Cultura liberă, de Lawrence Lessig

    4. „Piraţii“

    Dacă „piraterie“ înseamnă utilizarea fără permisiune a proprietăţii creative a celorlalţi, „unde este valoare, avem drepturi asupra ei“, atunci istoria industriei bunurilor culturale este o istorie a pirateriei. Fiecare sector din ceea ce numin azi „big media“, cinematografia, radioul, cablul TV, industria înregistrărilor video şi audio, s-a născut ca un soi de piraterie, conform definiţiei. Povestea este cum ultima generaţie de piraţi s-a alăturat acestui club select.
     Filmul
    Industria filmului de la Hollywood a fost ridicată de piraţii zburători. Producători şi regizori care au migrat de pe Coasta de Est în California, în prima jumătate a secolului douăzeci, în parte şi pentru a scăpa de controlul patentelor inventatorului Thomas Edison. Controlul era exercitat printr-un trust, Motion Pictures Patents Company, bazat pe brevetele lui Edison. Edison a fondat MPPC pentru a controla drepturile sale obţinute prin brevete, iar MPPC era foarte serios în ceea ce făcea. Iată o parte a istoriei aşa cum a fost văzută de un comentator:
     „Ianuarie 1909 a fost declarat termenul final până la care toate companiile ce utilizau licenţele trebuiau să se supună. În februarie, proscrişii, care se prezentau ca protestatari independenţi la acest trust, îşi vedeau de afacerile lor fără să se supună monopolului lui Edison. În vara lui 1909, mişcarea independentă era în plin avânt, cu producători şi săli care utilizau în mod ilegal echipamentul şi importau filme pentru a crea o piaţă underground.
     Cum numărul sălilor de proiecţie creştea exploziv, MPPC a reacţionat fondând General Film Company pentru a bloca intrarea pe piaţă a independenţilor fără licenţă. Prin tactici coercitive ce au devenit legendare, General Film a confiscat echipamentele ilegale, nu a mai furnizat copii sălilor ce proiectau filme nelicenţiate şi a monopolizat distribuţia achiziţionând toţi importatorii, cu excepţia firmei independentului William Fox, care înfrunta trustul după ce licenţa sa fusese revocată.“
     În zilele acelea, echivalentul Napster-ului de azi, erau aceste companii idependente, ca aceea a lui Fox. Şi, la fel ca şi azi, ele au rezistat pe baricade. „Proiecţiile erau întrerupte de furtul aparaturii, de «accidente» în care se pierdeau negativele, echipamentul, clădirile şi, uneori, vieţile unor membri.“ Această situaţie i-a determinat pe independenţi să zboare pe Coasta de Est. California era suficient de departe ca cineaştii ce piratau invenţia lui Edison să nu se mai teamă de lege. Iar liderii de la Hollywood, în special Fox, asta au şi făcut.
     Desigur, California s-a dezvoltat rapid, iar efectele legii federale au ajuns în vest. Dar, deoarece patentul acorda deţinătorului un monopol limitat (şaptisprezece ani în acea epocă), în momentul apariţiei şerifilor federali patentul expirase. O nouă industrie se născuse, în parte şi prin piratarea proprietăţii intelectuale a lui Edison.

