Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     Încheiere

     Cel puţin unii dintre cititori vor fi de acord că trebuie făcut ceva. Să vedem ce anume.
     Mai întâi, lucruri pe care le poate face oricine cu ajutorul avocaţilor. Dacă putem trage o învăţătură din istoria refacerii bunului simţ, este aceea că trebuie să convingem cât mai mulţi de adevăr.
     Asta înseamnă că trebuie să pornim mişcările în stradă. Trebuie recrutaţi cât mai mulţi părinţi, profesori, librari, artişti, oameni de ştiinţă pentru a spune povestea asta cu cuvintele lor, pentru a le spune celorlalţi de ce este importantă lupta.
     O dată pornită lupta, avem speranţa că va avea ecou la Washington. Încă mai suntem o democraţie. Contează părerea oamenilor. Nu atât de mult cât ar trebui, atâta timp cât un RCA se opune, dar contează. Schiţez mai departe ce ar putea face Congresul pentru a asigura cultura liberă.

     Noi, acum

     Bunul simţ este acum de partea mercenarilor copyright-ului pentru că dezbaterea a atacat extremele: proprietate sau anarhie. Control total sau artiştii vor muri de foame. Dacă astea ar fi opţiunile posibile, atunci mercenarii ar învinge.
     Greşeala aici este că se exclude calea de mijloc. Extremele se luptă, dar nu doar despre extreme este vorba aici. Sunt cei care cred în „toate drepturile rezervate“. Adică trebuie să ceri permisiunea pentru orice formă de utilizare a operei. Mai sunt cei care cred în „nici un drept rezervat“, adică poţi să faci ce vrei cu conţinutul, fără nici un acord.
     Când s-a născut Internetul, arhitectura iniţială reflecta acest „nici un drept rezervat“. Conţinutul putea fi copiat uşor şi ieftin. Drepturile nu puteau fi controlate.
     Acest caracter iniţial a produs reacţii din partea deţinătorilor de copyright. Reacţia aceasta a fost tema cărţii. Prin legi, procese, schimbări ale arhitecturii reţelei, deţinătorii de copyright au schimbat mediul original al Internetului. Dacă la început eram în situaţia „nici un drept rezervat“, acum va deveni efectivă „toate drepturile rezervate“. Prezentul „copiază şi lipeşte“ va deveni „cere permisiunea, copiază şi lipeşte“, un coşmar pentru creatori.
     Este nevoie de o cale de mijloc, pentru a se respecta deţinătorii de copyright dar şi oferi creatorilor libertatea de creaţie. Cu alte cuvinte, trebuie restabilite o serie de drepturi şi libertăţi garantate în trecut.

Restaurarea drepturilor: exemple
     Dacă facem un pas înapoi, o să recunoaştem aceeaşi problemă în alte contexte. Gândiţi-vă la intimitate. Înainte de Internet, nu ne făceam griji despre cum sunt accesate informaţiile despre noi. Dacă intrai într-o librărie şi cumpărai un volum de Karl Marx, nu trebuia să explici curiozităţile tale vecinilor sau şefului. Intimitatea era asigurată.
     Ce o asigura?
     Dacă gândim în termenii descrişi în capitolul 10, era asigurată de ineficienţa arhitecturii sistemului de strângere a informaţiilor şi de costurile ridicate. Dacă erai suspecta a fi un spion al Coreei de Nord şi lucrai la CIA, intimitatea ta nu era asigurată. Asta din cauză că CIA (sper) cheltuia câteva mii pentru urmărirea ta. Pentru cei mai mulţi dintre noi (sper) nu era rentabil lucrul ăsta. Ineficienţa arhitecturii spaţiului real ne proteja intimitatea. Intimitatea era dată de frecare. Nu de lege, nu exista nici o lege care să interzică spionajul în spaţii publice, ci de costurile pe care frecarea provocată de mişcare în mediu le impunea spionului.
     Ajunşi pe Internet, costurile de urmărire au devenit extrem de mici. Dacă eşti client Amazon, pe măsură ce te uiţi prin catalog sunt strânse date despre căutările tale. Ştii asta pentru că apare lista paginilor văzute recent. Din cauza arhitecturii, este uşor să strângi datele. Frecarea din mediu a dispărut şi intimitatea nu mai este protejată de ea.
