia însă se maturizează emoţional
şi devin bărbaţi destul de echilibraţi afectiv,
capabili de iubire matură şi angajament pe termen lung.
Unii au însă dificultăţi în procesul de
maturizare emoţională, mare parte dintre ei creând
relaţii autoritariste. Insuficienta maturitate emoţională
este o dereglare a funcţiei afective
şi se traduce prin neîncredere în propria persoană
şi în cei din jur, suspiciune, gelozie, emotivitate,
sensibilitate crescută, dependenţă de afectivitate,
complexe şi inhibări de exprimare şi o insuficientă
maturitate a exprimării stărilor afective. Se exprimă
mai mult emoţii de scurtă durată, dar intense, cu
efect inhibant, şi
mai puţin sentimente. Cauzele acestei insuficiente maturităţi
emoţionale pot fi ereditatea, mediul familial, natura proprie a
băiatului şi experienţele negative din trecut care se
vor proiecta toată viaţa asupra femeii cu care va trăi.
De bună credinţă, băiatul a iubit sincer o fată,
care însă l-a înşelat ori părăsit.
Îndurerat şi umilit, cu resentimente în suflet,
adolescentul descoperă că atitudinea iubitoare şi
încrederea nu este suficientă şi că prin
agresivitate şi suspiciune se poate pune la adapost de
eventualele greşeli ale iubitei. Experienţa negativă
se va răsfrânge nu numai asupra vieţii lui de
familie, ci şi asupra tuturor acelor femei pe care el le
identifică fiind la fel cu fosta iubită. Prin mecanismul
emoţional al asocierii negative, orice femeie care are
obiceiurile, gesturile, reacţiile, comportamentul fostei iubite
este identificată cu aceasta sau cu tipul de femeie pe care
aceasta-l reprezintă în mintea lui. Toate sentimentele
negative care-i zăceau latente în memorie vor fi aduse la
suprafaţă şi aruncate asupra ta, care, evident, nu
eşti aceeaşi cu fata pe care a iubit-o. Dar băiatul
nostru nu este capabil să observe diferenţele.
Percepţia
lui va fi de fapt apercepţie care-şi extrage
„realitatea“ din
memoria acestor experienţe de viaţă negative, din
emotivitatea de fond şi din agresivitatea proprie generic
proiectată asupra altor persoane. Mecanismul
emoţional al asocierii negative, când funcţionează
în slujba amintirii unor eşecuri trecute pentru un individ
nematurizat emoţional, are doar efecte negative: percepţia
ta ca femeie este total
eronată, depozitele emoţionale negative erup la suprafaţă,
iar agresivitatea se manifestă imediat.
Sintetizând
cele trei condiţii: dacă te-ai învăţat să
fii dependentă de alţii pentru a-ţi rezolva problemele
vieţii, fie datorită slăbiciunii native, fie datorită
apropiaţilor care ţi-au rezovat totul, mediul
familial propriu de basm ori
că partenerul de relaţie este insuficient maturizat
emoţional, întâlnirea ta cu
acest bărbat are şanse mari să se finalizeze într-o
relaţie autoritaristă.
Situaţia va evolua gradual. Vă placeţi,
vă simţiţi atraşi unul de altul şi vă
indrăgostiţi. La început, dragostea va fi cea care
asigură cimentarea relaţiei şi în primii ani de
convieţuire se poate să trăiţi o adevărată
poveste de dragoste. În timp însă, relaţia se
schimbă. Imaturitatea emoţională a bărbatului îi
va dezvolta acestuia tendinţe dictatoriale specifice relaţiei
autoritariste. Datorită nesiguranţei lui în ceea ce
te priveşte (nesiguranţa
lui este de fapt văzută
ca fiind capacitatea ta de a-i face rău, prin prisma propriei
agresivităţi masculine proiectate asupra
ta şi a emotivităţii), va
găsi că modul cel mai bun de a-şi asigura dragostea
este să te verifice şi controleze pemanent pe ascuns
în tot ceea ce faci şi
să-şi manifeste agresivitatea verbală sau chiar
fizică. Controlul se va manifesta asupra tuturor
aspectelor legate de viaţa
de familie. Bărbatul nu-ţi va accepta iniţiativele,
părerile sau deciziile. Astfel, primul pas în inhibarea
personalităţii tale este
făcut. Nimeni nu are voie să stea permanent în
preajma ta, căci
imediat se activează supravegherea bărbatului. Nici
prietenele din copilărie, de familie, sau serviciu nu sunt
scutite de verificările şi atitudinea lui agresivă.
Bineînţeles că-ţi
dai seama de toate acestea,
dar pentru că-l iubeştei şi doreşti echilibrul în
relaţie, vei face tot posibilul să nu ieşi în
evidenţă, să nu atragi atenţia altor bărbaţi.
Pentru
a nu provoca gelozia bărbatului, pentru binele relaţiei,
în mod conştient
vei înceta să-ţi
mai exprimi sexualitatea,
frumuseţea, feminitatea. Hainele şi cosmeticele le
vei alege să fie banale
şi monotone. Astfel, al doilea pas în inhibarea
personalităţii tale este
făcut. Dar dacă la început relaţia se baza pe
dragoste şi pe inhibarea conştientă a sexualităţii,
în câţiva ani situaţia se va schimba radical.