Înregistrările muzicale
    Industria înregistrărilor muzicale s-a născut din alt fel de piraterie, pentru înţelegerea căruia trebuie să înţelegem în detaliu cum legea reglementa sectorul muzical.
     În epoca în care Edison şi Henri Fourneaux au inventat maşinile pentru reprodus muzica (Edison fonograful, Fourneaux pianul mevanic), legea dădea drept deplin compozitorilor în controlul asupra partiturilor şi a interpretării publice a muzicii lor. Cu alte cuvinte, dacă în 1909 doream o copie a hit-ului Happy Mose, de Phil Russel, legea spunea că trebuie să plătesc pentru partitură, dar şi pentru dreptul de a o cânta în public.
     Dar dacă doream să înregistrez piesa muzicală pentru fonograf sau pentru pian mecanic? Aici legea era nesigură. Era limpede că trebuie să cumpăr partitura. Şi era limpede că trebuie să plătesc pentru interpretarea în public. Dar nu era limpede cum plătesc pentru interpretarea în public dacă eu înregistrez piesa la mine acasă (chiar şi azi poţi să fredonezi piesele Beatles cât timp o faci singur sub duş), sau dacă o cânt fără note, din memorie (exemplarele din mintea noastră nu sunt, încă, supuse legilor). Deci, dacă înregistrez piesa muzicală îm intimitatea casei mele, nu-l păgubesc prin nimic pe compozitor. Mai mult, nu este limpede cum îl păgubesc dacă fac mai multe copii ale înregistrării mele. Din cauza acestei scăpări în lege, se putea pirata melodia fără a plăti ceva compozitorului.
     Compozitorii (şi editorii) n-au văzut cu ochi buni această posibilitate de a fi pirataţi. Senatorul de Dakota, Alfred Kittredge, spunea:
     „Imaginaţi-vă injustiţia acestui fapt. Un compozitor scrie un cântec sau o operă. Un editor cumpără cu mare cheltuială dreptul de a o publica. Pe urmă vine compania de înregistrări care vinde înregistrările şi fură în mod deliberat munca compozitorului şi a editorului.“
     Inventatorii şi dezvoltatorii tehnologiei de înregistrare „parazitau talentul, munca şi geniul compozitorilor americani“, iar „industria editării de partituri muzicale era la bunul plac al piraţilor“. Aşa cum spusese John Philip Sousa, în cel mai direct mod posibil: „Dacă ei fac bani din piesele mele, vreau şi eu o parte din ei.“
     Acest argument produce ecouri familiare în războiul purtat azi. Dar să aducem şi argumentele celeilalte părţi. Inventatorii pianului mecanic argumentau că „este uşor de demonstrat că introducerea pianului mecanic nu a privat pe nimeni de nimic din ce avea înainte“. Mai mult, maşinile au dus la creşterea vânzărilor de partituri. În orice caz, argumentau inventatorii, datoria Congresului era „să ia în considerare mai întâi interesele publicului pe care-l reprezintă şi al cărui slujitor este“.
     „Orice dezbatere despre «furt»“, scria consilierul general al American Gramophone Company, „este gratuită, deoarece nu există altă proprietate în ideile muzicale, literare sau artistice, cu excepţia celei definite prin lege.“
     Legea a rezolvat rapid conflictul în favoarea compozitorilor şi a interpreţilor. Congresul a amendat legea pentru a se asigura că compozitorii vor fi recompensaţi şi pentru „reproducerea prin mijloace mecanice“ a muzicii lor. Dar, în loc să acorde pur şi simplu compozitorului controlul deplin asupra reproducerii prin mijloace mecanice, Congresul a dat interpreţilor dreptul de a înregistra muzica, la un tarif stabilit de Congres, după ce compozitorul şi-ar fi dat acordul ca muzica sa să fie înregistrată. O dată ce un compozitor accepta să fie înregistrată muzica sa, toţi interpreţii puteau să înregistreze piesa plătind compozitorului onorariul fix stabilit prin lege.
     O licenţă cu principalii termeni stabiliţi prin lege. Dupa apariţia amendamentului la legea din 1909, companiile de înregistrări erau libere să distribuie înregistrările cât timp plăteau compozitorilor, sau deţinătorului drepturilor, suma stabilită.
     Este o excepţie de la legea drepturilor de autor. Când John Grisham scrie un roman, un editor este liber să-l publice doar cu permisiunea expresă a lui John Grisham. Iar autorul este liber să ceară oricât pentru opera lui. Preţul este stabilit de Grisham, iar legea spune că nu poţi utiliza opera fără acordul lui.
     Dar legea ce guvernează înregistrările oferă mai puţin artiştilor. Legea subvenţionează industria înregistrărilor audio prin impunerea unui fel de piraterie, dându-le artiştilor mai puţine drepturi decât altor autori. Beatles au mai puţin control asupra operei lor decât are Grisham asupra operei sale. Iar beneficiarii acestui control scăzut sunt industria şi publicul. Industria primeşte pe bani puţini o valoare ce ar fi costat-o mai mult, publicul are acces la o ofertă mai largă. Congresul a fost explicit când a stabilit aceste drepturi. Teama sa era legată de apariţia monopolului deţinătorilor de drepturi de autor, monopol ce ar fi sufocat creativitatea.
     Deşi în ultima vreme industria a început să aibă reţineri faţă de această lege, la început a acceptat-o. Aşa cum demonstrează procesul verbal din 1967 al unei comisii a Camerei Reprezentanţilor:
     „Casele de înregistrări au argumentat că trebuie suspendat amendamentul la lege. Se spune că industria înregistrărilor audio a devenit semnificativă în Statele Unite şi în lume, iar înregistrările sunt azi principala cale de distribuţie a muzicii, ceea ce creează probleme din moment ce toată lumea are acces la piesele muzicale, fără nici o discriminare. Şi se continuă: înainte de 1909 nu existau drepturi legate de înregistrare, după 1909 s-a adoptat o măsură intenţionat anti-monopol. Astfel s-a dezvoltat domeniul, publicul a avut acces la o paletă mai largă de înregistrări muzicale cu bani mai puţini.“
     Această limitare a drepturilor muzicienilor, parţial prin piratarea muncii lor, a fost în beneficiul producătorilor şi a publicului.

