Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     Proprietatea

     Mercenarii proprietăţii au dreptate: copyright-ul este un fel de proprietate. Poate fi deţinut şi vândut, iar legea îl protejează faţă de hoţi. În mod obişnuit, deţinătorul are dreptul să ceară oricât. Recunoaşterea publică şi cererea şi oferta determină parţial preţul pe care îl poate obţine.
     Dar, în vorbirea curentă, să numeşti copyright-ul ca drept de proprietate este puţin eronat, deoarece proprietatea asupra copyright-ului este un tip ciudat de proprietate. Chiar ideea în sine de proprietate asupra unei idei sau expresii este foarte ciudată. Înţeleg ce iau atunci când îţi iau masa din grădină şi, după ce am luat-o, tu nu o mai ai. Dar ce iau atunci când iau ideea pe care ai pus-o pe masa din grădină – de exemplu ideea de a merge la supermarket şi de a cumpăra o masă de grădină pentru mine? Ce iau atunci?
     Nu este în joc concreteţea mesei faţă de aceea a ideii, deşi este o diferenţă importantă. Problema este că în toate cazurile obşnuite, practic în toate cazurile, cu câteva excepţii, ideile cărora li se dă drumul în lume sunt libere. Nu iau nimic de la tine dacă îţi copiez felul în care te îmbraci, chit că ar fi ciudat să o fac în fiecare zi, cu atât mai ciudat dacă este vorba de o femeie. În schimb, aşa cum spunea Thomas Jefferson (şi este valabil mai ales atunci când copiez felul în care se îmbracă altcineva): „Cei care primesc o idee de la mine, se instruiesc fără să micşoreze cunoaşterea mea, aşa cum atunci când îşi aprinde lumânarea de la mine nu mă trimite pe mine în întuneric.“
     Exceptate de la libera utilizare sunt ideile şi expresiile aflate sub legea copyright-ului şi a altor câteva domenii pe care nu le analizez aici. În acest caz, legea spune că nu poţi să-mi iei ideile fără permisiunea mea – legea transformă imaterialul în proprietate.
     Dar cum, şi până unde, în ce formă, care sunt detaliile, cu alte cuvinte, care contează? Pentru a ne face o idee depsre această practică de a transforma imaterialul în proprietate trebuie să punem această „proprietate“ în contextul potrivit.
     Strategia mea va fi aceea folosită şi mai înainte. O să povestesc patru istorii pentru a pune ideea „copyright-ul este proprietate“ în context. De unde vin ideile? Care sunt limitele? Cum se aplică în practică? După aceste istorii, semnificaţia afirmaţiei „materialele sub copyright sunt o proprietate“ va fi mai clară, iar implicaţiile vor fi uşor diferite de cele promovate de mercenarii copyright-ului.


     6. Fondatorii

     William Shakespeare a scris Romeo şi Julieta în 1595. Piesa a fost publicată prima dată în 1597. Era a unsprezecea piesă importantă scrisă de Shakespeare. El a continuat să scrie piese de teatru până spre 1613, iar piesele scrise au continuat de atunci şi până azi să definească cultura anglo-americană. Atât de adânc sunt imprimate operele acestui autor de secol şaisprezece în cultura noastră încât, de multe ori, nici nu mai recunoaştem sursa. Am auzit pe cineva comentând adaptarea lui Kenneth Branagh dup Henric al V-lea: „Îmi place, dar Shakespeare este plin de clişee.“
     În 1774, la 180 de ani după ce Romeo şi Julieta a fost scrisă, „copy-right-ul“ pentru operă era considerat de mulţi ca drept exclusiv al editorului londonez Jacob Tonson. Tonson era cel mai important dintr-un grup de editori, numiţi „Conger“, care controlau vânzarea de carte în Anglia acelui secol. Ei reclamau dreptul perpetuu de a controla copiile cărţilor pe care le achiziţionaseră de la autori. Acest drept perpetuu însemna că nimeni nu poate publica o copie a cărţilor asupra cărora deţineau copyright. Preţurile clasicilor erau ţinute sus, competiţia în producţia de ediţii mai bune sau mai ieftine era eliminată.
