Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     8. Transformatorii

     În 1993, Alex Alben era un avocat care lucra pentru compania Starwave, o firmă de cercetare-dezvoltare întemeiată de Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, pentru a dezvolta divertismentul digital. Înainte ca Internetul să devină popular, Starwave a început să cerceteze noi tehnologii pentru distribuirea conţinutului, anticipând puterea reţelelor.
     Alben era interesat de noile tehnologii. Era intrigat de piaţa în creştere a CD-ROM-urilor, nu atât pentru distribuţia de filme, cât pentru posibilitatea ce apărea de a face cu filmele lucruri greu de conceput mai înainte. În 1993, a avut iniţiativa dezvoltării unui produs de tip retrospectivă a operei unui actor. Primul actor ales a fost Clint Eastwood. Ideea era de a aduna toată opera lui Eastwood, secvenţe din filme şi interviuri cu persoane importante pentru cariera lui.
     La acea vreme, Eastwood realizase peste cincisprezece filme, ca actor sau regizor. Alben a început o serie de interviuri cu Eastwood, pe tema carierei sale. Pentru că Starwave producea interviurile, era liber să le includă pe CD.
     Doar inteviurile nu ar fi făcut un produs atractiv, aşa că Starwave a dorit să adauge conţinut legat de filmele lui Eastwood, afişe, scenarii, alte materiale legate de filme. Cea mai mare parte a carierei fusese legat de Warner Brothers, deci era relativ uşor de obţinut permisiunea.
     Pe urmă, Alben şi echipa sa a luat hotărârea să includă secvenţe din filmele noi. „Scopul nostru era să avem o secvenţă din fiecare film.“ Aici au apărut problemele. „Nimeni nu mai încercase aşa ceva înainte“, explică Alben. „Nimeni nici măcar nu mai încercase să facă asta în contextul unei retrospective despre cariera unui actor.“
     Alben i-a prezentat ideea lui Michael Slade, preşedintele director-general al Starwave. Slade a întrebat: „Bine, cât timp o să dureze?“
     Alben i-a răspuns: „Păi, o să obţinem drepturile pentru toţi cei care apar în film,pentru muzică şi pentru tot ce mai este nevoie.“
     „Grozav! Dă-i drumul!“ a acceptat Slade.
     Problema era că nici Alben şi nici Slade ce însemna obţinerea acestor drepturi. Fiecare actor din fiecare film putea să aibă pretenţii asupra drepturilor de autor rezultate în urma utilizării secvenţelor. Dar varianta pe CD-ROM nu fusese trecută în contractul actorilor, aşa că nu era limpede cum va obţine Starwave drepturile.
     L-am întrebat pe Alben cum a abordat problema. Cu o mândrie nedisimulată, datorată semnificaţiilor ce rezultă din povestea lui, Alben mi-a povestit ce au făcut:
     „Ne-am repezit să vedem videoclip-urile filmelor. Am luat un soi de decizie artistică în legătură cu materialele pe care le vom include, inclusiv, desigur, clip-ul «Make my day» din Dirty Harry. Dar, pe urmă, trebuia să dăm şi de individul doborât la pământ, ameninţat cu arma, şi să-i cerem acordul. Şi trebuia să stabilim şi cu cât îl plătim.
     Ne-am gândit că ar fi corect să-i oferim plata uzuală pentru o zi de înregistrare pentru a utiliza înregistrarea. Vorbim de secvenţe mai scurte de un minut, dar, pentru a le include pe CD-ROM trebuia să plătim pe vremea aceea 600$.
