Cultura liberă, de Lawrence Lessig

    2. Mai mulţi copişti

    În 1839, Louis Daguerre inventa prima tehnologie practică pentru producerea a ceea ce se va numi fotografie. La început a fost numită daguerrotipie. Procesul era complicat şi scump, pentru uzul profesioniştilor sau al amatorilor foarte bogaţi. (A existat chiar şi o Asociaţie Americană Daguerre ce încerca să normeze această industrie, aşa cum încearcă toate aceste asociaţii, eliminând competiţia şi ţinând preţurile sus.)
     În ciuda preţurilor mari, cererea era uriaşă. Acest fapt a determinat inventatorii să găsească metode mai simple şi mai ieftine. William Talbot a descoperit la puţin timp procesul de realizare a negativelor. Dar, deoarece negativele erau din sticlă, trebuiau ţinute umede, iar procesul încă era scump şi complicat. În 1870, au fost descoperite plăcile uscate, invenţie ce separa fotografierea în sine de laboratorul fotografic. Încă erau din sticlă şi nu erau la îndemâna oricărui amator.
     Fotografia ca activitate accesibilă maselor a devenit posibilă în 1988, prin opera unui singur om, George Eastman, chiar el amator fotograf, frustrat de tehnologia plăcilor de sticlă. Într-un moment de inspiraţie, Eastman a realizat că un film flexibil ar putea fi înfăşurat pe o rolă. Rola apoi trimisă la laborator, cu cheltuieli mult mai mici. Prin coborârea preţului, Eastman se aştepta ca numărul fotografilor să crească.
     Eastman a dezvoltat filmul cu emulsie fotosensibilă şi la montat într-un aparat simplu, Kodak. Campania de promovare se baza pe simplicitatea în utilizare: „Doar apăsaţi pe buton, noi ne ocupăm de restul. Aşa cum descria în instrucţiunile pentru utiliyatorul începător:
     „Principiul Kodak este separarea activităţilor pe care le poate face oricine de activitatea profesioniştilor... Furnizăm oricui, bărbat, femeie sau copil, capabili să ţină în mâini o cutie şi să apese un buton, un instrument ce elimină deprinderea unor abilităţi tehnice şi cunoştinţele artistice. Poate fi utilizat fără nici un curs prealabil, fără cameră obscură şi fără chimicale.“
     Pentru 25$, oricine putea să facă fotografii. Camera sosea preîncărcată cu film, iar după ce acesta era folosit camera era înapoiată la fabrica Eastman, unde filmul era developat. În timp, atât costul camerei foto cât şi uşurinţa cu care era utilizată au evoluat. Filmul în casetă a stat la baza fotografiei ca fenomen de masă. Camerele lui Eastman au ieşit pe piaţă în 1888. Un an mai târziu, Kodak prelucra şase mii de negative pe zi. Din 18888 până în 1909, producţia industrială în general a crescut cu 4,7%, iar vânzările de echipament şi material fotografic a crescut cu 11%. Vânzările Eastman Kodak au avut în aceeaşi perioadă o creştere anuală de 17%.
     Adevărata semnificaţie a invenţiei lui Eastman, totuşi, nu era economică. Era socială. Fotografia profesionistă cedase locul amatorilor într-un mod ce nu mai fusese văzut. Fotografii amatori puteau acum să imortalizeze scene din viaţa lor într-un mod ce nu mai fusese întâlnit. Aşa cum scria Brian Coe: „Pentru prima dată albumul cu fotografii oferea omului de pe stradă o înregistrare a activităţii lui şi a familiei sale... Pentru prima dată în istorie exista o înregistrare vizuală autentică a înfăţişării şi a activităţilor omului obişnuit fără intervenţia unui intermediar.“
     Într-un fel, fotografia era o tehnologie de exprimare. Şi creionul sau pensula erau tehnologii de exprimare, desigur. Dar era nevoie de ani de zile de studiu înainte de a fi stăpânite de amatori în mod efectiv. Cu ajutorul Kodak, exprimarea era posibilă rapid şi simplu. Bariera fusese doborâtă. Snobii vor strâmba din nas apropo de calitate. Profesioniştii o vor trata ca lipsită de relevanţă. Dar priviţi un copil care studiază cum poate încadra cât mai bine o imagine şi veţi descoperi sensul creativităţii pe care Kodak a făcut-o posibilă. Uneltele democrate oferă omului obişnuit posibilitatea să se exprime aşa cum nici un alt instrument nu o făcuse înainte.