Sentimentele cedează locul monotoniei, apar copiii, iar
treburile casnice şi poblemele existenţiale capată o
importanţă tot mai mare. Îţi dai
seama că relaţia nu este tocmai ce ar
trebui să fie, dar realitatea familială şi socială
te fac să accepţi situaţia existentă. O
componentă a realităţii familiale actuale
este acea dependenţă de alţii şi neajutorare
manifestată în adolescenţă, considerată în
tinereţe neimportantă şi dezvoltată de părinţii
iubitori. Vechea
dependenţă de părinţi şi prieteni devine
acum dependenţă de partener, de bărbat. Prin blocarea
iniţiativelor şi neimplicarea ta în deciziile
curente ale casei, vei fi
legată prin fire invizibile, dar foarte puternice de soţul
tău. Importanţa dependenţei materiale în
evoluţia relaţiei este bine înţeleasă de
partenerul de viaţă. Bărbatul ştie că prin
acţiunile lui va crea o femeie dependentă de el, dar acest
lucru îi convine, căci instinctual simte că trebuie
să aibă lângă el o femeie fără
iniţiativă şi independenţă materială.
Cu preţul anulării personalităţii tale,
liniştea în casă este salvată. Şi tu
ştii că
dependenţa de bărbat îţi va complica viaţa.
Dar accepţi acest lucru fie din comoditate fie din
dorinţa a-ţi
asigura legătura cu omul
pe care-l iubeşti.
Am
putut să observ chiar şi o dependenţă autocreată
a femeii. La un cuplu cu doar
câţiva ani de căsnicie la activ,
femeia simţea că nu acesta este drumul ei corect în
viaţă. Instinctul ei feminin îi spunea că ceva
este în neregulă. Visa urât, avea permanente
indispoziţii, stări de disconfort psihic. Şi totuşi,
conştient, voia să-şi impună sieşi hotărârea
ei de a rămâne lângă bărbat. Pentru a se
asigura că nu-l va părăsi, a început să-şi
dezvolte o dependenţă voită faţă de soţ.
Nu făcea nimic fără el, nu se pricepea la nimic. Nu ţi
se va părea cred ciudat că bărbatului îi
convenea să aibă lângă el o femeie aparent
incapabilă şi nedescurcăreaţă. Această
situaţie îi convenea de minune. Crearea dependenţei
femeii de către bărbat capătă uneori forme
groteşti. Acesta poate pur şi simplu să îţi
limiteze posibilităţile financiare. Într-o
societate în care banii
îţi asigură independenţa, veniturile femeii
într-o familie
autoritaristă sunt motiv de îngrijorare şi panică
pentru bărbat. Nu
trebuie să ai venituri mai mari decât ale lui. Dacă
veniturile sunt sub
posibilităţile şi instrucţia ta, află
că acest lucru este pentru bărbatul nematurizat emoţional
un lucru bun, generator de
linişte şi pace în casă.
Cu
discreţia cuvenită, am fost şi
martorul unei situaţii pe
care ai clasifica-o
drept incredibilă. Într-o
familie autoritaristă, cu
parteneri aproape de 40 ani, femeia încerca să-şi
dezvolte o mică afacere,
care ar fi consolidat
situaţia finaciară a familiei. Femeia se gândea că
reuşita ei în afaceri îl va bucura pe soţ şi
pe copii. Dar bărbatul nu vedea lucrurile la fel. Ştia că
tratamentul pe care-l aplica în căsnicie femeii era josnic
şi degradant şi se temea că independenţa
finaciară a femeii i-ar fi schimbat acesteia mentalitatea.
Dependent de afectivitate şi orgolios, nu ar
fi acceptat ca soţia să-l părăsească. Ce vor
crede prietenii, colegii? Inacceptabil! Aşa că femeia a
fost uşor sabotată chiar de cel pe care-l credea, de bine,
de rău asociatul ei, partenerul ei de viaţă. Strategia
acestuia a fost simplă: a blocat posibilităţile de
finanţare a afacerii prin zvonuri mincinoase şi a cheltuit
suma destinată dezvoltării pe bunuri în casă
scumpe, de lungă folosinţă. Afacerea, deşi avea
condiţii bune de dezvoltare, a căzut. Femeia este iar
dependentă financiar de soţ, iar acesta este mulţumit
că totul a revenit la normal. Pentru el viaţa va continua
aşa cum trebuie, cu femeia la bucătărie, cu mâncarea
sau la maşina de spălat cu rufele.
Deşi
când citeşti aceste rânduri îţi spui că
niciodată nu vei accepta o astfel de viaţă, dacă
vei ajuge într-un astfel de moment, dependenţa materială
de soţ, sfaturile prietenilor şi familiei, copiii care
trebuie crescuţi, obişnuinţa vieţii de familie,
teama de schimbare, considerentele religioase, toate acestea şi
multe altele te vor face să-ţi
accepţi viaţa pe
care-o duci şi să rămâi lângă bărbat.
Un
aspect important este că acum te supui
bărbatului şi din frică. Supunerea prin frică
este una dintre cele mai inumane şi barbare metode de alienare
psihică. Şi din păcate este un element important în
familia autoritaristă şi în doctrina creştină.
În anii lungi de agresivitate fizică şi verbală
ţi se inoculează în suflet frica de partener.
