Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     9. Colecţionarii

     În aprilie 1996, milioane de „bots“ – roboţi soft proiectaţi să spioneze, să caute automat pe Internet după conţinut – au început să bântuie prin reţea. Pagină cu pagină, ei copiau informaţia în calculatoare localizate în cartierul Presidio din San Francisco. O dată ce terminau un traseu, o luau de la capăt. O dată la două luni, copiau practic Internetul şi îl stocau.
     Până în octombrie 2001, adunaseră cinci ani de copiere. Şi, la o mică lansare organizată la Berkley, California, arhiva creată, Internet Archive, a fost făcută publică. Utilizându-se o tehnologie botezată „Way Back Machine“ (maşina de călătorit în timp pe Internet), puteai să intri pe o pagină web şi să-i vezi toate versiunile, începând din 1996.
     Un lucru despre Internet pe care Orwell l-ar fi apreciat. În distopia descrisă în 1984, vechile cotidiane era actualizate permanent pentru ca informaţia conţinută să nu contrazică noile ştiri aprobate de guvern. Mii de redactori actualizau trecutul, aşa că nu aveai cum să ştii dacă citeai articolul original.
     La fel şi cu Internetul. Dacă intri pe o pagină azi, nu ai cum să ştii cum arăta înainte şi dacă ai acces la acelaşi conţinut. Pagina pare la fel, dar conţinutul poate fi uşor schimbat. Internetul seamănă cu librăria lui Orwell, este mereu actualizat, fără nici o memorie consistentă.
     Cel puţin până la apariţia Way Back Machine. Acum poţi să vezi cum era Internetul. Mai mult, poţi să găseşti lucuri pe care nu le mai ţii minte, sau care ai fi preferat să fie uitate!

     Considerăm ca posibil să călătorim înapoi în timp şi să ne amintim ce am citit. Să ne gândim la ziare. Dacă vrei să studiezi reacţia cotidianului local la răscoala din Watts, din 1965, sau la tunul cu apă al lui Bull Connor, din 1963, te duci la biblioteca publică şi cauţi în colecţie. Probabil că ziarele mai există pe microfilm. Dacă eşti norocos, mai există şi pe hârtie. Oricum, eşti liber ca, utilizând biblioteca, să-ţi aduci aminte, şi nu numai ce ai dori să-ţi aduci aminte, oricum ceva apropiat de adevăr.
     Se spune că aceeia care refuză să-şi cunoască istoria sunt condamnaţi să o retrăiască. Nu este chiar corect. Noi toţi uităm istoria. Problema este dacă avem o metodă prin care să redescoperim ce am uitat. Mai clar, problema este dacă un punct de vedere obiectiv asupra trecutului ne poate ajuta să rămânem sinceri. Bibliotecile ne ajută în acest scop, adunând şi păstrând, pentru elevi, pentru cercetători, pentru cei în căutarea amintirilor. O societate liberă presupune această cunoaştere.
     Internetul face excepţie de la această presupunere. Până la apariţia Internet Archive nu exista nici o modalitate de a călători în trecut. Internetul era un mediu aflat în continuă transformare. Iar azi, când devine atât de important în formarea şi reformarea societăţii, este din ce în ce mai important să avem o istorie. Este bizar să ne gândim că avem tone de arhive ale ziarelor din cele mai mici oraşe, dar o singură copie a Internetului.
     Brewster Kahle este fondatorul Internet Archive. A fost un întreprinzător de succes după ce a fost un cercetător de succes. În 1990, Kahle a decis că-i este suficient succesul avut. Era momentul să-şi pregătească o altă formă de succes. Aşa că a lansat o serie de proiecte menite să arhiveze cunoaşterea umană. Internet Archive a fost doar primul proiect al acestui Andrew Carnegie al Internetului. Până în decembrie 2002, arhiva conţinea aproape zece miliarde de pagini şi creştea cu un miliard de pagini pe lună.
     Way Back Machine este cea mai mare arhivă a cunoaşterii umane din toată istoria. La sfârşitul lui 2002, deţinea două sute şi treizeci de terabyte şi era de zece ori mai mare decât Biblioteca Congresului. Şi era doar prima arhivă pe care kahle începuse să o construiască. Pe lângă Internet Archive, Kahle construia Television Archive. Televiziunea era chiar mai efemeră decât Internetul. Deşi mare parte din cultura secolului douăzeci fusese clădită prin televiziune, doar o mică parte mai era disponibilă pentru a fi văzută azi. Trei ore de ştiri au fost înregistrate în fiecare seară la Universitatea Vanderbilt, mulţumită unei excepţii de la legea copyright-ului. Conţinutul este indexat şi este la dispoziţia cercetătorilor pentru o taxă modică. „Dar, dincolo de asta, televiziunea este aproape inaccesibilă“, mi-a spus Kahle. „Dacă eşti Barbara Walters, poţi avea acces la arhive, dar dacă eşti un simplu student?“ Şi a continuat:
     „Ţi-l aminteşti pe Dan Quayle în dialog cu Murphy Brown? Îţi aminteşti experienţa suprarealistă a unui politician interacţionând cu un personaj de ficţiune? Dacă eşti un student ce-şi doreşte să studieze asta, şi vrei să vezi atât materialul brut cât şi emisiunea montată, episodul din 60 de minute difuzat, ţi-ar fi aproape imposibil. Aceste materiale sunt aproape imposibil de găsit...“
     De ce aşa ceva? De ce partea din cultura noastră înregistrată pe hârtie, în ziare, rămâne accesibilă pentru eternitate, iar partea înregistrată video, nu? De ce am creat o lume în care cercetătorului ce ar studia efectul mass-media asupra secolului XIX i-ar fi mai uşor decât celui care ar studia secolul XX?