     Şi mai trebuia să identificăm oamenii, unii imposibil de identificat – cine poate să-ţi spună ce actor l-a interpretat pe individul care zbura prin fereastră –, erau actori sau cascadori? Ei, am adunat echipa şi am început să sunăm oamenii.“
     Unii actori au fost bucuroşi să ajute, Donald Sutherland, de exemplu, care s-a asigurat că obţinem toate drepturile pentru apariţiile lui. Alţii s-au trezit că le pică o pleaşcă şi l-au întrebat pe Alben: „Dacă plata pentru o apariţie este 600$, dacă apar în două filme o să primesc 1.200$? Hei, este adevărat? O să primesc 1.200$?!“ Iar cu alţii a fost şi mai dificil (mai ales cu fostele soţii). Dar, până la urmă, Alben şi echipa sa au rezolvat problema drepturilor legate de CD-ROM-ul cu retrospectiva artistică Clint Eastwood.
     Deşi, chiar şi după un an, nu erau siguri că erau în perfectă regulă.
     Alben era mândru de munca sa. Proiectul era primul de acest gen şi nu ştia să se mai fi înhămat altcineva la o asemenea muncă.
     „Toţi credeau că ar fi prea greu. Toţi o lăsau baltă spunând: «O, Doamne, un film, atâtea copyright-uri, muzica, scenariul, regizorul, actorii.» Dar noi am mers mai departe. Am pus banii pe masă şi am spus: «OK, sunt atâţia actori, atâţia, regizori, atâţia muzicieni.» Şi i-am contactat pe toţi şi am rezolvat cu drepturile.“
     Iar produsul rezultat a fost excepţional, Eastwood a fost încântat şi el, în plus s-a vândut foarte bine.
     Dar l-am presat pe Alben să-mi spună cât de ciudat i s-a părut să piardă un an pur şi simplu pentru rezolvarea problemei drepturilor. Nici o îndoială că Alben fusese eficient în demersul său. Cum spune şi Peter Drucker: „Nimic nu-i mai lipsit de rost decât să întreprinzi cu maximă eficienţă o acţiune inutilă.“ Avea sens, l-am întrebat pe Alben, ca acesta să fie drumul pe care trebuie mers pentru a realiza o operă nouă?
     Aşa cum a recunoscut şi el: „Foarte puţini au timpul, resursele şi voinţa de a întreprinde aşa ceva.“ Motivul pentru care puţine opere de acest tip vor fi realizate. Are sens, l-am întrebat, din punctul de vedere al celor care şi-au dat drepturile, că tu ai fost obligat să rezolvi problemele pentru toate aceste clip-uri?
     „Nu cred. Când un actor joacă un rol într-un film, este plătit foarte bine. Iar dacă 30 de secunde din film sunt utilizate într-un produs nou, care este retrospectiva carierei cuiva anume, nu cred că ar fi nevoie să primească o compensaţie.“
     Sau, cel puţin, aşa trebuie recompensat acel actor? Nu ar fi mai bine să existe un fel de licenţă fixă pe care să o plăteşti şi să fii liber să realizezi lucrări derivate de la opera cu pricina? Este normal ca un creator de acest tip să urmărească fiecare actor, regizor, compozitor pentru a cere permisiunea explicită a fiecăruia în parte? Nu ar apărea mai multe opere de acest fel dacă partea legală a procesului de creaţie ar fi mai simplă?
     „Absolut. Cred că dacă s-ar înfiinţa un mecanism de licenţiere pentru utilizări conform bunelor uzanţe, în aşa fel încât să nu fi jegmănit, ar apărea mai multe lucrări de genul ăsta pentru că nu ar mai fi atât de înfricoşător efortul de a aduna materiale pentru a ilustra cariera cuiva. Ai avea costuri, dar costuri pe care le cunoşti de la bun început. Dacă ai şti că utilizezi 100 de minute de film în produsul tău şi ele te costă o anumită sumă, atunci ţi-ai gândi tot bugetul pornind de aici. Dar dacă îţi spui: «Of, am nevoie de 100 de minute şi n-am nici o idee cât o să mă coste, finanţatorii tăi se vor retrage.» Şi va deveni foarte greu să duci proiectul la bun sfârşit.“
     Alben lucra pentru o companie mare. Compania sa avea în spate pe unul din cei mai bogaţi oameni din lume. Avea autoritatea şi accesul în anumite zone pe care webdesigner-ul mediu nu le are. Dacă lui i-a luat un an, altcuiva cât i-ar fi luat? Câtă creativitate s-a pierdut pentru că avem aceste costuri foarte mari?