     De ce fusese nevoie pentru ca această tehnologie să înflorească? Evident, geniul lui Eastman era o parte importantă. Dar important era şi mediul legal în care se dezvoltase invenţia. Timpuriu în istoria fotografiei au fost luate o serie de decizii juridice ce ar fi putut schimba destinul fotografiei.
     Tribunalele au fost întrebate dacă fotograful, profesionist sau amator, trebuie să ceară permisiunea înainte de a fotografia ceva, indiferent ce. Răspunsul a fost că nu.
     Argumentul în favoarea solicitării unei permisiuni ne este familiar. Fotograful „lua“ ceva de la persoana sau clădirea pe care o fotografia, piratându-i, într-un fel, valoarea. Unii chiar credeau că li se fură sufletul. Aşa cum desenatorii nu aveau voie să fure creioanele lor, pentru a-l desena pe Mickey, tot aşa fotografii nu trebuiau să fie liberi să ia o imagine valoroasă.
     Şi de cealaltă parte a fost adus un argument familiar. Desigur, se utiliza ceva de valoare. Dar cetăţenii trebuiau să fie liberi să captureze imaginile publice. (Louis Brandeis, devenit judecător la Curtea Supremă, afirma că lucrurile sunt diferite în spaţiul privat faţă de cel public.) Poate că, într-un fel, fotograful primeşte ceva pe degeaba. Aşa cum Disney se inspirase din Steamboat Willie sau din fraţii Grimm, tot aşa fotograful era liber să captureze o imagine fără să recompenseze sursa.
     Din fericire pentru Eastman, ca şi pentru fotografie în general, aceste hotărâri timpurii au fost date în favoarea piraţilor. În general, nu este necesară nici o permisiune înainte de a realiza o fotografie şi a împărţi imaginea capturată cu alţii. Sau, altfel spus, permisiunea era deja dată. Se baza pe libertate. (Legea va face o excepţie pentru oamenii celebri: fotografii care aleg drept subiect, în scop comercial, aceste persoane, sunt supuşi unor restricţii. Dar, într-un caz obişnuit, imaginea poate fi luată fără acordul subiectului.)
     Putem doar să speculăm despre cum s-ar fi dezvoltat fotografia dacă legea ar fi hotărât altfel. Dacă s-ar fi decis în defavoarea fotografilor, iar ei ar fi avut nevoie de o permisiune. Poate că şi laboratoarele ar fi avut nevoie de un acord înainte de a developa filmul pe care erau capturate imaginile. La urma urmei, dacă fotograful nu avea acordul subiectului, Eastman Kodak ar fi beneficiat de pe urma „furtului“ comis de fotograf. Exact aşa cum Napster beneficia de încălcarea drepturilor de autor comisă de utilizatorii săi, tot aşa Kodak ar fi beneficiat de pe urma fotografilor. Putem să ne imaginăm legea ce ar fi solicitat existenţa acestui acord înainte de developarea filmului. Ne putem imagina un sistem prin care se dovedea existenţa acestui acord.
     Dar, dacă ne putem imagina acest sistem de obţinere a permisiunii, ne este foarte greu să ne imaginăm cum s-ar mai fi dezvoltat fotografia guvernată fiind de o astfel de lege. Ea ar fi existat. Profesioniştii ar fi continuat să o utilizeze – ei sunt obişnuiţi cu obţinerea unei autorizaţii. Dar fotografia nu ar fi ajuns la îndemâna omului obişnuit. Nu am fi asistat la această dezvoltare. Şi nu ar fi apărut această libertate legată de tehnologiile de exprimare artistică.

    Mergând prin San Francisco, poţi zări două autobuze galbene, pentru transportul elevilor, pictate cu imagini şocante şi purtând inscripţia „Gândeşte!“ („Just Think!“) în loc de numele şcolii. Proiectul din care fac parte autobuzele nu sunt strict intelectuale. Aceste autobuze sunt ticsite cu tehnologia necesară copiilor să înveţe cum să se joace cu cinematografia. Nu cu aceea a lui Eastman. Nu cu aceea de tip VHS. Ci cu tehnologia digitală. „Just Think!“ este un proiect ce permite copiilor să facă film pentru a înţelege şi reacţiona la cultura filmului, de care sunt înconjuraţi. În fiecare an, aceste autobuze ajung la peste treizeci de şcoli şi permit la aproape cinci sute de elevi să înveţe ceva despre media, să facă şi ei ceva legat de media. Făcând asta, gândesc. Gândind, învaţă.