Efectul este paralizia gândirii şi raţiunii şi
executarea imediată şi fără discuţii a ceea
ce ţi se spune. Agresivitatea verbală este de ajuns pentru
a produce acest rezultat trist. Certurile, scandalurile,
urletele şi crizele
bărbatului în timp te vor intimida şi obosi psihic şi
vei renunţa în
a mai avea un cuvânt de spus în viaţa ta ori a
copiilor. În plus, viaţa sacrificată pe altarul
treburilor casnice, fără vacanţe, bucurii, distracţii
te vor obosi fizic şi
îmbătrâni prematur.
Iar
ca portretul să fie complex, mai poţi adauga alienarea
mistico-religioasă. Incapabilă să-ţi explici
viaţa mizeră pe care o duci,
ignorând informaţiile psihologice explicatoare ale
psihologilor şi sociologilor, în încercarea
de a găsi cauzele filosofic-existenţiale ale
relaţiei autoritariste,
vei apela la misticism şi
religie. Cu cât eşti mai incapabilă să fii
stapână pe propria viaţă,
cu atât mai profundă
va fi înclinaţia spre misticism. Zodiacele, horoscoapele,
amuletele, mărgelele, cărţile religioase şi
slujbele vor fi cele care îţi vor influenţa ultimii
ani din viaţă.
2. Relaţia
autoritaristă ascunsă
Mai
există un tip de
relaţie autoritaristă, care nu duce la alienarea mistică
şi supunerea prin frică descrise la relaţia
autoritaristă clasică. Dar care la
fel ca relaţia autoritaristă clasică, poate
duce la alienare şi
rupere de realitate, datorită
unor aspecte de viaţă impuse la modul categoric
de partener şi imposibil de acceptat şi
trăite direct, în
plină conştiinţă.
Acest
tip de relaţie nu este creat de bărbaţi insuficient
maturizaţi emoţional şi nu depinde de mediul familial
în care ai crescut şi nici de capacitatea şi
experienţa ta de a rezolva problemele existenţiale, ci de
aceia care sunt foarte ataşaţi unor norme şi conduite
sociale general practicate şi pe care întreaga
familie trebuie să le
respecte.
Într-o
relaţie autoritaristă ascunsă membrii familiei par
fericiţi, împliniţi, domneşte
armonia, relaxare, zâmbete şi pace, totul
pare în ordine. Dar la o observaţie mai atentă,
pentru anumite aspecte ale vieţii, începi să observi
stress şi tensiuni asociate anumitor acte, dorinţe şi
aspiraţii nomale, dar care
totuşi sunt inhibate, blocate, evitate. Descoperi apoi ca
într-o astfel de familie
bărbatul „modern“ acceptă aproape orice din
partea femeii şi copiilor, cu excepţia unor situaţii
care nu au voie sub nici un chip
să apară, sub ameninţarea alungării din casă,
bătăilor crunte şi chiar a destrămării
familiei.
De
exemplu, bărbatul „acceptă“ orice libertinaj
din partea femeii ori copiilor, dar nu care cumva ca vreun
membru al familiei să
calce strâmb, că iese cu tragedie, nu alta. Deşi pare
că bărbatul nu are nimic comun cu tiranul „clasic“,
de fapt nici acesta nu acceptă
în mod real libertatea
şi independenţa femeii. Mai perfid decât
partenerul care-ţi face scandal din orice şi te leagă
de obligaţiile casnice, acesta aparent îţi dă
libertate, face pe modernul, când de fapt în sufletul lui
tremură de ce ai putea face. Şi în loc de a-şi
asigura locul şi încrederea ta prin calităţi
umane şi comportment de partener, lasă în mod laş
spaţiu de apariţie
pentru un singur eveniment neacceptat care, dacă ar fi realizat
şi descoperit, ar duce la pierderea oricăror libertăţi
pe care le ai. Firul
care otrăveşte continuu relaţia şi viaţa
normală este dat de câteva discuţii clarificatoare,
în care bărbatul îţi precizează care sunt
regulile jocului, pentru tine şi copii (mai ales dacă
acestea sunt fete). Sunt discuţii ceva de genul: „Faci
ce vrei, te duci când
vrei şi cu cine vrei, dar dacă mă înşeli,
te omor şi apoi îmi iau şi eu zilele“ sau
„Femeie, fetele sunt deja mărişoare, tu te-ai ocupat
de ele şi le-ai crescut. Dacă încep să umble cu
golani şi fac prostii, vă dau pe toate afară din
casă“. Aceste monologuri nu au loc de multe ori,
dar vor sta mereu ca sabia lui Damocles deasupra
liniştii familiei. Ulterior vor fi de ajuns câteva
priviri, gesturi sau atenţionări: „Ai grijă!
Dacă se întâmplă...., ştii ce vă
aşteaptă“ pentru ca întreaga
discuţie avută cu
ani şi luni în urmă să fie rememorată.