Radioul
     Şi radioul s-a născut din piraterie.
     Când posturile de radio emiteau o piesă muzicală în eter, asta era o interpretare în public. Aşa cum spuneam înainte, legea dădea dreptul compozitorului, sau deţinătorului drepturilor de autor, un drept exclusiv asupra operei. Postul de radio datora bani pentru utilizarea operei.
     Dar când radioul transmitea o înregistrare, nu utiliza numai munca unui compozitor, ci utiliza şi o copie a acelei înregistrări. Una era să cânte o anumită piesă în direct un cor al radioului şi alta să fie ea interpretată de Rolling Stones sau Lyle Lovett. Interpretul adaugă valoare şi el piesei transmise. Iar dacă legea dorea să fie consistentă, radioul trebuia să plătească interpretului, aşa cum plătea şi compozitorului.
     Dar nu o făcea. Conform legii radioului, posturile nu erau obligate să plătească interpreţii. Erau obligate să plătească doar compozitorul. Radioul câştiga ceva fără să plătească. Avea pe gratis interpretarea în timp ce plătea compozitorului.
     Diferenţa putea fi enormă. Imaginaţi-vă compunând o piesă muzicală. Că este prima piesă pe care o scrieţi. Aveţi dreptul exclusiv de a autoriza interpretarea piesei. Dacă Maddona vrea să interpreteze în public cântecul, trebuie să v ceară acordul.
     Imaginaţi-vă că ia piesa şi o cântă şi devine un hit. Sub legea amintită, ori de câte postul de radio o transmite, primiţi bani. Dar Madonna nu primeşte nimic, dincolo de efectul indirect pe care difuzarea poate să o aibă asupra vânzării discului. Dreptul ei nu este protejat. Radioul o piratează, fără să plătească ceva.
     Nici o îndoială, se poate argumenta, că interpretul beneficiază şi el. Uneori, promovarea albumului ar fi costat mai mult. Poate. Dar, chiar şi aşa, legea dă autorului dreptul de a alege. Făcând alegerea în locul lui sau a ei, legea dă radioului dreptul de a lua ceva fără să ofere nimic în schimb.

Televiziunea prin cablu
     Şi televiziunea prin cabu a pornit tot de la un fel de piraterie.
     Când primii întreprinzători au început să cableze cartierele în 1948, cei mai mulţi au refuzat să plătească posturilor TV pentru conţinutul pe care îl retransmiteau. Companiile de cablu „napsterizau“ conţinutul mai agresiv chiar decât a făcut-o Napster – Napster nu a cerut niciodată nimic pentru conţinutul distribuit.
     Posturile şi deţinătorii de copyright s-au grăbit să atace această hoţie. Rosel Hyde, preşedintele FCC, a descris această practică drept „o competiţie neloială şi potenţial distructivă“. Poate că era în „interesul public“ să fie distribuit semnalul prin cablu, dar aşa cum mărturisea Douglas Anello, consilier general al National Association of Broadcaster, când a fost întrebat de senatorul Quentin Burdick: „Poate interesul public să dicteze asupra utilizării proprietăţii altcuiva?“ Sau cum alt reprezentant al televiziunilor spunea:
     „Lucrul extraordinar legat de afacerea cu cablul TV este că nu cunosc o altă afacere în care nu se plăteşte nimic, nimănui, pentru produsul vândut.“
     Cererea deţinătorilor de copyright era şi ea rezonabilă:
     „Tot ceea ce solicităm este foarte simplu, dorim ca oamenii care ne iau proprietatea pe degeaba să plătească pentru acest lucru. Încercăm să stârpim pirateria şi nu cred că există alt cuvânt mai blând care să descrie situaţia. Doar cuvinte mai grele.“
     Chiar şi preşedintele Ligii Actorilor, Charlton Heston, a afirmat că „actorii sunt lipsiţi de plata pentru munca lor“.
     Dar, din nou, exista şi cealaltă parte a baricadei. Procurorul general Edwin Zimmerman preciza:
     „Aici nu este vorba dacă este protejat dreptul de autor, ci problema dacă nu cumva aceste drepturi au fost deja recompensate, dacă nu permitem celor care deţin deja un monopol să-şi extindă acest monopol... Problema este cât de mare trebuie să fie recompensarea drepturilor şi până unde extindem acest drept.“
     Deţinătorii de copyright au adus în faţa curţii companiile de cablu. Curtea supremă s-a pronunţat de două ori că aceste companii nu datorează nici o plată.
     I-a luat Congresului aproape treizeci de ani ca să rezolve problema dacă aceste companii de cablu datorează ceva pentru conţinutul pe care îl „piratează“. Într-un târziu, Congresul a rezolvat problema aşa cum o făcuse cu înregistrările audio. Da, companiile de cablu urmau să plătească pentru conţinutul difuzat, dar preţul nu urma să fie stabilit de deţinătorul copyright-ului.
     Preţul era stabilit prin lege, aşa că televiziunile nu puteau să sufoce companiile de cablu cu pretenţiile lor. Companiile de cablu şi-au clădit imperiile în parte şi prin piratarea valorii create de companiile de televiziune.

     În toate aceste poveşti se aude o aceeaşi muzică de fond. Dacă „piraterie“ înseamnă să utilizezi valoarea creativităţii altcuiva fără să obţii permisiunea creatorului, aşa cum este descrisă ea azi, atunci fiecare industrie în care sunt exploatate drepturile de autor este beneficiara unei forme de piraterie. Cinematografia, înregistrările audio, televiziunea prin cablu. Lista este lungă şi poate fi extinsă. Fiecare generaţie a acceptat piraţii din trecut. Fiecare generaţie, până azi.