     Autobuzele nu sunt ieftine, dar tehnologia pe care o poartă este din ce în ce mai ieftină. Costul unui sistem video digital aa scăzut dramatic. Aşa cum spunea un analist: „Cu cinci ani în urmă, un sistem de editare video costa 25.000$. Azi poţi să obţii o calitate la nivel profesionist cu numai 595$.“ Aceste autobuze sunt echipate cu tehnologie ce ar fi costat sute de mii de dolari cu zece ani în urmă. Iar azi este rezonabil să ne imaginăm că se poate echipa cu astfel de aparatură o clasă din fiecare şcoală. Iar copiii pot învăţa alfabetul media.
     „Alfabetizarea media“, aşa cum spune David Yanofsky, directorul executiv al „Just Think!“, „duce la abilitatea de a înţelege, analiza şi deconstrui imaginile media. Doresc să-i învăţ pe copii cum funcţionează media, cum este construită, livrată şi cum au acces oamenii la ea.“
     Pare a fi o interpretare ciudată dată alfabetizării. Pentru cei mai mulţi, alfabetizarea este legată de scris şi citit. Faulkner şi Hemingway şi declinarea verbelor sunt lucrurile despre care trebuie să afli.
     Se poate. Dar într-o lume în care copiii înghit în medie 390 de ore de reclamă pe an, adică între 20.000 şi 45.000 de clip-uri, este important ca ei să înţeleagă „gramatica“ acestui mediu. Pentru că, aşa cum există o gramatică a cuvântului scris, aşa există şi una pentru media. Şi aşa cum copiii învaţă să scrie scriind tot felul de poveşti teribile, aşa ei învaţă să producă media construind mici filmuleţe.
     Un număr mereu în creştere de profesori şi activişti consideră această formă de alfabetizare drept crucială pentru generaţiile care vin. Dacă mulţi dintre cei care ştiu să scrie înţeleg cât de dificil este scrisul – structura poveştii, atragerea atenţiei cititorului, utilizarea unui limbaj sugestiv –, puţini au idee cu adevărat despre complexitatea noilor media. Puţini înţeleg cum funcţionează de fapt, cum de ţin trează atenţia spectatorilor, cum declanşează emoţiile şi construiesc suspansul.
     A fost nevoie de o generaţie de cineaşti pentru ca aceste lucruri să fie făcute bine. Chiar şi aşa, cunoaşterea era despre cum se face un film, nu despre cum se scrie despre un film. Îndemânarea venea din experienţa producerii unui film, nu din lectura unei cărţi despre acest proces. Învăţăm să scriem reflectând la ce au scris alţii. Învăţăm să scriem în imagini reflectând la imaginile create de alţii.
     Şi această gramatică s-a schimbat pe măsură ce s-a schimbat tehnologia media. Când era vorba doar despre film, aşa cum spune Elizabeth Daley, director al Centrului pentru Comunicare Annenberg din cadrul Universităţii din California şi decan al facultăţii de cinema şi televiziune, gramatica era despre „amplasamentul obiectelor, culoare, ritm, lumină şi textură“. Dar cum calculatorul a deschis un spaţiu interactiv în care povestea era jucată, dar şi trăită, gramatica s-a schimbat. Simplul control al naraţiunii s-a pierdut şi alte tehnici sunt necesare. Scriitorul Michael Crichton stăpâneşte arta poveştii science-fiction. Dar când a fost obligat să scrie scenariul unui joc bazat pe una din cărţile sale a descoperit că trebuie să înveţe o nouă artă. Cum să-i dirijezi pe oameni prin joc fără să aibă senzaţia că sunt duşi de mână nu era un lucru la îndemână, nici măcar pentru acest scriitor de succes.
     Această îndemânare ţine de procesul de formare al cineaştilor. Aşa cum descria Daley, „oamenii ar fi surprinşi să afle cum sunt purtaţi de mânp de-a lungul unui film. El este construit tocmai ca să te ţină în sală, nici n-ai idee despre asta. Dacă îi reuşeşte, nici măcar nu ştii încotro te poartă.“ Dacă ştii încotro mergi, atunci filmul a eşuat.