     Nu Amazon este problema. Dar începem să ne îngrijorăm despre biblioteci. Dacă eşti un stângist nebun care gândeşte că oamenii trebuie să aibă dreptul de a citi o carte din bibliotecă fără ca guvernul să tragă cu coada ochiului peste umărul lui (eu sunt unul), atunci aceste schimbări în tehnologiile de monitorizare te îngrijorează. Este uşor să aduni şi să sortezi informaţii despre cine şi ce face în ciberspaţiu.
     Realitatea i-a determinat pe mulţi să pună problema intimităţii pe Internet. Este recunoaşterea faptului că tehnologia a eliminat frecarea din mediu. Trebuie să facem câţiva paşi pentru a asigura o libertate garantată înainte. O schimbare în tehnologie îi forţează pe cei care cred în intimitate să afirme că intimitatea era acordată înainte de la sine.
     O poveste similară legată de naşterea mişcării pentru free software. Când au fost vândute primele calculatoare, software-ul – atât codul sursă cât şi executabilele – erau free. Puteai să rulezi un program scris pentru Data General pe o maşină IBM, lor nu le păsa de controlul asupra aplicaţiilor.
     Este lumea în care s-a născut Richard Stallman şi, pe când era cercetăror la MIT, a iubit comunitatea dezvoltată acolo, în care oricine era liber să exploreze şi să meşterească software-ul instalat. Programator talentat, Stallman s-a dezvoltat depinzând de libertatea de a adăuga şi modifica lucrările altora.
     În mediul academic, asta nu este o idee radicală. În departamentele de matematică, oricine este liber să folosească ceea ce oferă profesorii sau colegii. Dacă te gândeşti că ai găsit o metodă mai bună de a demonstra o teoremă, poţi prelucra munca unui predecesor. În departamentul de filologie, dacă ţi se pare că traducerea unui text recent descoperit şchioapătă, eşti liber să o îmbunătăţeşti. Astfel, lui Stallman i se părea normal să fi liberi să meştereşti codul sursă. Asta era cunoaştere. De ce să se opună cineva libertăţii de preluare critică?
     Nimeni nu a răspuns la această întrebare. În schimb, structura veniturilor s-a schimbat. Cum devenise posibil să imporţi programe de pe un calculator pe altul a devenit atractiv din punct de vedere economic (cel puţin pentru unii) să ascunzi sursele programului. Şi crescuse şi vânzarea de periferice. Dacă luam driverele de la imprimanta ta, mie îmi era mai uşor să vând imprimanta mea pe piaţă decât îţi fusese ţie.
     Aşa a început să se răspândească codul proprietar. La începutul anilor '80, Stallman s-a trezit înconjurat de acesta. Lumea se schimbase datorită economiei. Şi, aşa cum credea el, dacă nu se făcea nimic, libertatea de a schimba şi distribui software va fi pierdută.
     În 1984, Stallman a început proiectul unui sistem de operare free, pentru ca măcar o parte a lumii libere să supravieţuiască. Este naşterea proiectului GNU, la care s-a adăugat kernel-ul lui Linus Torvalds, Linux-ul, pentru a apărea sistemul de operare GNU/Linux.
     Stallman a folist copyright-ul pentru a construi o lume în care software-ul era liber. În această lume, software-ul nu putea fi distribuit dacă nu se puneau la dispoziţie sursele.
     Stallman făcuse pentru siftware ce fac azi avocaţii pentru intimitate. Gândise o modalitate prin care să renască o lume a unor libertăţi garantate anterior.
     La sfârşit, iată şi o modificare apărută în editarea publicaţiilor ştiinţifice.
     Cum s-au dezvoltat tehnologiile digitale, a devenit evident că tipărirea a mii de exemplare şi trimiterea lor în biblioteci nu este cea mai eficientă metodă pentru răspândirea cunoaşterii. Publicaţiile s-au mutat în mediul electronic, iar bibliotecile oferă acces la ele prin site-uri protejate cu parole. Ceva similar s-a petrecut cu publicaţiile de drept. Lexis şi Westlaw oferă o versiune electronică a documentelor cazurilor. Cum opiniile Curţii Supreme nu se află sub copyright şi oricine este liber să se ducă la bibliotecă şi să le citească, Lexis şi Westlaw sunt liberi să ceară o taxă pentru accesul la documente prin intermediul serviciului lor.
