Cultura liberă, de Lawrence Lessig

    3. Cataloage

    În toamna lui 2002, Jesse Jordan, din Oceanside, New York, s-a înscris la Institutul Politehnic Rensselaer, în Troy, New York. Optând pentru o specializare în tehnologia informaţiei. Deşi nu era programator, în octombrie, Jesse a început să meşterească tehnologia motorului de căutare utilizat în reţeaua institutului.
     RPI este unul dintre cele mai avansate institute de cercetare din America. Oferă diplome pentru mai multe domenii, de la arhitectură la ştiinţele informaţiei. Mai mult de 65% din cei cinci mii de studenţi au terminat liceul printre primii 10%. Şcoala este un amestec perfect de talent şi experienţă capabil să imagineze, apoi să construiască, o generaţie pentru lumea reţelei.
     Reţeaua RPI leagă studenţii, facultăţile şi administraţia. De asemenea, leagă RPI la Internet. Nu tot ceea ce este disponibil în reţeaua locală este accesibil din Internet. Dar reţeaua este gândită pentru a asigura accesul studenţilor la Internet, ca şi un acces la informaţiile altor membri din reţea.
     Motoarele de căutare dau măsura intimităţii unei reţele. Google ne-a adus Internetul mai aproape prin îmbunătăţirea calităţii căutării făcute în reţea. Motoarele de căutare specializate pot face asta chiar mai bine. Ideea utilizării motoarelor de căutare pe un intranet, în reţeaua locală a unei instituţii, vine din dorinţa de a oferi un mai bun acces la documentele acelei instituţii. Firmele fac în mod curent aşa ceva, permiîând angajaţilor să aibă acces la materiale inaccesibile celor din exterior. La fel şi universităţile.
     Aceste motoare de căutare se bazează pe tehnologia reţelei. Microsoft, de exemplu, are un network file system ce permite foarte uşor motoarelor de căutare să se conecteze la reţea şi să caute informaţiile publice de acolo. Motorul de căutare al lui Jesse a fost construit ca să exploateze avantajul acestei tehnologii. A utilizat acest network file system de la Microsoft pentru a indexa fişierele disponibile în reţeaua RPI.
     Motorul lui Jesse nu era primul realizat pentru reţeaua RPI. Era, în fond, o simplă dezvoltare a unui motor construit de altcineva. Principala îmbunătăţire pe care a adus-o era aceea de a rezolva un bug al aplicaţiei Microsoft, ce avea ca efect blocarea calculatorului unui utilizator. Cu motoarele anterioare, dacă încercai să accesezi un fişier aflat pe un computer off-line, maşina ta se bloca. Jesse a modificat puţin sistemul ca să rezolve această problemă, adăugând un buton ce permitea utilizatorului să vadă dacă maşina cu pricina era on-line.
     Motorul lui Jesse a fost on-line la sfârşitul lunii octombrie. Timp de şase luni, el a continuat să-l îmbunătăţească. În martie funcţiona bine. Jesse avea peste un milion de fişiere în baza de date, toate tipurile de fişiere ce se puteau afla pe un calculator.
     Rezultatele căutării includeau şi fotografiile pe care studenţii le puneau pe site-urile lor personale, şi materiale legate de cercetări ştiinţifice, şi pamflete, şi clip-uri video, şi publicaţii ale universităţii, practic tot ceea ce utilizatorii reţelei RPI puseseră în directoare publice.
     Dar index-ul includea şi fişierele audio. De fapt, un sfert din fişierele listate erau fişiere audio. Celelalte trei sferturi erau altceva, este limpede, iar Jesse nu făcuse nimic ca să-i oblige pe utilizatori să pună fişierele audio în zona publică. Nici nu favoriza cumva căutarea acestui tip de fişier. Doar meşterise puţin tehnologia Google pe care o studia la cursuri, iar această meştereală era scopul lui. Şi, spre deosebire de Google sau Microsoft, nu făcuse asta pentru bani, nu era legat de o entitate ce ar fi făcut bani din experimentul său. Se juca de-a tehnologia într-un loc gândit exect pentru aşa ceva.
     În 3 aprilie 2003, Jesse a fost chemat la decan. Acesta l-a informat pe Jesse că RIAA (Recording Industry Association of America) i-a intentat un proces lui şi altor trei studenţi despre care nu mai auzise înainte, doi dintre ei aflaţi la alte universităţi. Câteva ore mai târziu, Jesse a primit citaţia. Citind hârtiile şi văzând ce scrie acolo despre el, a fost de-a dreptul uluit.