     Imboldul pentru o mai largă alfabetizare, una care să includă, dincolo de text, şi elemente vizuale şi audio, nu este făcut pentru a stimula apariţia de regizori mai buni. De altfel nu are nici o legătură cu meseria de cineast. Daley explică astfel:
     „Din punctul meu de vedere, probabil că cea mai importantă fractură socială nu este dată de lipsa accesului la instrument. Ci de abilitatea de a stăpâni limbajul din «cutie». Puţini oameni pot scrie azi utilizând acest limbaj, noi, ceilalţi, suntem obligaţi doar să-l citim.“
     „Read-only“. Receptori pasivi ai culturii produse în altă parte. Acesta este punctul crucial: să ştii să scrii şi să citeşti. Sau, cel puţin, să înţelegi mai bine arta acestui scris. Sau, mai bine, să citeşti şi să înţelegi uneltele utilizate. Scopul oricărei alfabetizări şi al acesteia în mod special este „de a oferi oamenilor posibilitatea de a-şi alege mijloacele de exprimare“. Şi „de a oferi studenţilor posibilitatea de a comunica în limbajul secolului douăzeci şi unu“.
     Asemănător oricărui alt limbaj, unora le este mai potrivit decât altora. Nu este obligatoriu să devii un expert în limbajul scris. Daley şi Staphanie Barish, directorul pentru Alfabetizarea Multimedia din cadrul Centrului Annenberg, descriu exemplul unui proiect pe care îl conduc într-un liceu. Liceul se află într-o zonă defavorizată din Los Angeles. Din punctul de vedere al sistemului de valori clasic, acea şcoală duce la ratare. Dar Daley şi Barish conduc un program ce oferă copiilor oportunitatea de a utiliza filmul pentru a se exprima despre un subiect pe care îl cunosc – violenţa.
     Cursul este ţinut vinerea şi a creat o nouî problemă pentru şcoală. În timp ce marea încercare pentru ceilalţi profesori era aceea de a-i ţine pe elevi în clasă, problema era acum aceea de a limita participarea. „Copiii vin acum la şase seara şi pleacă la cinci dimineaţa.“ Muncesc mai mult decât pentru orice alt curs, învăţând cum să se exprime.
     Utilizând orice element gratuit de pe Internet, au adunat unelte simple pentru a monta imagini, sunete şi texte. Barish spune că au fost produse în clasă proiecte ce tratează problema violenţei dintr-un punct de vedere pe care puţini sunt capabili să-l înţeleagă. Uneltele media sunt mai puternice decât textul. Dacă le-ar fi spus elevilor să scrie pe această temă, s-ar fi lăsat păgubaşi şi şi-ar fi găsit o altă ocupaţie. Asta şi din cauză că ei nu stăpânesc bine scrisul, dar şi din cauză că aceste idei nu pot fi exprimate bine în scris.Puterea mesajului transmis depinde de utilizarea unei forme adaptate de exprimare.
     „Dar educaţie nu înseamnă să-i înveţi să scrie?“, am întrebat. În parte, aşa este. Dar de ce-i învăţăm să scrie? Educaţia, mi-a explicat Daley, este făcută pentru a oferi elevilor posibilitatea să se exprime. Textul nu mai este cea mai importantă formă de exprimare. Aşa cum Daley a continuat în cea mai emoţionantă parte a interviului:
     „Ceea ce vrei, este să-i ajuţi să se exprime. Dacă le laşi la îndemână numai textul, nu o vor face. Pentru că nu pot. Ştii, ai cazul lui Johnny, care se uită la filme pe video, joacă jocuri video, desenează graffiti-uri pe toate zidurile, poate să-ţi fure maşina şi poate să facă multe alte lucruri. Dar nu poate să-ţi citească un text. Aşa că el vine la şcoală şi tu-i spui că este analfabet. Nimic din ceea ce faci nu contează. Aşa că Johnny are două variante, te poate concedia pe tine, sau se poate concedia pe el însuşi. Dar, dacă-i spui: «Bine, astea sunt lucrurile pe care poţi să le faci, hai să vorbim despre ele. Pune-mi să ascult muzica ta preferată, arată-mi imaginile care te impresionează sau desenează-mi ceva sugestiv.» Şi dacă nu-i pui camera în mână spunându-i pur şi simplu: «Hai să facem un film», ci îi explici tehnicile de exprimare...