     Anul 1774 este ameţitor pentru cine ştie prea puţine despre legile copyright-ului. Mai cunoscut este anul 1710, anul în care Parlamentul britanic a adoptat prima lege referitoare la copyright. Cunoscut ca Statutul Annei, actul stipula că toate operele publicate primesc un termen de copyright de paisprezece ani, ce putea fi reînnoit o singură dată dacă autorul era în viaţă şi că toate operele publicate înainte de 1710 primeau un singur termen de douăzeci şi unu de ani. Sub incidenţa acestei legi, Romeo şi Julieta ar fi trebuit să fie la liber în 1731. De ce se mai afla orice copie sub controlul lui Tonson şi în 1774?
     Motivul este acela că britanicii nu căzuseră de acord asupra a ceea ce însemna copyright. La momentul apariţiei primei legi, nu mai exista nici o lege în vigoare. Ultima lege referitoare la editare, Licensing Act, din 1662, expirase din 1695. Acea lege dădea editorilor monopolul asupra publicării operelor, făcând mai uşor controlul coroanei asupra a ceea ce se publica. Dar, după ce ea a expirat, nu a mai existat nici o lege precisă în favoarea dreptului exclusiv de a tipări cărţile.
     Nu mai exista nici o lege precisă, dar asta nu înseamnă că nu mai exista nici o lege. Tradiţia legală americană respectă atât legile cât şi deciziile judecătorilor care ştiau cum să fie interpretate ele şi cum să fie respectate de către oameni. Legile date de organul legislativ erau numite precise, iar cele date de judecători legi comune. Legile precise se bazau pe istoria acestor legi comune. Organul legislativ stabilea istoria legilor pe care le modifica. Aşa că problema, după expirarea legii, era dacă o lege comună proteja copyright-ul.
     Problema era importantă pentru editori, sau „librari“, cum erau numiţi, din cauza competiţiei cu editorii străini. Mai ales scoţienii tipăreau şi exportau carte în Anglia. Concurenţa acestora reducea profiturile, iar Conger a reacţionat cerând Parlamentului să treacă o lege ce le-ar fi dat controlul exclusiv asupra editării de carte. Din această solicitare s-a născut Statutul Anne.
     Acest Statut dădea autorului, sau „proprietarului“ cărţii, dreptul exclusiv de a tipări cartea. Cu o limitare foarte importantă, totuşi, spre disperarea librarilor, legea le dădea acest drept pe un termen limitat. La sfârşitul acestui termen, copyright-ul expira, opera era liberă şi putea fi publicată de oricine. Sau aşa credea legiuitorul.
     Să ne întrebăm de ce fusese dată această limită pentru dreptul exclusiv. Nu de ce stabiliseră fix acel termen, ci de ce stabiliseră un termen.
     Pentru librari, şi pentru autorii pe care îi reprezentau, era un lucru important. Să luăm Romeo şi Julieta drept exemplu. Piesa fusese scrisă de Shakespeare. Un geniu o adusese pe lume. Nu luase proprietatea nimănui când creease piesa (deşi sunt controverse pe această temă, dar nu contează) şi, scriind-o, nu îngreunase cu nimic efortul altora de a scrie o piesă. De ce să fi acordat legea dreptul cuiva de a-i lua piesa fără permisiunea sa? Ce raţionament stă la baza acordării acestui drept de „a fura“?
     Răspunsul are două părţi. Trebuie să înţelegem un aspect particular al noţiunii de „copyright“ din vremea Statutului. Pe urmă să înţelegem ceva despre aceşti librari.
     Mai întâi, despre copyright. În ultimele trei sute de ani, am ajuns să aplicăm conceptul de copyright mult mai larg. În 1710 era un concept particular. El se născuse ca un set specific de restricţii: interzicea altora retipărirea unei cărţi. În 1710, „copy-right“ era dreptul de a utiliza o anumită maşină pentru a multiplica o anumită operă. Nu mergea mai departe. Nu controla în mod general cum era utilizată opera. Azi dreptul include o paletă largă de restricţii ale libertăţii celorlalţi: acordă autorului dreptul exclusiv de a o multiplica, de a o distribui, de a o pune în scenă şi aşa mai departe.
