Cultura liberă, de Lawrence Lessig

    Lawrence Lessig

    Cultura liberă
    Sau cum trusturile media şi legea îngrădesc cultura
     şi controlează creativitatea

„Lui Eric Eldred, cel a cărui operă m-a convins să mă alătur cauzei“

     Prefaţă

     În încheierea cronicii sale la prima mea carte, Code: And Other Laws of Cyberspace, David Pogue, strălucit autor a numeroase articole dedicate tehnicii şi calculatoarelor, scria:
     „Spre deosebire de legile actuale, software-ul Internetului nu are capacitatea de a pedepsi. Nu-i afectează pe oamenii care nu sunt online (şi doar o minusculă minoritate a populaţiei globului este). Iar dacă nu-ţi place lumea Internetului, poţi oricând să opreşti modem-ul.“
     Pogue era sceptic asupra principalului argument promovat în carte, acela că software-ul, sau „codul“, funcţionează ca un fel de lege, iar recenzia sa sugera o variantă optimistă, aceea că, atunci când viaţa în ciberspaţiu ia o turnură nefericită, este suficient să deconectăm modemul, să închidem calculatorul şi, ca printr-o vrajă, toate neplăcerile din acel spaţiu nu ne vor mai afecta.
     Poate că, în 1999, Pogue avea dreptate. Sunt sceptic, dar, poate că... Însă, chiar şi dacă avea dreptate în acea epocă, cele spuse de el nu mai sunt adevărate azi: Cultura liberă tratează problemele pe care le provoacă Internetul chiar şi după ce modem-ul a fost oprit. Este un eseu despre modul în care luptele ce fac ravagii în Internet îi afectează şi pe aceia care nu sunt online. Nu mai există nici un întrerupător disponibil ca să ne protejeze de efectul Internetului.
     Spre deosebire de Code, subiectul nu mai este Internetul în sine. Mai degrabă este vorba despre modul în care Internetul afectează o tradiţie fundamentală şi, oricât ar fi de greu de acceptat acest lucru de către împătimiţii informaticii şi tehnologiei, mult mai importantă.
     Această tradiţie este legată de modul în care este creată cultura. Aşa cum demonstrez în paginile ce urmează, suntem descendenţii unei tradiţii a „culturii libere“ – nu în sensul de „gratuită“, ci aşa cum apare noţiunea în „libertate de exprimare“, „piaţă liberă“, „libertatea iniţiativei private“, „liber arbitru“, „alegeri libere“. O cultură liberă sprijină şi protejează creatorii şi inovatorii. O face în mod direct, prin acordarea dreptului asupra proprietăţii intelectuale. Dar şi în mod indirect, limitând aceste drepturi, pentru ca noile generaţii de creatori să aibă la dispoziţie cât mai liber valorile trecutului. O cultură liberă nu este o cultură lipsită de noţiunea de proprietate, aşa cum piaţa liberă nu este o piaţă în care totul este gratis. Opusul culturii libere este „cultura reglementată“, o cultură în care creatorul poate acţiona doar cu permisiunea puterii sau a creatorilor din trecut.
     Dacă înţelegem această paradigmă, cred că putem să trăim cu ea. Nu noi, cei de „stânga“, sau voi, cei de „dreapta“, ci noi toţi, cei care nu suntem acţionari ai industriei culturale ce a caracterizat secolul douăzeci. Indiferent dacă sunteţi de stânga sau de dreapta, dacă nu sunteţi cointeresaţi în sensul amintit, povestea pe care o spun o să vă tulbure. Pentru că schimbările pe care le descriu afectează valorile ambelor orientări în politica culturală, valori considerate fundamentale.
     Am sesizat această atingere la drepturile fundamentale în primăvara anului 2003. Atunci când FCC (Federal Communications Commission: organism guvernamental care stabileşte normele în domeniul radioului, televiziunii, transmisiilor prin cablu, prin satelit etc...) a luat în considerare modificarea regulamentului ce limitează concentrarea trusturilor media, o extraordinară şi spontană mişcare de mase a apărut şi FCC a primit peste 700.000 de scrisori de protest. Jurnalistul William Safire s-a descris atunci defilând „absolut stânjenit între «Mişcarea pentru pace a femeilor în roz» şi «Asociaţia naţională a proprietarilor de arme de foc», mărşăluind umăr la umăr cu liberala Olympia Snowe şi conservatorul Ted Stevens“. El exprima mai colorat miza pusă în joc: concentrarea puterii. Şi întreba:
     „Vi se pare că sunt anti-conservator? Mie, nu. Concentrarea puterii, fie ea politică, economică, media sau culturală, trebuie să fie condamnată de către conservatori. Descentralizarea puterii, încurajarea participării individuale este esenţa federalismului şi cea mai importantă expresie a democraţiei.“
     Această idee este un element central al argumentaţiei din Cultura liberă, dar nu este vorba aici doar de concentrarea puterii provocată de concentrarea proprietăţii ci, mult mai important, pentru că este mai puţin vizibil, de concentrarea puterii produsă de o schimbare radicală în aplicarea legii. Legea se schimbă, iar această schimbare alterează modul în care este produsă cultura. Această schimbare trebuie să vă îngrijoreze, fie că vă pasă sau nu de Internet, fie că vă aflaţi, aşa cum spunea Safire, la stânga sau la dreapta.

    Titlul şi cea mai mare parte din argumentele mele sunt inspirate de munca lui Richard Stallman şi de Free Software Foundation. Adevărul este că, atunci când recitesc opera lui Stallman, mai ales eseul Free Software, Free Society, realizez că toate ideile pe care le dezvolt sunt cele enunţate de Stallman cu decenii în urmă. Este corect să afirm că această lucrare este o „simplă“ operă derivată.
     Munca unui jurist este întotdeauna o operă derivată şi nu doresc în această carte decât să readuc în spaţiul cultural o tradiţie ce a aparţinut mereu acestui spaţiu. Asemenea lui Stallman, apăr această tradiţie pe baza valorilor. La fel ca Stallman, cred că aceste valori sunt cele ale libertăţii. Şi, ca şi el, consider că aceste valori ale trecutului trebuie apărate pentru viitor. Trecutul nostru a aparţinut culturii libere, dar viitorul va aparţine tot culturii libere doar dacă schimbăm drumul pe care ne aflăm azi.
     Ca şi argumentele lui Stallman pentru software-ul liber (free software), argumentul pentru cultura liberă poate creea o confuzie greu de explicat. Cultura liberă nu este o cultură fără drept de proprietate, nu este o cultură în care autorul nu este plătit. O cultură fără drept de proprietate, în care autorul nu este răsplătit, este anarhică, nu este liberă. Nu militez pentru anarhie aici.
     Dimpotrivă, cultura liberă pe care o definesc în această carte este rezultatul unui echilibru între anarhie şi control. O cultură liberă, asemănător pieţei libere, este dominată de proprietate. Dar aşa cum piaţa liberă este pervertită când proprietatea devine feudală, la fel şi cultura liberă poate fi destrămată de extremismul în definirea drepturilor de autor.
     De acest lucru îmi este teamă când mă gândesc la cultura contemporană. Împotriva acestui extremism am scris cartea.