     Nimic rău în asta şi accesul contra cost la domeniul public este o şansă pentru cei care gândesc noi modalităţi de acces. Legea este de acord cu asta şi afacerea a înflorit. Dacă nu este nimic rău în a vinde conţinut din domeniul public, nu-i nimic rău să vinzi conţinut sub copyright.
     Dar dacă singura cale de acces la cunoştinţele ştiinţifice ar fi contra plată?
     Aceasta devine tot mai mult realitatea publicaţiilor ştiinţifice. Când erau pe hârtie, mergeai la bibliotecă. Bolnavii de cancer deveniseră experţi în cancer din cauza accesului pe care îl aveau la biblioteci. Ei încercau să înţeleagă riscurile la care se supun când urmează un tratament. Această libertate era o funcţie a instituţiei numită bibliotecă şi a tehnologiei presei. Era greu de limitat accesul la publicaţii.
     Când publicaţiile au devenit electronice, editorii au cerut ca accesul să nu mai fie liber. Libertatea din biblioteci dispărea. La fel ca în cazul intimităţii şi a software-ului, o schimbare în tehnologie îngustase piaţa liberă.
     Această îngustare a determinat pe mulţi să ia măsuri pentru a restaura libertatea. Public Libraries of Science (PloS), de exemplu, este o societate nonprofit ce oferă acces la cunoaşterea ştiinţifică prin Internet. Autorii îşi trimit lucrările la PloS, sunt acceptate de referenţi, apoi sunt disponibile gratuit. PloS vinde şi o versiune tipărită, dar asta nu restrânge dreptul de a redistribui conţinutul gratuit.
     Este unul din multele eforturi făcute. Nici o îndoială că această alternativă concurează editorii clasici şi eforturile lor de a face bani din distribuţia conţinutului. Dar competiţia este bună, mai ales când ajută la răspândirea cunoaşterii.

Restaurarea culturii libere: o idee
     Aceeaşi strategie poate fi aplicată culturii ca răspuns la controlul tot mai mare prin lege şi tehnologie.
     Intraţi pe Creative Commons. Este o societate nonprofit înregistrată în Massachusetts şi cu sediul la Stanford. Scopul este de a construi cadrul unui copyright rezonabil ca o alternativă la extremismul prezent. Ea înlesneşte posibilitatea de a construi pe baza operei altora.
     Specificaţii simple, legate de o descriere pe înţelesul oricui şi o licenţă foarte scurtă şi explicită.
     Simplă, adică pentru omul obişnuit, fără sprjinul avocaţilor. Dezvoltând un set de licenţe pe care oamenii le pot ataşa la conţinutul lor, Creative Commons încearcă să creeze un univers al conţinutului liber, pe baza căruia se poate construi mai departe. Licenţa este însoţită de tag-uri ce permit calculatoarelor să identifice automat licenţa.
     Cele trei lucruri împreună – o licenţă legală, o descriere simplă, un cod uşor de interpretat de maşină – constituie licenţa Creative Commons. Ea este o garanţie a libertăţii pentru cei care o utilizează şi, mai important, o expresie a adeziunii la ceva ce nu ţine de extreme. Conţinutul este marcat CC, ceea ce nu înseamnă că se renunţă la drepturile asupra conţinutului, ci că sunt acordate nişte libertăţi.
     Aceste libertăţi sunt dincolo de cele ale utilizării conform bunelor uzanţe. Cadrul exact depinde de opţiunea creatorilor. Creatorul poate alege o licenţă ce permite orice utilizare, cât timp este specificat autorul. Sau o licenţă ce permite doar utilizarea non-comercială. Sau o licenţă ce permite utilizarea cât timp o aceeaşi licenţă este acordată mai departe. Sau orice utilizare atâta timp cât nu se fac modificări. Sau utilizarea numai a unor fragmente. Sau numai utilizare în scop educativ.