     Aceste costuri sunt povara unui anumit tip de norme. Să gândim ca nişte republicani pentru câteva clipe şi să ne înfuriem puţin. Guvernul defineşte scopul acestor drepturi, iar o dată scopul definit determină cât avem de plată. (Amintiţi-vă de proprietatea asupra pământului extinsă până la infinit şi imaginaţi-vă pilotul care cumpără permis de trecere pentru un zbor de la Los Angeles la San Francisco.) Aceste drepturi aveau sens cândva, dar, o dată cu schimbarea paradigmei, nu mai au sens deloc. Sau, cel puţin, un republican pur sânge, ar trebui să se uite la drepturile astea şi să spună: „Are sens aşa ceva?“
     Am văzut, de câteva ori, străfulgerarea din ochii celor care recunoşteau mesajul când se ajungea la acest punct. Prima dată s-a întâmplat la o conferinţă a judecătorilor federali din California. Judecătorii se adunaseră să dicute problema născândă a legilor ciberspaţiului. Am fost invitat să fac parte din prezidiu. Harvey Saferstein, un avocat respectat de la o firmă din Los Angeles, a deschis dezbaterile prezentând un film video realizat de el, împreună cu un prieten, Robert Fairbank.
     Filmul era un colaj genial din filme realizate în secolul douăzeci, totul pornind de la ideea unor episoade de fix 60 de minute. Totul a fost perfect, iar judecătorii au apreciat fiecare minut din cele şaizeci ale filmului.
     Când s-au aprins luminile în sală, l-am privit pe un alt membru al prezidiului, David Nimmer, probabil cel mai mare specialist de azi în teoria şi practica copyright-ului. Îi privea uluit pe cei 250 de judecători din sală. Şi-a început expunerea pe un ton ameninţător: „Ştiţi câte legi federale tocmai au fost încălcate în această sală?“
     Desigur, cei doi creatori ai filmului nu făcuseră ceea ce făcuse Alben. Nu pierduseră un an ca să obţină drepturile, aşa că, din punct de vedere tehnic, încălcaseră legea. Desigur, nu urmau să fie acuzaţi pentru această încălcare (în ciuda prezenţei în sală a 250 de judecători şi a unui mare număr de şerifi federali). Dar Nimmer sesizase un lucru important: cu un an înainte de apariţia Napster, cu doi ani înainte ca un alt membru al prezidiului să pledeze pentru Napster în faţa curţii de apel, Nimmer încerca să-i facă pe judecători să înţeleagă că legea nu trebuie să fie prietenoasă cu oportunităţile oferite de noua tehnologie. Tehnologie înseamnă că poţi azi să faci lucrurile mult mai uşor, dar nu că le poţi face mai uşor din punct de vedere legal.

     Trăim într-o cultură de tip „copiază şi lipeşte“ cu ajutorul tehnologiei. Toţi cei care au întocmit o prezentare multimedia ştiu ce libertate extraordinară oferă arhitectura de tip copiază şi lipeşte pe care a creat-o Internetul – poţi să găseşti într-o secundă orice imagine ţi-ai dori, iar în următoarea secundă ai plasat-o în prezentarea ta.
     Dar prezentările de acest tip sunt doar un început timid. Utilizând Internetul şi arhivele disponibile, un compozitor poate să adune şi să mixeze sunete cum nimeni nu şi-ar fi imaginat, cineaştii pot produce filme din clip-uri aflate pe calculatoare aiurea pe glob. Un site extraordinar din Suedia preia imaginile politicienilor şi le pune pe muzică pentru a face comentarii politice muşcătoare. Un site numit Camp Chaos a produs cea mai aprigă critică la adresa industriei înregistrărilor printr-o combinaţie de Flash şi muzică.