     În parte, din cauza legii. Conform vechii versiuni a legii, deţinătorii de copyright erau obligaţi să depună un număr de exemplare în librării. Copii menite să asigure răspândirea cunoaşterii şi să fie disponibile la expirarea copyright-ului pentru ca toată lumea să aibă acces.
     Aceste reguli se aplicau şi filmului. Dar, în 1915, Biblioteca Congresului a făcut o excepţie pentru film. Filmul putea fi înscris la copyright doar dacă se făcea acest depozit. Dar cineastul avea dreptul să împrumute exemplarul depus pe termen nelimitat şi fără nici o taxă. Doar în 1915 au fost depuse şi „împrumutate“ peste 5.475 de filme. Când copyright-ul va expira, biblioteca nu va deţine nici un exemplar. Copia există, dacă mai există, în arhiva companiei.
     La fel şi cu televiziunea. Emisiunile nu se aflau la început sub incidenţa copyright-ului, nu exista nici o modalitate de înregistrare, deci nici o teamă de „hoţi“. Când tehnologia a permis capturarea imaginilor, televiziunile au făcut apel la lege. Li s-a cerut o copie pentru fiecare emisiune pentru a fi protejaţi prin copyright. Dar aceste copii stăteau în arhiva televiziunilor. Nici o librărie nu avea drept asupra lor, iar guvernul nu le cerea. Conţinutul acestei părţi din cultura americană este practic invizibil pentru cine şi-ar dori să-l vadă.
     Kahle dorea să corecteze asta. Înainte de 11 septembrie 2001, el şi asociaţii săi au început să înregistreze. Au selectat douăzeci de posturi de pe glob şi au apăsat pe „record“. După 11 septembrie, au făcut disponibile online programele care acopereau săptămâna cu 11 septembrie. Oricine putea să vadă cum emisiunile de ştiri de pe glob trataseră evenimentul.
     Kahle a avut aceeaşi idee cu filmul. Lucrând împreună cu Rick Prelinger, a cărui arhivă conţinea 45.000 de filme efemere, altele decât cele produse la Hollywood şi care nu erau protejate prin copyright, a înfiinţat Movie Archive. Prelinger i-a permis lui Kahle să digitalizeze 1.300 de filme din arhivă şi să le pună pe Internet pentru a fi descărcate gratuit. Prelinger avea o companie comercială. Vindea copii ale acestor filme. A descoperit o creştere sensibilă a vânzărilor după ce o parte a arhivei sale devenise disponibilă gratuit pe Internet. Oamenii găseau mult mai uşor materialul pe care şi-l doreau. Unii descărcau filmele şi le utilizau în opere proprii. Alţii cumpărau copii pe peliculă. Oricum, arhiva oferea acces la o parte importantă a culturii noastre. Vrei să vezi filmul „Duck and Cover“, care-i educa pe copii cum să se salveze în cazul unui atac nuclear? Te duci la archive.org şi descarci filmul gratis, în trei minute.
     Din nou, Kahle ne oferă acces la o parte a culturii noastre la care ajungem foarte greu, dacă ajungem vreodată. Este o altă parte definitorie pentru secolul XX şi care s-ar fi pierdut pentru istorie. Legea nu cere ca aceste copii să fie păstrate de cineva anume, sau să fie depuse într-o arhivă anume. Astfel că nu este simplu să avem acces la ele.
     Cuvântul cheie este acces, nu preţ. Kahle doreşte să ofere acces gratuit către ele, dar doreşte şi ca să permită altora să vândă accesul către ele. Scopul său este de a asigura competiţia în accesul către cultură. Nu pe durata vieţii comerciale a proprietăţii, ci pe durata celei de-a doua vieţi pe care opera o are, viaţa non-comercială.
     O idee pe care trebuie să o înţelegem bine. Fiecare părticică de proprietate intelectuală trece prin mai multe „vieţi“. În prima ei viaţă, dacă autorul are noroc, conţinutul este vândut. În aceste cazuri, piaţa comercială aduce succes creatorului. Marea majoritate a operelor nu se bucură de acest succes, dar unele o fac, evident. Pentru acest conţinut, viaţa comercială este foarte importantă. Fără piaţa comercială, spun mulţi, ar exista mai puţină creativitate.