     De exemplu, chiar dacă copyright-ul asupra operei lui Shakespeare era perpetuu, asta însemna în termenii epocii că nimeni nu putea retipări opera fără acordul proprietarilor. Nu controla modul în care era pusă în scenă opera, dacă putea fi tradusă, sau dacă era ecranizată. Copyright era dreptul de a tipări, nici mai mult, nici mai puţin.
     Chiar şi această limitare era privită cu scepticism de britanici. Aveau o experienţă lungă şi urâtă cu „drepturile exclusive“, mai ales cu acelea garantate de Coroană. Englezii purtaseră un război civil în parte şi din cauza practicii Coroanei de a controla monopolurile, mai ales a monopolurilor asupra lucrurilor existente deja. Regele Henric al VIII-lea a garantat dreptul de a se tipări Biblia aşa cum a acordat lui Darcy dreptul de a tipări cărţi de joc. Parlamentul englez a început să lupte împotriva acestei puteri a Coroanei. În 1656, a trecut Statutul Monopolurilor, limitând monopolul la patente pentru noile invenţii. Iar în 1710 Parlamentul era dornic să rezolve monopolul în creştere al editării.
     Acest „copy-right“, văzut ca un drept de monopol, trebuia limitat. (Convingătoare este diferenţa între „este proprietatea mea şi trebuie să fie vejnică“ şi „este monopolul meu şi trebuie să fie vejnic“). Statul proteja dreptul exclusiv, dar numai în măsura în care beneficia şi societatea. Britanicii vedeau răul făcut de favorizarea cuiva, aşa că au trecut o lege care să oprească sistemul favorurilor.
     În al doilea rând, despre librari. Nu era vorba doar că aveau un monopol. Era un monopol deţinut de librari. Librar ne sună azi nevinovat. Dar ei nu erau văzuţi aşa în secolul şaptesprezece. Membrii Conger erau văzuţi ca monopolişti de cea mai rea speţă, unelte represive ale Coroanei, ce vindeau libertatea pentru a-şi garanta profiturile. Atacurile împotriva acestor monopolişti erau dure. Milton îi descrie ca „monopolişti autorizaţi în comerţul cu carte, oameni care nu lucraseră înainte într-o profesiune onestă ce necesită o calificare“.
     Mulţi credeau că puterea librarilor se exercită asupra răspândirii cunoaşterii, chiar în momentul în care iluminiştii promovau importanţa educaţiei şi a răspândirii cunoaşterii. Ideea că această cunoaştere trebuie să fie liberă era un stindard al epocii, iar acele interese comerciale interferau cu ideea lor.
     Pentru a echilibra puterea, Parlamentul a decis să crească concurenţa între librari, iar cea mai simplă metodă era răspândirea bogăţiei din cărţile valoroase. Parlamentul a redus astfel termenul pentru copyright şi a garantat astfel că lucrările valoroase devin accesibile oricărui editor spre publicare. Stabilirea unui termen de douăzeci şi unu de ani pentru operele anterioare era un compromis.
     Când a sosit anul 1731 (1710+21), librarii au devenit îngrijoraţi. Vedeau consecinţele concurenţei şi nu le făceau nici o plăcere. La început au ignorat Statutul, continuând să insiste că au un drept perpetuu. În 1735 şi în 1737 au încercat să obţină o prelungire din partea Parlamentului. Douăzeci şi unu de ani nu erau destul, aveau nevoie de mai mult timp.
     Parlamentul le-a respins cererile. Aşa cum scria un pamfletar ale cărui ecouri se aud şi azi:
     „Nu văd nici un motiv pentru a se prelungi termenul, acum sau pe viitor, ori de câte ori ar expira. Dacă treceţi acest amendament, efectul va fi stabilirea unui monopol perpetuu, lucru odios din punctul de vedere al legii. Va stânjeni comerţul, va descuraja învăţământul, nu va aduce beneficii autorilor, dar va fi o taxă generală pentru public, totul pentru a creşte veniturile librarilor.“
     Eşuând în Parlament, editorii s-au adresat tribunalelor în mai multe rânduri. Argumentul lor era simplu şi direct: Statutul dădea autorilor o oarecare protecţie prin legea precisă, dar această lege nu era gândită spre a înlocui legea comună. Într-adevăr, era gândită ca o completare. Sub incidenţa legii comune, era considerat ca greşit să iei proprietatea cuiva şi să o utilizezi fără permisiune. Statutul, argumentau librarii, nu schimbase asta. Dacă protecţia acordată prin Statut expirase, nu însemna că a expirat şi protecţia acordată prin legile comune. Sub legile comune, ei aveau dreptul să interzică publicarea unei cărţi, chit că, după Statut, copyright-ul expirase. Aceasta este, spuneau ei, singura cale de a proteja autorii.