     Asta îl îndatorează enorm. Şi îţi spune imediat: «Vreau să-ţi explic asta şi trebuie să-ţi sciu ceva.» Şi, aşa cum s-a întâmplat în cazul textului pentru Stephanie, el s-a chinuit şi a rescris şi de şapte ori un paragraf până i-a ieşit cum dorea.
     Pentru că, dintr-o dată, avea nevoie. Avea un scop. Trebuia să-i spună ceva, nu mai era un simplu dresaj. Într-un limbaj pe care nu-l stăpânea, dar căruia, acum, îi înţelegea necesitatea şi puterea.“

    Când cele două avioane au intrat în World Trade Center, un altul în Pentagon şi un al patrulea s-a prăbuşit pe un câmp în Pennsylvania, toate organele de presă au atacat acest subiect. În fiecare moment al fiecărei zile din acea săptămână, şi mult timp după, televiziunea în particular, dar şi media în general, au repovestit evenimentele cărora le fuseseră martore. Era o repovestire, pentru că văzusem deja lucrurile descrise acolo. Genialitatea malignă a acestui act terorist a constat în stabilirea momentului în care a avut loc atacul, astfel încât toată lumea să privească.
     Aceste reluări provocau un sentiment tot mai familiar. Muzica din generic, grafica. Reţeta interviurilor. Anecdotica şi partea serioasă. Era vorba de „ştiri şi divertisment“, chiar dacă divertismentul era o tragedie.
     Dar în complectarea ştirilor produse despre „tragedia din 11 septembrie“, cei legaţi la Internet vedeau şi un alt fel de producţii. Şi Internetul era plin de pagini legate de acelaşi eveniment. Dar ele aveau alt aspect. Unii au strâns imagini şi le-au prezentat ca slide show însoţit de text. Alţii au publicat scrisori deschise. Alţii au pus acolo înregistrări audio. Multă furie şi frustrare. Toţi încercau să furnizeze un conţinut. Apărea un hambar digital în sensul propus de Mike Godwin în cartea sa Cyber Rights. Exista ABC şi CBS, dar şi Internetul.
     Nu aduc elogii Internetului, aşa cum o fac cei care susţin această formă de exprimare. Asemănător Kodakului, Internetul oferă oamenilor posibilitatea să adune imagini. La fel ca într-un film realizat de „Just Think!“, dar cu un aport masiv de text.
     Spre deosebire de alte tehnologii de capturare a imaginilor, Internetul permite şi larga lor distribuire, practic instantaneu. Ceva nou în tradiţia noastră, nu doar în aceea a culturii captate mecanic, nu doar în aceea a evenimentelor comentate critic. Această mixtură de imagini, sunete, comentarii putea fi răspândită practic instantaneu.
     11 Septembrie nu a fost o excepţie. A fost un început. Cam în acelaşi moment, o formă de comunicare aflată în continuă creştere, a intrat în conştiinţa publică: web-log-ul, sau blog-ul. Blog-ul este un fel de jurnal public şi în unele spaţii culturale, cum se întâmplă în Japonia, funcţionează ca un jurnal personal. În aceste culturi, este înregistrată viaţa privată şi publicată, un fel de Jerry Springer electronic, şi este făcută accesibilă oricui de pe glob.
     Dar în Statele Unite blog-urile au căpătat alt caracter. Unii folosesc acest spaţiu pentru a discuta despre viaţa lor privată. Dar mulţi alţii se angajează în dezbateri publice. Discutând probleme de interes public, criticându-i pe cei care greşesc din punctul lor de vedere, criticând oamenii politici pentru deciziile pe care le iau, oferind soluţii la probleme pe care le sesizăm cu toţii. Blog-ul capătă aspectul unei agore virtuale, una în care nu trebuie să fim cu toţii prezenţi în acelaşi moment şi în care conversaţiile nu sunt neapărat legate una de alta. Cele mai bune intrări sunt cele scurte, la obiect, ce se referă la cuvintele celorlalţi, criticându-le sau îmbogăţindu-le. Cea mai importantă formă de discurs public informal pe care o avem la dispoziţie.