     După ce viaţa comercială ia sfârşit, suportăm, prin tradiţie, o a doua viaţă. Un ziar livrează ştiri în fiecare zi. Chiar de a doua zi, îl folosim la ambalat peşte, ca umplutură pentru coletele fragile, sau adunăm o arhivă despre istoria noastră. În a doua sa viaţă, conţinutul său continuă să informeze, chiar dacă nu mai este vândut.
     Acelaşi lucru a fost valabil întotdeauna şi pentru cărţi. O carte n mai este retipărită, nu se mai fac prelungiri de tiraj, cam după un an (în medie). După ce nu se mai află sub tipar, poate fi cumpărată din anticariate, fără ca autorul să mai primească o răsplată, sau citită în biblioteci, pe gratis. Anticariatele şi bibliotecile sunt a doua viaţă a cărţii. Această a doua viaţă este foarte importantă pentru răspândirea şi stabilitatea culturii.
     Din ce în ce mai mult, asigurarea stabilităţii celei de-a doua vieţi nu mai este un adevăr pentru cele mai importante componente ale culturii populare ale secolelor XX şi XXI. Pentru acestea – televiziune, film, muzică, radio, Internet – nu mai este garantată a doua viaţă. Pentru aceste specii de cultură, este ca şi cum am fi înlocuit toate bibliotecile cu librării. Este accesibilă doar cultura solicitată printr-o limitată cerere a pieţii. Dincolo de aceasta, cultura dispare.

     Pentru cea mai mare parte a secolului XX, economia a făcut ca lucrurile să se petreacă aşa. Ar fi fost nebuneşte de costisitor să colectezi şi să faci accesibile filmele şi muzica – costul copiilor analogice este foarte ridicat. Chiar şi fără lege, acest lucru ar fi restrâns posibilităţile lui Kahle de a copia cultura în general, adevărata piedică ar fi fost una economică. Piaţa făcea imposibilă orice intenţie de a înregistra această cultură efemeră, iar legea avea puţin efect practic.
     Poate că cea mai importantă semnificaţie a revoluţiei digitale este că, pentru prima oară de la Biblioteca din Alexandria, este fezabil să ne imaginăm construind arhive care să stocheze toată cultura produsă sau distribuită public. Tehnologia a făcut posibil să ne imaginăm o arhivă a tuturor cărţilor publicate şi, din ce în ce mai mult, ne permite să ne imaginăm o arhivă a filmelor şi a muzicii.
     Nici nu ne-am fi putut imagina până mai ieri dimensiunea acestei arhive potenţiale. Mulţi au visat la ea, dar pentru prima dată ne aflăm într-un moment în care visul poate deveni realitate. Aşa cum descrie Kahle:
     „Se pare că sunt două sau trei milioane de piese muzicale. Dintotdeauna. Aproape o sută de mii de spectacole de teatru înregistrate şi unu sau două milioane de filme distribuite în secolul XX. Şi mai sunt cam douăzeci şi şase de milioane de titluri de carte. Toate astea ar încăpea pe servere care încap în camera asta şi pe care şi le-ar permite o mică companie. Suntem într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Accesul universal este scopul. Iar oportunitatea de a trăi o altă viaţă, bazată pe aşa ceva, este ameţitoare. Ar putea fi unul din lucrurile cu care să se mândrească omenirea. Pe lângă Biblioteca din Alexandria, primul pas pe Lună, invenţia tiparului.“
     Kahle nu este singurul bibliotecar. Internet Archive nu este singura arhivă. Dar Kahle şi Internet Archive sugerează ce ar putea fi viitorul bibliotecilor şi arhivelor. Atunci când viaţa comercială a proprietăţii intelectuale ia sfârşit. Nu ştiu exact când se va întâmpla asta, dar se va întâmpla. Iar atunci când se va întâmpla, Kahle şi arhiva lui vor inunda lumea cu această cunoaştere, iar cultura va rămâne în veci accesibilă. Unii vor înţelege acum, alţii vor critica. Unii o vor folosi, aşa cum a făcut-o Disney, pentru a recreea trecutul pentru viitor. Aceste tehnologii promit ceva ce era de neimaginat în trecutul nostru – un viitor pentru trecut. Tehnologia artei digitale poate face posibil iar visul Bibliotecii din Alexandria.
     Tehnologiile au spulberat costurile pentru realizarea acestei arhive. Dar costurile cu avocaţii au rămas. Oricât de mult ne-ar plăcea să ne referim la aceste arhive, oricât de fierbinte ar părea ideea bibliotecii, conţinutul stocat în aceste spaţii digitale este „propriatatea“ cuiva. Iar legea restrânge libertatea lui Kahle şi a altora de a face aşa ceva.