Cultura liberă, de Lawrence Lessig

    Prima parte
    „Pirateria“

     Încă de la apariţia legii care norma proprietatea creaţiei, a apărut războiul împotriva „pirateriei“. Conceptul de „piraterie“ este greu de definit, dar nedreptatea pe care o provoacă este uşor de înţeles. Aşa cum lordul Mansfield scria în argumentaţia unui caz legat de extinderea legislaţiei britanice cu privire la copyright şi asupra partiturilor muzicale:
     „O persoană poate utiliza exemplarul pentru a interpreta piesa muzicală, dar nu are dreptul să-l păgubească pe autor de profit multiplicând partitura în beneficiul său personal.“
     Azi suntem prinşi în alt „război“ împotriva „pirateriei“. Provocat de Internet. El face posibilă distribuirea conţinutului. Împărţirea fişierelor prin metoda peer-to-peer (p2p) este printre cele mai eficiente tehnologii propuse de Internet. Utilizând inteligenţa distribuită, p2p facilitează răspândirea unui conţinut într-un mod greu de conceput pentru generaţiile anterioare.
     Această eficienţă nu respectă măsurile tradiţionale legate de copyright. Reţeaua nu face nici o discriminare între conţinutul protejat de copyright şi cel liber de copyright. Şi a apărut în reţea o cantitate enormă de conţinut protejat. Răspândirea acestui conţinut a încins spiritele deoarece deţinătorii de copyright s-au speriat că „autorul va fi lipsit de profitul său“.
     Apărătorii copyrightului s-au adresat tribunalelor, legislativului şi tehnologiei pentru a-şi apăra „proprietatea“ împotriva „pirateriei“. Dar o generaţie de americani crescuse deja cu credinţa că această „proprietate“ trebuie să fie „liberă“. Uitaţi de tatuaje, de body piercing – copiii noştri sunt nişte „hoţi“!
     Fără nici o îndoială că „pirateria“ este greşită şi că piraţii trebuie pedepsiţi. Dar înainte de execuţie, să punem această noţiune în context. Mai ales acum când conceptul este utilizat atât de des şi toţi sunt de acord că este ceva greşit aici.
     Lucrurile sunt gândite cam aşa:
     Munca de creaţie are o valoare; indiferent dacă utilizez, preiau sau construiesc pe munca altuia, preiau de la acesta o valoare. Întotdeauna când iau o valoare de la altcineva, trebuie să am permisiunea acestuia. Să iau fără nici o permisiune, este greşit. Este o formă de piraterie.
     Acest stil de gândire se află de o parte a baricadei. Profesorul de drept Rochelle Dreyfuss, de la Universitatea New York, teoretiza astfel: „Dacă există valoare, există un drept asupra ei.“ Este perspectiva din care asociaţia compozitorilor, ASCAP, a dat în judecată cercetaşele pentru că nu plăteau pentru melodiile cântate la focul de tabără. Era o „valoare“ în acele cântece, deci trebuia să existe un „drept“ asupra lor, chiar şi pentru aceste cercetaşe.
     Este un mod de a înţelege cum funcţionează proprietatea asupra creaţiei intelectuale. Şi el poate sta la baza unei legi care protejează drepturile de autor. Dar acestă teorie, „dacă există valoare, există un drept asupra ei“, nu fusese până azi prezentă în legile noastre.
     În tradiţia noastră, proprietatea intelectuală este un instrument. Stabileşte cadrul pentru o societate creativă, dar rămâne subordonată valorii creaţiei. Dezbaterea actuală constituie un reviriment al acestei tradiţii. Suntem atât de preocupaţi să protejăm instrumentul încât pierdem din vedere obiectivul în sine.
     La originea acestei confuzii se află o diferenţă pe care legea nu se mai oboseşte să o facă: diferenţa între a republica opera cuiva şi transformarea muncii acestuia, construirea pe baza muncii acestuia. La început, legile copyright-ului se refereau numai la publicare, azi ele reglementează ambele aspecte.
     Înainte de apariţia Internetului, această diferenţă nu avea implicaţii prea mari. Tehnologiile de publicare erau scumpe, iar aproape orice act de publicare se făcea în scop comercial. Entităţile comerciale îşi puteau permite să se conformeze legii, în ciuda complexităţii de tip bizantin pe care o căpătaseră legile copyright-ului. Nu era decât o cheltuială suplimentară în costuri.
     O dată cu naşterea Internetului, această limită naturală a legii a dispărut. Legea nu mai controlează coar creativitatea creatorilor comerciali, ci pe aceea a tuturor oamenilor. Şi extinderea legii nu ar fi ceva grozav dacă ar reglementa numai „copia“. Dar, dat fiind că legea normează toate activităţile, indiferent de cât de obscure sunt ele,, extensia ei contează enorm.
     Inconvenientele legii depăşesc cu mult avantajele iniţiale. Ea afectează creativitatea non-comercială şi, din ce în ce mai mult, chiar creativitatea comercială. Aşa cum o să vedem în capitolele următoare, rolul legii este din ce în ce mai puţin acela de a susţine creativitatea şi din ce în ce mai mult acela de a proteja industriile prezente în această competiţie. Până în momentul în care tehnologiile digitale au eliberat zăgazurile creativităţii, comerciale şi non-comerciale, legea direcţiona această energie prin reguli de o complexitate greu de înţeles şi prin pedepse obscen de severe. Aşa cum scria Richard Florida, vedeam „apariţia clasei creatorilor“. Vedeam, din nefericire, şi extraordinare dezvoltare a normelor referitoare la această clasă.
     Această normare excesivă nu are sens prin prisma tradiţiei noastre. Trebuie să înţelegem mai bine tradiţia noastră şi să plasăm într-un context corect războaiele purtate sub stindardul „pirateriei“.