     Am făcut o declaraţie importantă. Spune multe despre democraţie, aşa cum spune şi despre blog. Asta este partea cea mai greu de acceptat pentru cei care iubesc America: democraţia noastră s-a atrofiat. Desigur că avem alegeri şi, în general, tribunalele lasă aceste alegeri să conteze. Un număr relativ mic de oameni votează. Ciclul alegerilor a devenit o rutină. Mulţi cred că asta este democraţia.
     Dar democraţia nu a fost niciodată un lucru legat numai de alegeri. Democraţia înseamnă conducerea de către popor, iar conducerea înseamnă mai mult decât alegerile. În tradiţia noastră înseamnă şi control prin discurs rezonabil şi raţional. Asta este ideea ce l-a stimulat pe Alexis de Tocqueville, un avocat francez din secolul XIX, care a scris cea mai importantă cronică a democraţiei americane timpurii. Nu alegerile libere îl fascinau, ci juriul, o instituţie ce acorda cetăţeanului simplu dreptul de viaţă şi de moarte asupra altor cetăţeni. Şi cel mai fascinat era de faptul că juriul nu votează pur şi simplu pentru a ajunge la o hotărâre. Juriul deliberează! Membrii aduc argumente în favoarea dreptăţii, încearcă să-i convingă pe ceilalţi de dreptatea lor şi, cel puţin în cazurile de crimă, este nevoie de unanimitate pentru a se da un verdict.
     Chiar şi această instituţie este şubredă în America de azi. Nu se mai face nici un efirt pentru a stimula dezbaterea. În unele orăşele din New England, s-a mai păstrat ceva asemănător. Dar, pentru cei mai mulţi, nu mai este timp pentru deliberarea democratică.
     Şi mai ciudat, nici măcar nu mai există permisiunea ca ea să apară. Noi, cea mai puternică democraţie de pe glob, am dezvoltat norme restrictive legate de discursul politic. Este simplu să discuţi cu oamenii cu care eşti de acord. Dar este îngrozitor să discuţi cu cei care au vederi contrare. Discursul politic s-a izolat, iar un discur izolat devine extremist. Spunem doar ceea ce prietenii noştri vor să audă şi înţelegem puţin dincolo de ceea ce auzim.
     Intraţi într-un blog. Arhitectura acestuia rezolvă în parte această problemă. Oamenii scriu atunci când vor să scrie şi citesc atunci când au chef să citească. Totul este asincron. Tehnologiile ce facilitează comunicarea asincronă, precum e-mail-ul, cresc şansa de comunicare. Blog-ul permite discuţia în public fără a fi nevoie să aduni auditoriul într-un spaţiu anume.
     Dar, dincolo de structură, blog-ul a rezolvat problemele regulilor. Încă nu există nici o normă de a discuta aici despre politică. Spaţiul chiar este plin de discursuri politice, atât de dreapta cât şi de stânga. Unele din cele mai populare site-uri sunt conservatoare sau libertariene, dar sunt prezente toate nuanţele politice. Şi chiar şi blog-urile ce nu sunt dedicate politicii acoperă subiecte politice atunci când apare ocazia.
     Importanţa acestor blog-uri este mică, dar nu chiar atât de mică. Este posibil ca Howard Dean să fi eşuat în cursa prezidenţială din 2004 din cauza blog-urilor. Chiar dacă numărul cititorilor este mic, cititul materialelor de acolo are efect.
     Un efect important este legat de faptul că lucrurile au alt calendar decât mass-media obişnuită. Cazul Trent Lott este un exemplu. Când Lott a luat cuvântul la o petrecere dată în onoarea senatorului Strom Thurmond ca să laude politica segregaţionistă a senatorului, făcuse corect calculul că povestea o să dispară din media tradiţională în maxim patruzeci şi opt de ore. Aşa a şi fost. Dar nu a luat în considerare durata de viaţă a blog-urilor. Utilizatorii blog-urilor au întors povestea pe toate feţele. În timp, au apărut tot mai multe comentarii despre acest „derapaj“. Într-un târziu, istoria s-a întors în media tradiţională, iar Lott a fost silit să demisioneze, deşi era lider al majorităţii din senat.
     Această diferenţă de ciclu este posibilă deoarece nu există nici o presiune comercială asupra blog-ului. Televiziunile şi ziarele sunt entităţi comerciale. Trebuie să ţină trează atenţia. Dacă pierd cititorii, pierd câştigul. Asemeni rechinilor, trebuie să fie în continuă mişcare.