Poate nu vei crede, dar
teroarea tăcută, calmă, fără ţipetele
şi agresivitate clasică, exprimată şi
reactualizată doar prin atitudine şi gest este mai eficace
şi mai importantă pentru sufletul tău decât
cel mai brutal şi mai dur bărbat. Interdicţiile
nespuse, nerepetate, tăcerile
pline de semnificaţie vor avea un efect continuu de blocaj şi
inhibare a unor tendinţe şi comportamente naturale. Ca
femeie vei pierde din
naturaleţea exprimării personalităţii,
oportunităţi sociale
şi de afaceri iar copiii– în special fetele–
vor pierde vacanţe, prietenii şi posibilităţi de
afirmare. Şi toată familia va face toate faptele
necesare pentru a acoperi un eventual
eveniment care nu avea voie să se întâmple şi
care totuşi a avut loc.
Ca efecte generice
al relaţiei
autoritariste, copiii crescuţi într-un astfel de mediu se
vor integra mai târziu în societate şi în
colectivele de muncă şi sub impresiile negative ale
relaţiei în care au crescut, se vor implica mai târziu
într-o relaţie de
durată. Ajunsă la vârsta la care nu-ţi mai
permiţi luxul să o iei de la capăt cu viaţa
datorită unor acte interzise de bărbat, pe care tu şi
copiii nu aveţi voie să le faceţi, preferi să te
autoamăgeşti că totul este frumos şi că ai
viaţa cea mai bună posibil. Şi evident faci tot ce se
poate pentru ca în special copiii fete
să nu încalce regulile patriarhale. Tensiunea sufletească,
teroarea ascunsă şi continuă şi amintirea anilor
punctaţi de spaime nu vor putea fi însă şterse
niciodată.
Probabil
că te întrebi de ce am abordat
subiectul relaţiilor autoritariste. Deoarece cred că o
relaţie care duce la alienare spirituală prin frică şi
misticism, oboseală psihică şi fizică,
condiţionări sociale este bine
o cunoşti teoretic şi practic înainte de a
face un pas important în
viaţă. Deşi este o prezentare scurtă, sper că
informaţiile prezentate despre cele ce trăiesc deja în
cadrul unor relaţii
autoritariste vor fi un semnal de alarmă.
Iar dacă vei evita o relaţie
autoritaristă, clasică sau ascunsă, şi vei
lua deciziile cele mai bune pentru tine,
înseamnă că materialul prezentat şi-a
atins scopul.
Deoarece
la o relaţie autoritaristă se ajunge în timp
şi drumul către iad este pavat cu bune intenţii, să
vedem ce poţi face pentru a evita această situaţie.
Soluţiile sunt în legătură directă cu cele
trei cauze esenţiale prezentate provocatoare
de relaţii autoritariste clasice.
În
primul rând, încă din adolescenţă şi
continuând cu anii tinereţii, ar
fi bine să vezi şi cunoşti cât mai multe şi
diverse exemple de
viaţa de familie. Să ştii că viaţa ideală
dusă cu părinţii nu este specifică tuturor
familiilor. Cunoaşterea cât mai bună a realităţii
diferenţiate care există în societate este o condiţie
esenţială pentru viitoarele decizii pe care le vei
lua .
În
al doilea rând, ar trebui să te expui gradual la
dificultăţi şi probleme de viaţă pe care să
le rezolvi, iar
eventuala dependenţă creată artificial de părinţii
prea grijulii eliminată. În ambelele situaţii, scopul
este de a învăţa se te descurci singură,
să fii indepedentă, să-ţi porţi singură
de grijă. Să ştii să faci
de toate, inclusiv acele treburi rezervate bărbaţilor:
reparaţii în casă, întreţinerea unei
maşini, autoapărare şi mai ales să ai venituri
proprii care să îţi asigure independenţa
financiară.
Astfel, chiar dacă din
iubire faci un pas greşit la început, pusă în
faţa realităţii familiale, să fii capabilă
în orice moment să trăieşti temporar singură
şi să-ţi refacă
viaţa. Ca o condiţie
esenţială, trebuie să-ţi
exprimi personalitatea în cadrul familiei, să-ţi
pui în valoare sexualitatea
şi să se ţină cont de părerile, iniţiativele
şi deciziile tale.
În
al treilea rând, ca bărbat care te ştii instabil
emoţionali, să nu faci o
tregedie din asta, ci să înveţi să-ţi
respecţi apropiaţii
şi să-ţi calmezi
agresivitatea, să înţeleagi că gelozia şi
nesiguranţa nu vor avea efecte bune în relaţie. Ca
partener creator de relaţie autoritaristă, împarţi
responsabilitatea acesteia cu partenera de viaţă. De aceea,
schimbarea modului de a trata femeia şi anularea tendinţelor
dictatoriale sunt esenţiale, dacă nu vrei
să distrugă viaţa femeii şi implicit pe a
ta. Ţine de înţelegerea,
puterea şi responsabilitatea în egală măsură
a ambilor parteneri de
a vă clădi o viaţa demnă de a fi trăită,
bazată pe iubire, respect, înţelegere, comunicare,
acceptare, toleranţă şi bucurii.
3. A
treia informaţie
dată de sentimentul personalităţii îţi
explică reacţiile şi crizele de încăpăţânare
la copii şi maturi. Reacţiile de încăpăţânare
fac parte din conceptul „voinţa de putere“,
manifestarea încăpăţânării fiind o
expresie complexă a personalităţii individului. Din
moment ce încăpăţânarea ţine de
personalitatea fiecăruia, manifestarea acesteia
este firească şi normală, dar momentul în viaţă
în care apare şi intensitatea acestei manifestări îţi
vor da informaţii interesante şi utile despre posesorul ei.