     Era un argument inteligent şi a fost acceptat de unii jurişti ai vremii. Şi făcea recurs la o extraordinară şmecherie. Până atunci, cum spunea profesorul Raymond Patterson, „editorii aveau grijă de autori cât aveau fermierii de vitele lor“. Librarului nu-i păsa de drepturile autorului. Problema lui era monopolul asupra profitului rezultat din opera autorului.
     Argumentele librarilor nu au fost acceptate fără luptă. Eroul acestei lupte a fost editorul scoţian Alexander Donaldson.
     Donaldson era un outsider pentru gruparea Conger a librarilor londonezi. Îşi începuse cariera la Edinburgh, în 1750. Afacerea lui consta în ediţii ieftine ale operelor pentru care copyright-ul expirase, cel puţin din punctul de vedere al Statutului. Editura lui Donaldson prospera şi devenise un centru de promovare a literaturii scoţiene. „Printre apropiaţi“, scrie profesorul Mark Rose „se afla tânărul James Boswell care, împreună cu prietenul său Andrew Erskine, publicase o antologie de poezie contemporană scoţiană la Donaldson.“
     Când librarii londonezi au încercat să închidă prăvălia lui Donaldson, el a rospuns atacului mutându-se la Londra, unde vindea ediţii ieftine ale celor mai populare opere ale autorilor englezi, sfidând presupusele legi comune ale proprietăţii literare. Cărţikle lui erau mai ieftine decât ale concurenţei cu 30-50% şi îi concura editând cărţi intrate în domeniul public conform Statutului.
     Librarii londonezi l-au dat în judecată pentru „piraterie“. Mai multe acţiuni avuseseră succes, cea mai celebră fiind Millar vs. Taylor.
     Millar era librarul care cumpărase în 1729 drepturile asupra poemului Anotimpurile de James Thompson. Când termenul prevăzut de Statut a expirat, Robert Taylor a scos pe piaţă o ediţie concurentă. Millar l-a dat în judecată, clamând protecţia perpetuă acordată de legea comună, neafectată de Statut.
     Uimitor pentru un avocat contemporan, unul dintre cei mai mari judecători din istoria Angliei, lordul Mansfeld, a fost de acord cu librarul. Dincolo de orice protecţie acordată de Statut, el avea drepturi. Întrebarea era dacă legea comună îl protejează pe autor de „piraţi“. Răspunsul lui Mansfield a fost afirmativ: legea comună îl condamnă pe Taylor pentru reeditarea poemului lui Thompson fără permisiunea lui Millar. Legea comună dădea în mod efectiv drept perpetuu pentru a controla orice ediţie.
     Considerând asta ca un principiu abstract, judecând ca şi cum justiţia era o serie de deducţii logice pornite de la un prim principiu, concluzia lui Mansfield avea sens. Dar ignora ceea ce majoritatea Parlamentului hotărâse în 1710: limitarea monopolului. Strategia Parlamentului fusese de a oferi un termen pentru operele existente, dar suficient de scurt pentru a se asigura că cultura va intra în competiţie după un număr rezonabil de ani. După douăzeci şi unu de ani, crezuse Parlamentul, Anglia va fi suficient de matură pentru a trece de la cultura controlată de Coroană la cultura liberă.
     Lupta pentru apărarea Statutului nu se va termina aici, o dată ce apare în scenă Donaldson.
     Millar a murit la scurt timp după sentinţă, aşa că nimeni nu a făcut apel. Moştenitorii săi au vândut drepturile asupra poemului lui Thompson unui sindicat de tipografi în rândurile cărora se afla şi Thomas Beckett. Apoi a urmat ediţia operei lui Thompson realizată de Donaldson. Beckett, încrezător în decizia dată în procesul Millar, l-a dat în judecată pe Donaldson. Acesta a făcut apel la Camera Lorzilor, care avea atribuţiuni asemănătoare Curţii Supreme de azi. În februarie 1774, această adunare a avut şansa să interpreteze ceea ce înţelesese Parlamentul prin termenul de şaisprezece ani.