     Utilizatorii blog-urilor nu sunt legaţi de astfel de constrângeri. Pot să insiste până la obsesie, pot să se concentreze la nesfârşit pe un singur subiect, pot fi serioşi. Dacă cineva scrie un lucru interesant, tot mai multe link-uri sunt făcute către textul lui. Şi aşa textul lui creşte în rang faţă de celelalte texte. Oamenii citesc textele cele mai populare, iar ceea ce este popular este selectat printr-un proces democratic între egali.
     Mai există o a doua cale prin care blog-ul are un ciclu de viaţă diferit faţă de presa scrisă. Aşa cum Dave Winer, unul din părinţii acestei mişcări şi programator timp de mai multe decenii, mi-a spus, o altă diferenţă este absenţa conflictului de interese finenciare. În presa regulată, se poate vorbi de acest conflict. Un jurnalist amator nu este constrâns de aşa ceva.
     Aceste conflicte de interese au devenit to mai frecvente pe măsură ce organele media se concentrau (vor urma mai multe despre subiectul ăsta). Un trust media care integrează mai multe organe de presă poate ascunde mai bine de public ceva, aşa cum a admis CNN după războiul din Irak, deoarece îi fusese teamă pentru angajaţii săi. De asemenea, aceste organe media trebuie să fie coerente. (În plin război în Irak, am citit un text pe Internet scris de cineva care asculta transmisia prin satelit făcută de un reporter de la faţa locului. Statul major al postului, din New York, insista mereu că povestea este prea sângeroasă, că trebuie să dea o ştire ceva mai optimistă. Când reporterul a spus că nu poate, centrul i-a comunicat că va scrie ştirea în numele lui.)
     Spaţiul unui blog permite amatorului să intervină în dezbatere. Amator nu în sensul de lipsit de experienţă, ci în sensul sportivului amator, care nu este plătit pentru performanţele sale. Permite intervenţia unui mare număr de martori, aşa cum s-a petrecut în dezastrul navetei Columbia, când sute de oameni au povestit pe Internet ceea ce au văzut. Şi permite cititorilor de pe Internet să „trianguleze“ adevărul, utilizând mai multe surse independente. Blog-ul este în legătură directă cu gândirea noastră, fără intermediari, cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici.
     Winer crede că viitorul jurnalismului va fi contaminat de blog. „Va deveni o abilitate importantă utilizarea blog-ului“, prezice Winer, atât pentru persoanele publice cât şi pentru oamenii obişnuiţi. Nu este limpede dacă jurnaliştii sunt mulţumiţi de acest lucru – unor jurnalişti li s-a cerut să-şi scurteze intervenţiile. Dar este limpede că ne aflăm în plină tranziţie. Deocamdată doar ne încălzim pe marginea terenului. Spaţiul trebuie să se maturizeze înainte de a avea un efect major. Şi cum adăugarea de conţinut în acest spaţiu încalcă cel mai puţin legile Internetului (adică legile copyright-ului), Winer afirmă că „va fi ultimul spaţiu ce va fi interzis“.
     Acest discurs afectează democraţia. Winer crede că asta se întâmplă pentru că „nu este nevoie să lucrezi pentru cineva care deţine controlul“. Este adevărat. Dar are efect şi în alt mod. Pe măsură ce tot mai mulţi cetăţeni spun ce gândesc şi îşi apără opiniile în scris, se va schimba modul în care oamenii înţeleg problemele publice. Este uşor să greşeşti. Este mai greu atunci când gândurile tale sunt comentate de alţii. Desigur, nu acceptăm uşor că greşim. Dar nici nu putem ignora când alţii demonstrează acest lucru. Scrierea de idei, argumente, critici, îmbunătăţeşte democraţia. Azi există circa un milion de astfel de spaţii. Când vor fi zece milioane, o să avem ceva important de comentat.


     John Seely Brown este şeful cercetătorilor de la Xerox. Opera sa, aşa cum site-ul său personal o descrie, constă în „crearea spaţiilor în care apar inovaţiile“.
     Brown priveşte tehnologiile creativităţii digitale din altă perspectivă decât am schiţat eu până aici. Sunt sigur că ar fi încântat de orice tehnologie care sporeşte democraţia. Dar el este cu adevărat excitat de efectul pe care îl au aceste tehnologii asupra procesului învăţării.