Astfel, dacă reacţiiile de încăpăţânare
au loc în copilărie şi adolescenţă, vei
obţine informaţii promiţătoare referitoate la
viitoarea personalitate a copilului. Dar când
crizele de încăpăţânare au loc la
maturitate, această situaţie îţi va da
informaţiile „delicate“
despre acea persoană.
A.
Reacţiile de încăpăţânare la copii
Ştii
cu siguranţă situaţii când i-ai spus unui copil
să facă sau să nu facă ceva, iar el a făcut
exact contrariul a ceea ce i-ai spus.
Poate s-a întâmplat
ţie însuţi sau
ai observat un copil de 2-4 ani căruia i se spune foarte
clar şi răspicat să
nu meargă printr-o baltă, fiindcă se va murdări.
Iar copilul a mers exact prin locul care i-a fost indicat
să-l evite, spre disperarea ta
sau a însoţitorilor. Sau aveai
vreo treabă de făcut, o urgenţă şi îi
spui copilului să
stea cuminte acolo unde este puţin timp, că te vei
întoarce imediat la el. Ei bine, nu faci
câţiva paşi, că el a şi plecat din locul de
unde l-ai lăsat. De
obicei, reacţiile tale la asemenea insubordonări sunt
nervii, cearta şi chiar câteva palme la funduleţ. Păi
cum, dacă nu ascultă ce i se spune?
Dar nu ar
trebui să fii supărat pe copil în astfel de situaţii,
deoarece aceste reacţii sunt răspunsul personalităţii
lui la ordinele pe care i le-ai dat. Reacţiile
copilului nu exclud curiozitatea
instinctuală: a mers prin apă poate pentru că voia să
ştie cum este să mergi prin apă şi poate că
a plecat din locul unde l-ai lăsat pentru că a văzut
ceva ce i-a atras atenţia şi i s-a părut interesant.
Există
însă şi un element inconştient în aceste
insubordonări ale copilului. Este definitoriu pentru fiinţa
umană de a nu accepta şi de a nu se supune ordinelor,
indicaţiilor, uneori chiar sugestiilor şi sfaturilor
utile venite din exterior.
Poţi transmite un mesaj neutru unui individ,
pe care acesta să-l accepte logic şi să-l
urmeze. Dar dacă modifici
componentele paraverbale ale aceluiaşi mesaj, acesta
va fi perceput ca pe o agresiune din exterior, un ordin, faţă
de care va apărea reacţia de respingere şi chiar de a
face opusul, adică îşi manifestă încăpăţânarea.
Se poate ca mesajul pe care i l-ai trasmis
să fie logic şi folositor. Dar, datorită componentei
emoţionale a mesajului, acesta va activa un mecanism de
respingere.
Astfel,
încăpăţânarea este de fapt expresia
„voinţei de putere“ a Eului, tradusă în
rezistenţa personalităţii unui individ la ordine,
indicaţii, sugestii şi sfaturi venite din exterior,
determinată de componenta emoţională a mesajului,
indiferent dacă acesta este logic sau util pentru individ.
Când îi
spui copilului pe un ton mai
clar şi răspicat să nu facă ceva, incoştientul
lui va percepe acest mesaj ca pe un ordin pe care instinctiv
îl respinge. Chiar dacă
este mic, personalitatea lui se opune la ceea ce i-ai spus şi se
va afirma instinctiv şi inconştient facând chiar
contrariul a ceea ce a auzit. Perceperea mesajului tău ca
pe un ordin din partea copilului depinde de modul cum l-ai
exprimat şi de sensibilitatea copilului. Când copilul este
hipersensibil, atunci reacţiile lui de încăpăţânare
vor fi mai dese, deoarece mai multe mesaje transmise vor fi
percepute drept ordine. Când vei mai observa la copii
reacţii de încăpăţânare ca răspuns
la ordinele pe care i le dai, să ştii că acest lucru
arată că procesul psihic de formare a personalităţii
lui este în curs de realizare (momentan fiind în
stadiul Eului infantil). Nu provoca
însă inutil personalitatea şi sensibilitatea
copilului. Cu cât mai puţine mesaje pe care el să le
perceapă drept ordine, cu atât mai bine. Vei avea copii
mai înţelegători dacă nu le vei vorbi repezit,
răspicat, cu accente autoritariste. La fel ca la copii,
reacţiile de încăpăţânare la
adolescenţi sunt normale şi fireşti, fiind expresia
personalităţii în formare.
B.
Reacţiile de încăpăţânare la maturi
Cu
totul altfel stă problema când ai de-a
face cu crize de încăpăţânare la un adult,
un om matur, la o persoană care s-a format ca
individualitatate unică.
În mod firesc
şi un adult are reacţii de încăpăţânare,
dar acestea sunt mai rare şi mai de scurtă durată
decât în adolescenţă. Experienţa de viaţă
te-a învăţat
că este bine să accepţi şi să urmezi
indicaţiile şi sfaturile celorlalţi, mai ales a
celor care au competenţe
recunoscute în
anumite domenii profesionale şi umane.
