Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     Şi ei, în curând

     Nu vom ajunge la cultură liberă doar prin acţiunea indivizilor. Este nevoie de reforme în lege. Mai avem de străbătut un drum lung până când politicienii vor asculta argumentele şi vor implementa reformele.
     În acest capitol descriu cinci tipuri de schimbări, patru de natură generală şi una specifică muzicii. Fiecare este un pas înainte.

1. Mai multe formalităţi
     Trei sunt mai importante: marcarea conţinutului sub copyright, înregistrarea copyright-ului, reînnoirea copyright-ului. În mod tradiţional, prima era îndeplinită de deţinător, a doua şi a treia aveau nevoie de participarea guvernului. Un sistem revizuit de formalităţi ar putea elimina guvernul din proces, cu excepţia aprobării standardului dezvoltat de alţii.
     Pentru înregistrare trebuie preluat modelul înregistrării domeniilor Internet. Biroul de copyright poate fi un registru central, dar nu implicat în afacere. Stabileşte standardele, apoi firmele vor intra în competiţie pentru a livra cel mai simplu sistem de înregistrare.

2. Scurtarea termenului
     Termenul a crescut de la paisprezece ani la nouăzeci şi cinci pentru autorii corporaţii şi la durata vieţii plus şaptezeci de ani pentru persoane. Sunt patru principii importante legate de durată.
     1. Să fie scurtă, atât cât este nevoie pentru obţinerea beneficiilor, pentru cointeresarea autorilor, dar nu mai lungă. Nu are sens să fie mai lungă decât perioada în care autorii beneficiază de operă.
     2. Să fie simplă, linia între domeniul public şi cel protejat trebuie să fie clară. Avocaţilor le place să se joace cu neclaritatea acelei utilizări conform bunelor uzanţe şi cu deosebirile între idei şi expresii. O astfel de lege le dă lor de muncă.
     3. Să fie vie, prin sistemul de reînnoire a copyright-ului. Mai ales când termenul maxim este foarte lung, este bine ca deţinătorul să semnaleze că doreşte prelungirea.
     4. Să fie prospectivă, adică termenul final să fie sigur, ca să poţi investi bazându-te pe asta.
     Aceste schimbări pot face ca durata medie să fie mai scurtă. Până în 1976 era de 32,2 ani. Dorim să fie la fel.

3. Utilizare liberă vs. utilizare conform bunelor uzanţe
     Stabilirea unui termen mai scurt de protejare faţă de utilizarea operei pentru producţii derivate. Asta ar permite realizarea fără probleme a unor produse cum era monografia Clint Eastwood.