     Aşa cum crede Brown, învăţăm jucându-ne, bricolând, demontând lucrurile. Pe măsură ce creştem, o facem „cu motoare de motocicletă, cu maşini, cu aparate radio şi aşa mai departe“. Dar tehnologiile digitale oferă o altă metodă, aceea de a pune idei abstracte în forme concrete. Copii de la „Just Think!“ nu se gândeau doar la cum este comercialiyat portretul unui om politic, ci puneau mâna pe camera digitală, luau clip-ul şi îl manipulau, încercând să afle cum este făcut. Tehnologiile digitale au permis apariţia acestui tip de bricolaj, sau de „free colaje“, cum spune Brown. Mulţi încearcă să transforme şi să perfecţioneze ceea ce au bricolat alţii.
     Cel mai bun exemplu pe scară largă este software-ul open source (OSS). Codul este accesibil şi celorlalţi. Oricine poate obţine tehnologia care face să funcţioneze un astfel de program. Şi oricine este dornic să înveţe se poate juca cu acel cod.
     Această oportunitate crează o nouă platformă de învăţare. Spune Brown: „Cum ai demarat un astfel de proiect, îi laşi şi pe alţii să se joace cu codul tău, să-l îmbunătăţească.“ Orice efort făcut este o lecţie.
     În acest proces, „lucrul concret cu care te joci este abstract. Codul.“ Tinerii „capătă îndemânarea de a gândi abstract, iar bricolajul nu se mai desfăşoară în singurătatea garajului, ci pe o platformă comună. Te joci cu lucrurile altora. Cu cât te joci mai mult, cu atât îţi îmbunătăţeşti aptitudinile.“
     Acelaşi lucru se întâmplă şi cu conţinutul. Şi se petrece în acelaşi mod când conţinutul este o parte a Internetului. După Brown, „Internetul este primul mediu ce a acceptat că inteligenţa este diversă.“ Tehnologiile vechi, maşina de scris, de exemplu, ajutau la răspândirea textului. Dar reţeaua amplifică mai mult decât un text. „Dacă ai ureche muzicală, dacă te interesează artele plastice sau filmul, ai multe de făcut în acest mediu. El poate amplifica aceste multiple faţete ale inteligenţei.“
     Brown vorbeşte despre ceea ce Elizabeth Daley, Stephanie Barish şi „Just Think!“ învaţă: joaca de-a cultura te învaţă pe măsură ce creezi. Dezvoltă talente diferite şi forme noi de cunoaştere.
     Azi, libertatea de a te juca astfel nu mai este garantată. Ba chiar este, aşa cum o să vedeţi explicat în carte, din ce în ce mai îngrădită. Ba chiar, aşa cum aţi văzut, este din ce în ce mai contestată. Dacă nu avem nici o îndoială că părinţii noştri aveau dreptul să meşterească motorul maşinii, unii se îndoiesc azi că tinerii se pot juca utilizând imaginile pe care le descoperă în jurul lor. Legea şi, tot mai mult, tehnologia, interferează cu libertatea pe care chiar tehnologia, şi curiozitatea, ar fi stimulat-o altfel.
     Aceste restricţii au devenit subiect de meditaţie pentru cercetători. Profesorul Ed Felten, de la Princeton (despre care aflăm mai multe în capitolul 10), a adus un argument în favoarea „dreptului de a meşteri“, aplicabil calculatoarelor, dar şi cunoaşterii în general. Este vorba de ceea ce copiii pot să facă, sau nu pot să facă, din cauza legilor.
     „Pentru a înţelege încptro se îndreaptă educaţia în secolul douăzeci şi unu, trebuie să înţelegem cum cresc copiii noştri în spaţiul digital şi cum vor ei să înveţe.
     Azi construim un sistem legal ce suprimă total tendinţele naturale ale acestor copii... Construim o structură ce eliberează 60% din creierul nostru, apoi un sistem legal ce interzice utilizarea ei.“
     Construim o tehnologie ce preia magia Kodak, o mixează cu imagini în mişcare şi cu sunete, adaugă spaţiu pentru comentarii şi oportunitatea de a răspândi larg această creativitate. Pe urmă redactăm legea ce interzice această tehnologie.
     „Nu aşa dezvoltăm o cultură“, spune Brewster Kahle, pe care îl discutăm în capitolul 9, într-un rar moment de descurajare.