     Toate acestea sunt ilegale. Chiar dacă autorul şi-ar dori să intre în legalitate, costul pentru a acoperi toate specificaţiile din lege este uriaş. Astfel, din teama de consecinţele legii, un întreg univers nu a mai fost creeat. Iar pentru operele realizate deja, dacă ele nu urmează litera legii, nu vor mai fi difuzate.
     Pe unii, aceste istorii îi duc la o concluzie: să modificăm drepturile legate de acest mod de utilizare pentru ca oricine să fie liber să creeze pe baza culturii noastre. Liber să adauge şi să mixeze aşa cum consideră că este mai bine. Şi putem face asta fără să solicităm ca „liber“ să însemne „gratis“. Dimpotrivă, sistemul să gândească regulamentul prin care un creator poate recompensa artiştii fără să-şi angajeze o armată de avocaţi. O regulă, de exemplu, în care să se spună că „drepturile datorate deţinătorului copyright-ului unei anumite opere pentru realizarea de opere derivate din aceasta sunt de 1% din venitul net realizat“. Printr-o astfel de lege, deţinătorul de copyright beneficiază de un venit, dar nu are drept total de proprietate (adică nu stabileşte el preţul).
     Cine ar putea să obiecteze la aşa ceva? Ce motiv ar avea să nu fie de acord? Vorbim de opere ce nu au fost realizate acum şi care au produs deja venituri pentru artist. Ce motiv ar avea cineva să se opună?

     În februarie 2003, studiourile DreamWorks au anunţat realizarea unei înţelegeri cu Mike Meyers, geniul comic din Saturday Night Live, şi cu Austin Power. Conform anunţului făcut, Myers şi DreamWorks vor lucra împreună pentru a redacta un „acord unic al realizatorilor de film“. Sub acest contract, DreamWorks „va obţine drepturile pentru toate filmele celebre şi clasice, va scrie noi scenarii şi, utilizând o tehnologie de vârf, îi va insera pe Meyers şi pe alţi actori în acele filme, realizând astfel o operă cu totul nouă“.
     Anunţul numea procedeul „film sampling“. Cum explica Meyers: „Film sampling este o modalitate excitantă de a aduce o tuşă nouă filmelor vechi şi de a le prezenta într-o nouă lumină. Muzicienii rap au făcut asta ani de zile cu muzica iar acum suntem în stare să aducem acest concept în lumea filmului.“ Steven Spielberg este citat spunând: „Dacă este cineva capabil să aducă filmele vechi în faţa noii audienţe, acesta este Mike.“
     Spielberg are dreptate. Rezultatul lui Meyers va fi cuceritor. Dar, dacă nu vă gândiţi o clipă la semnificaţie, pierdeţi partea cea mai importantă a acestui anunţ. Cum marea majoritate a filmelor se află încă sub copyright, adevăratul înţeles este acesta: Mike Meyers şi numai Mike Meyers este liber să facă film sampling. Libertatea de a construi pornind de la filmele de arhivă, libertate pe care am fi dorit-o pentru noi toţi, este doar un privilegiu rezervat celor faimoşi şi, bănuim, bogaţi.
     Acest privilegiu rămâne rezervat din două motive. Primul continuă povestea din capitolul anterior: neclaritatea utilizării „conform bunelor uzanţe“. Bună parte din acest „sampling“ ar putea fi considerat ca utilizare conform bunelor uzanţe. Dar puţini s-ar baza pe un argument atât de şubred. Asta duce la motivul pentru care privilegiul este rezervat celor aleşi: costul pentru negocierea unui astfel de contract este enorm. Costurile sunt echivalente cu acelea posibile în urma utilizării conform bunelor uzanţe: ori plăteşti un avocat pentru a demonstra asta, ori plăteşti un avocat pentru a obţine drepturile. În ambele variante, procesul de creaţie este un proces prin care sunt plătiţi avocaţii, un privilegiu al celor aleşi.