4. Eliberarea muzicii – încă o dată
     Războiul a pornit de la muzică, deci nu putem termina fără să discutăm problema.
     Punerea în comun a fişierelor a fost drog pentru Internet. A stimulat creşterea lăţimii canalelor de comunicare, dar a adus şi noi reglementări.
     Scopul copyright-ului este de a aduce beneficii compozitorilor, interpeţilor, producătorilor. Legea face asta dând compozitorilor drept asupra interpreţilor şi interpreţilor drept asupra distribuitorilor.
     Aşa cum am spus, sunt patru categorii:
     A. Cei care utilizează sistemul distribuţiei în reţea ca înlocuitor al achiziţiei acelui conţinut. Deci, când apare un album cu Madonna, în loc să cumpere CD-ul, aceşti utilizatori pur şi simplu iau conţinutul din reţea. Putem să ne eschivăm punând problema dacă toţi cei care iau gratis fişierele ar fi cumpărat CD-ul. Cei mai mulţi, probabil că nu, dar este limpede că unii ar fi făcut-o. Aceştia din urmă sunt ţintele categoriei A: cei care descarcă în loc să cumpere.
     B. Cei care utilizează sistemul pentru a se informa înainte de a face achiziţia. Un prieten trimite altuia MP3-ul unui artist de care acesta nu mai auzise. Prietenul cumpără albumul acelui artist. Este un fel de publicitate cu ţintă selectată, cu mari şanse de reuşită. Dacă prietenul care face recomandarea nu câştigă nimic dintr-o recomandare greşită, celălalt speră ca recomandarea făcută să fie interesantă. Efectul acestei distribuţii în reţea este creşterea vânzărilor.
     C. Cei care utilizează schimbul de fişiere în reţea pentru a avea acces la conţinut ce nu se mai află în magazine. Aceast tip de utilizare este cel mai interesant pentru mulţi. Cântece din copilăria noastră au dispărut de pe piaţă şi au apărut, ca prin magie, în reţea. (Un prieten mi-a mărturisit că, după ce a descoperit Napster, a pierdut un weekend ca să caute piese vechi. Era uluit de numărul enorm al pieselor disponibile.) Rămâne, din punct de vedere tehnic, o violare a drepturilor de autor, dar cum deţinătorul nu mai vinde acel conţinut, paguba produsă este zero.
     D. Cei care utilizează sistemul pentru a avea acces la conţinut fără copyright, sau conţinut pe care deţinătorul îl oferă gratuit.
     Orice reformă trebuie să ţină cont de existenţa acestor categorii. Trebuie să evităm dispariţia categoriei D în timp ce ne luptăm împotriva categoriei A.
     Am spus în capitolul 5 că părerile sunt împărţite despre dimensiunea răului făcut. Să ne asumăm însă că răul făcut de categoria A este mare.
     Azi, punerea în comun a fişierelor este adictivă. Peste zece ani nu va mai fi aşa. Când va fi foarte uşor să te conectezi la servicii ce oferă conţinut decât să aduni arhive enorme pe maşina ta, va fi acceptabil să plăteşti o sumă oarecare.
     Pentru categoria C, modelul este anticariatul. El nu dă drepturi de autor. Este suficient ca legea să stabilească regulile jocului. Dacă producătorul nu mai scoate pe piaţă discul, atunci eşti liber să-l foloseşti cum vrei, chiar dacă rezultă copii. Sau se pot stabili taxe fixe de plătit autorilor. Asta îi va forţa şi pe producători să păstreze mai mult timp albumele în producţie.
     Complicat este cu A şi B. William Fisher, profesor de drept la Harvard, sugera o soluţie. Marcarea conţinutului digital cu o etichetă de tip cod (nu contează cât de uşor ar fi de ocolit, pentru că nu ai avea nevoie să o ocoleşti). O dată marcat conţinutul, întreprinzătorii trebuie să dezvolte un sistem de monitorizare a exemplarelor distribuite. Pe baza acestei cifre, autorii vor fi recompensaţi.
     Internetul este în tranziţie. Nu trebuie să reglementăm o tehnologie în tranziţie. Putem minimiza răul şi maximaliza beneficiile dacă:
     1. garantăm dreptul de a distribui conţinut de tip D;
     2. permitem distribuirea gratuită a conţinutului non-comecial de tip C, şi distribuirea contra unei taxe fixe a conţinutului comercial de tip C;
     3. pe durata tranziţiei, conţinutul de tip A se distribuie contra compensaţiei uzuale.
     Şi dacă nu dispare pirateria? Dacă va exista o piaţă la preţ scăzut, dar şi un număr de consumatori ce vor căuta în continuare conţinut gratuit?
     Se poate, dar cum este mai bine: dacă avem o piaţă securizată la 95% sau o piaţă securizată la 50%, dar de cinci ori mai mare?

5. Să aruncăm avocaţii peste bord
     Sunt avocat. Din asta trăiesc. Cred în lege. Cred în copyright. Mi-am dedicat viaţa acestui domeniu nu din cauza banilor, ci din cauza idealurilor pentru care merită să trăieşti.
     Bună parte din carte a fost o critică la adresa avocaţilor. Legea vorbeşte de idealuri, iar meseria noastră s-a orientat către client.
     Nu critic mediul profesional, ci eşecul în a recunoaşte costurile legii. Se presupune că un economist este bun atunci când recunoaşte costurile şi beneficiile. Dar ei n-au idee despre cum funcţionează sistemul legal şi pornesc de la premiza că funcţionează perfect, aşa cum au învăţat la şcoală.
     Dar sistemul legal nu funcţionează. Sau funcţionează doar pentru cei cu resurse. Nu pentru că sistemul este corupt (cel puţin la nivel federal), ci pentru că trebuie să suporţi cheltuieli enorme.
     Aceste costuri distorsionează cultura liberă. Avocaţii ar trebui să ia în considerare datoria lor de a schimba lucrurile.
     Legea trebuie să reglementeze anumite sectoare culturale. Dar numai pe acelea pentru care reglementarea face un bine. Avocaţii arareori îşi testează puterea lor cu întrebarea: „Va fi mai bine?“ Ei răspund: „De ce nu?“
     Ar trebui să întrebăm lucrul ăsta. Să ni se arate de ce este bună o anumită reglementare în cultură. Sau de ce nu este. Şi, până când nu primim răspuns, să ţinem avocaţii departe.