Chiar
dacă primeşti mesaje pe care le percepi
ca ordine, maturitatea emoţională îşi spune
cuvântul. Poate că refuzi sau nu să faci ce ţi
se spune, dar nu vor mai exista reacţii
de a face contra a ceea ce ţi s-a spus. Dacă reacţiile
de încăpăţânare referioare la o situaţie
se estompează într-un timp relativ scurt iar rezistenţa
la sugestiile exterioare poate fi înfrântă prin
argumentaţie logică, crizele de încăpăţânare
durează mai mult timp, iar argumentele logice nu au nici un
efect. Poţi să-i explici şi demonstra cuiva
corectitudinea poziţiei
corecte, că
încăpăţânarea rămâne.
Degeaba vii cu explicaţii
ce ţin de raţiune. Părerea lui nu se fundamentează
pe aspecte logice, ci pe aspecte afective
şi inconştiente. Ceea ce vezi este doar partea vizibilă
a unui proces cu mult mai complex şi profund. Persoana în
cauză are certe probleme de exprimare a personalităţii
sau are o personalitate slabă. Pentru a putea obţine
echilibrul pshic şi
a nu se aliena, omul trebuie să-şi
manifeste permanent personalitatea.
Chiar dacă faci cum spun alţii, pentru fiecare situaţie
de viaţă trebuie să ai părerile, convingerile şi
soluţiile proprii, şi să le exprimi,
să te faci auzit de familie, prieteni, comunitate.
Dar unii nu-şi
manifestă aceste opinii, convingeri, soluţii. Inhibaţi,
complexaţi, timoraţi, leneşi sau incapabili, ei lasă
pe alţii să ia decizii în numele lor şi să
le conducă afacerile, viaţa familială şi socială.
Asta se petrece o lună, două, trei, un an până
când acest individ îşi pierde echilibrul psihic.
Conştientul se prăbuşeşte în imensitatea
inconştientului iar individul se transformă într-o
legumă fără
voinţă proprie. Pentru a impiedica o astfel de dramă,
inconştientul provoacă o criză de personalitate,
manifestată prin exces de voinţă, încăpăţânare,
orgoliu, reverii şi vise de putere, curaj nebun, îndrăzneală
peste convenienţele sociale etc. Precum o erupţie
vulcanică, personalitatea lantentă explodează la
suprafaţă cu putere şi violenţă. Pentru cei
din jur această criză echivalează cu o renaştere
din morţi dar, după ce-şi va consuma energia pshică
disponibilă, individul revine la starea lui iniţială,
continuând să vegeteze la activităţile celor din
jurul lui. Situaţia prezentată este specifică
timizilor care, inhibaţi şi complexaţi, nu au curajul
afirmării.
Din
când în când însă apare câte o
criză de personalitate care aduce aminte celor din jur că
acest individ totuşi există şi are un cuvânt de
spus.
4. A
patra informaţie relevată
de sentimentul personalităţii explică
ce activităţi vei prefera să faci în viaţă
dacă nu ai avut posibilitatea să-ţi
exprimi liber personalitatea
şi cât de compatibil vei fi cu locul de muncă pe
care-l vei avea.
Ai putut probabil
observa schimbările generate de propria personalitate,
dacă nu ai avut
posibilitatea să te exprimi. Dacă
mediile familial, social şi şcolar nu-ţi oferă
posibilitatea să te afirmi şi îţi blochează
exprimarea naturală şi firească a propriei
individualităţi, pe viitor nu vei accepta
constrângeri care să
îţi inhibe posibilităţile de afirmare. Acest
lucru înseamnă că nu vei accepta reguli şi legi
de organizare, locuri de muncă ierarhice, sau să fii
purtătorul valorilor
societăţii. Sau chiar dacă vei face aceste lucruri,
vei trăi cu un
disconfort psihic care îţi va reduce eficienţa şi
te va menţine permanent nemulţumit. Aceasta deoarece
vrei să fii liber,
indepedent, să nu dai
nimănui socoteală pentru ceea ce faci, să trăieşti
viaţa din plin, să zbori dacă ai putea. Angajat
la o firmă, cu greu vei
suporta regulile interne
specifice birocraţiei. Vei prefera să lucrezi în
meserii şi profesiuni
care să îţi asigure libertatea de mişcare şi
acţiune, fără verificări sau sancţiuni.
Nevoia
de libertate este esenţială. Un aspect important ţine
de relaţiile tale cu
şefii de care va trebui să asculţi. Dacă
şeful este o fire mai coercitivă, mai autoritaristă,
care te va verifica şi controla, vei
simţi că te sufoci
şi că nu mai poţi respira. Fizic vorbind.
Nemulţumit şi
debusolat, vei face orice numai să scapi din acest mod de
lucru la care trecutul te-a
condamnat să nu-l accepţi.
Este
o informaţie importantă pentru orice spcecialist în
resurse umane să ştie dacă tânărul din faţa
lui a trăit în adolescenţă în medii
inhibante care i-au
hipertrofiat nevoia de libertate. Un şef dur nu este tocmai cea
mai bună soluţie pentru tiner.
Dorinţa de libertate nu-ţi va afecta numai relaţiile
profesinonale, ci şi pe cele sociale ori afective. Vei
dori relaţii nu foarte apropiate, de preferat cu persoane
la fel ca tine: libere,
independente şi care nu vor obligaţii. O legătură
stabilă este totuşi oricând posibilă,
dacă în această relaţie simţi că te
împlineşti
şi că nu te limitezi.