     Aceste opţiuni stabilesc libertăţi dincolo de cele date prin copyright. Restaurează libertăţi dincolo de utilizarea conform bunelor uzanţe. Exprimă aceste libertăţi într-un mod în care utilizatorii îl pot înţelege fără să facă apel la avocaţi. Libera alegere făcută de indivizi, de creatori, face acest conţinut accesibil. Şi acest conţinut ne sprijină în restaurarea domeniului public.
     Acesta este doar unul din proiectele Creative Commons. Iar Creative Commons nu este singura entitate ce urmăreşte aceste libertăţi. Ceea ce ne distinge de alţii este că nu suntem interesaţi doar de dezbaterea despre domeniul public sau de presiunea asupra legiuitorului pentru a ne ajuta în configurarea unui domeniu public. Scopul nostru este de a construi o mişcare a producătorilor şi consumatorilor care să ajute la constituirea domeniului public şi, prin opera lor, să demonstreze importanţa domeniului public.
     Scopul nu este lupta cu „toate drepturile rezervate“. Scopul este completarea acestora. Problemele pe care legea ni le-a creat sunt provocate de o înţelegere nesănătoasă şi fără o justă apreciere a consecinţelor a legilor scrise cu secole în urmă, aplicabile la tehnologii de neimaginat atunci. Este nevoie de reguli noi, de libertăţi noi, exprimate în aşa fel încât oamenii să le înţeleagă fără ajutorul avocaţilor.
     De ce ar participa creatorii la aşa ceva_ Unii o fac pentru a răspândi mai bine conţinutul lor. Corz Doctorow, de exemplu, este un autor de science+fiction. Primul său roman, Down and Out in the Magic Kingdom, a fost publicat on.line, gratuit, sub o licenţă Creative Commons, în aceeaşi yi în care a fost disponibil în librării.
     De ce a fost de acord editorul? Bănuiesc că a gândit aşa: sunt două grupuri de oameni acolo, cei care ar cumpăra cartea fie că este sau nu pe Internet şi cei care nu ar auzi niciodată de carte dacă nu ar fi pusă pe Internet. Parte din primii o vor descărca şi nu o vor mai cumpăra. Parte din a doua categorie o vor descărca şi o vor cumpăra. Dacă sunt mai mulţi din a doua categorie, atunci această strategie va duce la creşterea vânzărilor.
     Ceea ce s-a şi întâmplat, primul tiraj s-a epuizat mult mai repede decât se aştepta editorul. Cartea a fost un succes.
     Ideea că acest conţinut liber poate creşte valoarea unui conţinut controlat a fost confirmată şi de experienţa unui alt autor. Peter Wayner a scris o carte despre mişcarea pentru software liber, intitulată Free for All, şi a pus-o on.line sub licenţă Creative Commons după ce s-a epuizat din librării. P eurmă a monitorizat preţul cărţii în anticariate. Pe măsură ce creştea numărul de descărcări, creştea şi preţul în anticariate.
     Sunt exemple de utilizare a Creative Commons pentru mai buna distribuţie a conţinutului. Alţii utilizează licenţa în alte scopuri.
     În fine, mulţi o utilizează doar pentru a demonstra importanţa dezbaterii. Dacă continui să crezi în sistemul de azi, adică în „toate drepturile rezervate“, este bine pentru tine, nu şi pentru ceilalţi. Mulţi cred că licenţa nu se potriveşte cu ceea ce gândesc cei mai mulţi creatori. Dar Creative Commons exprimă tocmai acea „unele drepturi rezervate“.
     În primele şase luni de aplicare, au fost înscrie peste un milion de opere sub această licenţă. Următorul pas este un parteneriat cu distribuitorii de conţinut pentru a-i ajuta să includă în tehnologie această licenţă. Pe urmă rămâne să vedem cum beneficiază creatorii de ea.
     Sunt primii paşi pentru restaurarea domeniului public. Nu mai sunt argumente, sunt acţiuni. Construirea unui domeniu public este primul pas. Creative Commons se bazează pe voluntariat în atingerea scopurilor sale. Aşa o să ajungem într-o lume în care este posibil mai mult decât voluntariatul.
     Proiectul nu concureză cu copyright-ul, îl completează. Scopul nu este de a înfrânge drepturile autorilor, ci de a face exercitarea drepturilor autorilor mai flexibilă şi mai ieftină. Această diferenţă va stimula creativitatea.