     „Era absurd“, mi-a spus. „Nu credeam că am făcut ceva rău... Nu credeam că poate fi ceva rău cu motorul de căutare pe care l-am făcut, sau căruia i-am făcut ce i-am făcut. Nu-l modificasem în aşa fel încât să promovez sau să susţin pirateria. Doar l-am modificat ca să-l fac mai uşor de folosit.“ Repet, motorul de căutare nu-l scrisese Jesse, utilizase un produs Microsoft, pentru a permite utilizatorilor RPI accesul la conţinutul disponibil, conţinut pe care nu-l crease el, iar marea majoritate a fişierelor nu aveau nimic legat de muzică.
     Dar RIAA l-a etichetat pe Jesse ca pirat. A afirmat că administra o reţea în care erau violate sălbatic legile copyright-ului. A solicitat despăgubiri pentru pagubele produse de greşeala lui. Pentru cazurile de „violare sălbatică“, legea prevede despăgubiri. Deţinătorul copyright-ului poate solicita până la 150.000$ pentru fiecare încălcare în parte. Cum RIAA semnalase peste o sută de încălcări ale legii, solicitase 15.000.000$.
     Procese similare au fost intentate altor trei studenţi, unul de la RPI, altul de la MIT şi al treilea de la Princeton. Situaţia acestora era similară cu aceea a lui Jesse. Chiar dacă detaliile erau diferite, daunele solicitate de RIAA erau la fel de mari. Dacă adunăm sumele solicitate drept daune în aceste patru cazuri, depăşim de şase ori profitul total al industriei americane de film în anul 2001.
     Jesse şi-a sunat părinţii. Ei au fost de partea lui, dar s-au speriat. Un unchi era avocat şi acesta a început negocierile cu RIAA. RIAA a întrebat care este averea lui Jesse. Jesse adunase 12.000$din servicii temporare deţinute peste vară. Au cerut cei 12.000$ pentru a realiza o înţelegere şi a închide cazul.
     RIAA dorea ca Jesse să recunoască faptul că făcuse ceva rău. El a refuzat. Au vrut în plus ca el să semneze un angajament prin care declară că nu se va angaja în mai multe domenii ale tehnologiei pentru tot restul vieţii lui. El a refuzat. L-au anunţat că procesul nu va fi plăcut. Şi, mai ales, RIAA a insistat că nu va accepta închiderea cazului până când nu-i ia lui Jesse şi ultimul bănuţ.
     Familia lui Jesse s-a simţit insultată de aceste cereri. Doreau să lupte. Dar unchiul lui Jesse i-a lămurit în legătură cu natura sistemului legal din America. Jesse putea să se lupte. Putea chiar şi să câştige. Dar costurile unui astfel de proces ar fi depăşit un sfert de milion de dolari. Dacă ar fi câştigat, nu recupera nimic. Ar fi obţinut doar o hârtie ce confirma victoria şi o alta ce ar fi spus că familia lui este falită.
     Jesse era pus în faţa unei alegeri de tip mafiot: 250.000$ şi şansa de a câştiga sau 12.000$ şi o înţelegere.
     RIAA insista că este vorba doar de lege şi moralitate. Să lăsăm legea de-o parte o clipă şi să ne gândim la moralitate. Unde este moralitatea într-un astfel de proces? Care este virtutea în găsirea ţapului ispăşitor? RIAA deţine un lobby puternic. Preşedintele RIAA câştigă peste un milion pe an. Artiştii, pe de altă parte, sunt prost plătiţi. Un instrumentist de studiou câştigă 45.900$ pe an. RIAA are la îndemână multe pârghii pentru a influenţa şi dirija politica. Deci, unde-i moralitatea în a lua bani de la un student care a rulat un motor de căutare?
     În 23 iunie, Jesse a plătit cu toate economiile sale. Cazul a fost închis. Prin asta, tânărul care meşterise ceva la un calculator şi se trezise implicat într-un proces de 15.000.000$, a devenit un activist:
     „Nu eram un activist înainte. Nici nu-mi doream aşa ceva. Am fost împins către aşa ceva. Nu-mi trecea prin cap aşa ceva, dar este absurd ce a făcut RIAA.“
     Părinţii lui Jesse sunt oarecum mândri de asta. Aşa cum tatăl lui mi-a spus, „Jesse se consideră un conservator, aşa cum mă consider şi eu... Este ciudat că s-au oprit la el. Dar el vrea acum să-i înştiinţeze pe oameni că s-a transmis un mesaj greşit. Şi că vrea să îndrepte lucrurile.“