În timp, după ce setea de libertate se va mai reduce,
capacitatea de a supora constrângerile unei fime sau structuri
instituţionale se va normaliza, şi vei accepta posturi şi
sarcini restrictive şi ierarhice.
5. A
cincea informaţie descoperă
rolul uneori salvator al unei inuiţii ascunse care
lucrează în slujba „voinţei de putere“.
În primele pagini ale capitolului ţi-am
menţionat faptul că, în ultimă instanţă,
„voinţa de
supunere“ înseamnă
pierderea de sine, renunţarea la sine, abandonul de sine. Ce
înseamnă asta? Într-o relaţie
în doi, dacă un partener este psihic programat sub forma
„voinţei de
supunere“, atunci
renunţarea la sine echivalează cu renunţarea la
propria personalitate, cu tot ce înseamnă ea. Sunt
neglijate propriile opinii, nevoi, tabieturi, dorinţe, vise,
aspiraţii, planuri etc. Propria individualitate trece pe locul
doi, pe primul loc trecând partenerul. Cum ţi-am
precizat, aceea care duce la
voinţa de supunere şi implicit la abandonul de sine
este iubirea. Realizezi acum
că pe bună dreptate se spune că drumul spre iad este
pavat cu intenţii bune. Prin iubire, o fiinţă care-şi
trăieşte existenţa sub puterea voinţei de
supunere poate ajunge practic să se abandoneze pe sine
celuilalt, ajungând la o formă rafinată de sclavie.
Nu contează ce vrei tu, ci ce vrea
celălalt. Dacă partenerul spune ceva, atunci acel ceva
devine pentru tine
literă de lege.
Fenomenul
de abandon de sine nu este
prea cunoscut în sfera relaţiilor interumane, dar
este impus când este
vorba de a asculta dogma bisericii. Deosebirea faţă de
psihologie este pur lingvistică, psihologia spunând:
„pierdere de sine“, iar biserica „lepădare
de sine“. Pentru
a ajunge în rai, trebuie să te abandonezi
pe sine, să te lepezi de sine,
pentru ca apoi să-l primeşti pe Dumnezeu în adâncul
fiinţei tale. Este un proces de pierdere a Eului
prin alipirea fiinţei tale la o formă metafizică de
existenţă, în urmă căreia individualitatea
se pierde, iar Eul se dizolvă într-un
arhetip, rezultând fenomenul de inflaţie psihică.
Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu fiind
biserica, este clar că ei
trebuie să-i predai sufletul,
după ce în prealabil te-ai „lepădat
de sine“. Realitatea
că puţini oameni parcurg acest proces de abandon al
Eului cerut de biserică,
mă face să cred că norma comună este mai
puternică decât
viziunea religioasă
clasică.
Fireşte
că de la om la om, gradul de a trăi viaţa ca voinţă
de supunere diferă, de la simple renunţări la unele
dorinţe proprii, până la abandonul total lipsit de
voinţă în care trăieşti în şi
prin celălalt. Această extremă a voinţei de
supunere este foarte periculoasă, putând duce la
autoschilodiri şi sinucideri în cazul ruperii relaţiei.
Fără ajutor, posibilitatea de a reveni din abandonul total
înapoi la propriul Eu
este redusă.
Dar
să nu crezi că un Eu slab face ceea ce doreşte. Chiar
dacă eşti sub stăpânirea „voinţei
de supunere“, „voinţa
de putere“
există. Ea se manifestă prin independenţă,
capacitatea de luptă
în societate, în a-ţi afirma punctul de
vedere, etc. Dar poate că
ultima expresie a „voinţei
de putere“ este o
anumită intuiţie, care veghează undeva în
inconştient. Biserica i-a spus „înger
păzitor“. Eu îi spun
„intuiţia ascunsă“. Intuiţia
ascunsă ştie de
exemplu că voinţa de supunere a fiinţei pe care o are
în îngrijire şi protecţie îşi poate
duce posesorul până la abandonul total faţă de o
altă persoană. Şi ia măsuri ca aşa ceva să
nu se întâmple.
Ce observi
la suprafaţă? Deoarece domeniul predilect de manifestare
al „voinţei de
supunere“ sunt
femeile, voi lua un exemplu feminin: să-i spunem Ana.
Fără ca Ana să ştie în mod conştient,
în adâncul sufletului ei, voinţa de supunere este
stăpână. Şi atunci, tot comportamentul Anei
conţine aspiraţia inconştientă de a găsi un
băiat căruia să i se supună, să-l iubească
şi să-l asculte.
Diverşi
bărbaţi faţă
de care se simte egală sau chiar superioară sunt excluşi.
Dar iată că vine şi ziua în care Ana întâlneşte
un băiat caruia poate să i se supună. Îl simte
sigur pe el, puternic şi capabil să o aibă supusă.
Misiunea vieţii ei, de a găsi pe acel cineva
căruia să i se supună şi să-i ofere viaţa
ei pe tavă pare terminată. Dar „intuiţia
ascunsă“ veghează. Ea ştie că dacă
relaţia evoluează, în scurt timp, prin iubire, Ana va
fi doar o umilă sclavă supusă total bărbatului.