     Cum puţine cazuri o mai făcuseră, Donaldson vs. Beckett a atras atenţia britanicilor. Avocaţii lui Donaldson argumentau că indiferent de drepturile rezultate din legea comună, Statutul le punea capăt. După apariţia Statutului Anne, protecţia putea fi gândită doar în sensul Statutului. După expirarea termenului precizat, operele nu mai erau protejate.
     Camera Lorzilor era o instituţie ciudată.Problemele legale supuse atenţiei erau votate mai întâi de o comisie a lorzilor specializată în probleme legale. După votul acestora, vota întreaga Cameră a lorzilor.
     Raportul comisiei a fost ambiguu. Din anumite puncte de vedere, dreptul perpetuu prevala. Dar, când a fost să voteze întrega Cameră a Lorzilor, cu o majoritate de 22 la 11, ei au respins ideea copyright-ului perpetuu. Indiferent de ce ar fi spus legile comune, de acum copyright-ul avea o limită fixă în timp, după care intra în domeniul public.
     „Domeniul public“. Înainte de cazul Donaldson vs. Beckett, nu se înţelegea prea limpede despre ce este vorba apropo de domeniul public. Înainte de 1774, legile comune afirmau că copyright-ul este perpetuu. Domeniul public s-a născut în 1774. Pentru prima dată în istoria anglo-americană, controlul asupra operelor create expira, iar operele majore ale istoriei, semnate de Shakespeare, Milton, Johnson, Bunyan, erau libere.
     Este greu pentru noi să ne imaginăm, dar această decizie a Camerei Lorzilor a provocat o puternică reacţie politică şi populară. În Scoţia, unde se aflau cei mai mulţi „piraţi“, poporul a sărbătorit în stradă decizia. Cum se scria în Edinburgh Advertiser, „nici o caz nu a mai atras într-o aşa măsură atenţia publicului şi nimeni nu a mai supus Camerei Lorzilor o problemă în care atâtea persoane individuale erau interesate“. Mare bucurie în Edinburgh.
     În Londra, totuşi, cel puţin printre editori, reacţia era puternică în sens contrar. Morning Chronicle raporta:
     „Prin această decizie, aproape o valoare de aproape 200.000 de lire, achiziţionată onest, care până mai ieri era considerată o proprietate, a fost adusă la zero. Librarii din Londra şi Westminster, dintre care mulţi au vândut proprietăţi şi clădiri ca să cumpere copy-right, sunt acum ruinaţi, iar cei care după mulţi ani în această industrie credeau că asigură viitorul familiei lor nu mai au ce să lase moştenire.“
     „Ruinat“ era o exagerare. Dar nu era exagerat să spui că era o schimbare profundă. Decizia Camerei Lorzilor însemna că librarii nu mai controlează cum se dezvoltă cultura în Anglia. Cultura devenise liberă. Nu în sensul că nu mai era respectat copyright-ul, desigur. O perioadă limitată de timp librarul avea dreptul deplin de a controla publicarea cărţii. Şi nu în sensul că o carte putea fi furată, chiar şi după ce copyright-ul expira trebuia să cumperi cartea de la cineva. Dar liberă în sensul că cultura şi dezvoltarea ei nu mai era controlată de un mic grup de editori. Aşa cum fiecare paţă liberă face, piaţa liberă a culturii libere urma să crească aşa cum producătorii şi consumatorii alegeau. Cultura engleză avea să se dezvolte aşa cum cititorii doreau asta, alegând cărţile pe care să le cumpere şi să le citească. O alegere făcută într-un mediu concurenţial, nu într-un context în care opţiunea este făcută de cei puţini în numele celor mulţi.
     Cel puţin asta era regula într-o lume în care Parlamentul era împotriva monopolului şi rezistase presiunilor făcute de editori. Într-o lume în care Parlamentul ar fi fost mai susceptibil la presiuni, cultura ar fi fost mai puţin liberă.