Şi nu poate accepta aşa ceva.
Rezultatul
este că Ana începe să aibă tot felul de senzaţii
ciudate, necunoscute ei până atunci. Descoperă brusc
că bărbatul nu este de fapt chiar aşa cum îl
văzuse ea iniţial. Dacă se uită atentă, nu
este atât de înalt şi nici atât de puternic pe
cât credea ea. Are părul rar, deci în scurt timp îi
va apărea chelia. Şi ochii nu sunt frumoşi, cum
crezuse ea, ci banali. Brusc, se descoperă pe sine pretenţioasă
şi materialistă: nu are o maşină prea grozavă,
iar soţul prietenei ei are mai mulţi bani.
Şi dacă se uită mai atentă, întreaga
expresie a feţei este grotescă, diformă, chiar
respingătoare. Incredibil, dar acum descoperă că
bărbatul nici nu ştie să-şi asorteze
hainele. Dumnezeule, la cine se uitase ea? La un ratat, la un nimeni.
Bine că s-a limpezit la timp. Dacă aceste deprecieri ale
bărbatului nu dau roade şi relaţia avansează, Ana
începe să aibă vise ciudate. Nopţi la rând
Ana îşi visează fostul prieten. Se făcea că
vorbea cu el, făceau dragoste, îşi povesteau
întâmplări hazlii, depănau amintiri cu momente
frumoase din trecut şi se simţea aşa de bine cu el…..
Dimineaţa
însă altul decât cel din vis îi este altături.
Biata Ana nu mai ştie ce să creadă. Încă îl
iubeşte pe fostul prieten? Oare amintirea lui îi va rămâne
mereu în suflet? Confuzia sporeşte. Pe fondul unor
neînţelegeri de moment cu prietenul actual sau a
reapariţiei în viaţa ei a fostului, relaţia se
fisurează şi o ultimă ceartă este picătura
care aduce sfârşitul relaţiei.
Din
adâncuri, Intuiţia
ascunsă meditează. Îi pare rău pentru Ana, dar
el trebuia să câştige. Trebuia, pentru ca Ana să
rămână o fiinţă independentă, stapână
pe viaţa şi viitorul ei, nu o arătare tremurândă,
gata oricând să execute orbeşte ce spune bărbatul.
Bineînţeles, Ana nu va şti niciodată cât
de aproape de dezastru a fost şi cât ar
tebui să mulţumească acelui for intim pentru alegerea
pe care a făcut-o în locul ei.
Tot
acest proces psihic poate fi interpretat
şi din alt punct de vedere: încercă
să-ţi păcăleşti intuiţia. Să
presupunem că te afli la începutul
unei relaţii şi că partenerul începe să
te devalorizeze, încep visele
ciudate, zbucium, critică, observarea unor comportamente
neacceptat, etc. Dacă
ajungeţi la
concluzia că vă iubiţi, că vreţi să
rămâneţi împreună, iar acţiunea
intuiţiei pare doar un automatism al „voinţei
de putere“, ceea ce vei
avea de făcut este să conştientizezi fenomenul descris
şi să ai
răbadare şi înţelegere ca efectele produse de
intuiţie să dispară. Dacă vei proceda astfel, în
timp „intuiţia ascunsă“ va accepta o anumită
subordonare faţă de partener. Dar trebuie să te
şi avertizez. Intuiţia care te apără de propria
„voinţă de supunere“ are
taine care încă nu se cunosc, şi ca orice intuiţie,
rareori greşeşte.
Deoarece
acum ştii că
această intuiţie există, ştii cum reacţionează
(în special prin devalorizarea partenerului şi vise), ştii
cum să o păcăleşti şi chiar faci asta,
atunci ultima barieră în calea pierderii independenţei
va fi eliminată, şi cu greu te vei mai putea readuce
la realitate dacă prin
iubire ajungi să te abandonezi partenerului.
Informaţiile
capitolului 2:
1. Apar certuri şi probleme de cuplu în momentul în
care ai anumite atitudini şi reacţii care vor determina la
partener un plus de exprimare al personalităţii. Acest
plus se concretizează în
manifestări, reacţii şi puncte de vedere noi, conforme
cu zonele de personalitate anterior inhibate. Protecţia Eului
prin activarea „voinţei de putere“ are loc ori de
câte ori apar de la partener reacţii care pot să
afecteze integritatea Eului.
2. Există două tipuri de relaţie autoritaristă:
clasică şi ascunsă. În cadrul acestor două
forme de relaţie, deplina exprimare a personalităţii
este serios afectată.
3. Reacţiile şi crizele de încăpăţânare
trecătoare sunt expresia „voinţei de putere“ şi
apar la copii şi adolescenţii cu personalitatea
(Eul) în formare şi
la adulţii timizi, posesorii unui Eu fragil.
4. Copii crescuţi în mediile autoritariste clasice şi
ascunse manifestă până aproape de 30 ani o crescută
nevoie de libertate. Posturile ierarhice, comanda şi rigorile
disciplinei sunt acceptate doar de nevoie şi de faţadă.
5. „Voinţa de putere“se manifestă atunci când
o anume intuiţie găseşte că te afli la marginea
prăpastiei şi că în cadrul relaţiei poţi
ajunge la abandonul propriei personalităţi.
|
|
