Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     Concluzii

     Pe glob sunt peste 35 de milioane de oameni infectaţi cu SIDA. 25 de milioane trăiesc în Africa sub-sahariană. 17 milioane au murit deja. Nu există tratament, doar medicamente ce încetinesc procesul. Experimentale, dar cu efect. În Statele Unite, pacienţilor trataţi astfel le-a crescut speranţa de viaţă cu zece până la douăzeci de ani.
     Aceste medicamente sunt scumpe. Când au fost introdu-se prima dată în Statele Unite costau 10-15.000$ pe an. Azi costă 25.000$ pe an. La acest preţ, nici o ţară africană nu-şi permite tratarea majorităţii populaţiei. 15.000$ înseamnă de trei ori mai mult decât venitul pe cap de locuitor din Zimbabwe. Medicamentele nu sunt disponibile pentru ei.
     Preţul nu este atât de mare pentru că substanţele utilizate sunt scumpe. Preţurile sunt mari pentru că medicamentele sunt protejate de patente. Companiile ce le produc mai au monopol pe cel puţin două decenii. Şi utilizează acest monopol pentru a obţine cât mai mulţi bani din piaţă.
     Mulţi sunt sceptici apropo de patente, mai ales când este vorba de medicamente. Eu nu. Toate cercetările sunt susţinute astfel, este un caz clar în care este nevoie de patente. Ele dau firmei garanţia că recuperează banii şi poate investi într-o nouă cercetare. Este un stimulent important. Sunt ultima persoană ce ar susţine abolirea sistemului.
     Dar una este să sprijini patentarea, chiar şi pentru medicamente, şi alta este să stabileşti cum este cel mai bine să rezolvi criza. Şi cum liderii africani au început să vadă ravagiile provocate de boală, au început să caute soluţii pentru a importa tratamentul la un cost sub cel al pieţii.
     În 1997, Africa de Sud a făcut o încercare. A fost introdusă o lege care permite importul de medicamente produse în altă ţară decât aceea care deţine patentul. Situaţie permisă în general de legea internaţională şi de UE.
     Statele Unite s-au opus. Mai mult chiar. S-au făcut presiuni pentru suspendarea legii. Patruzeci de companii farmaceutice au dat în judecată guvernul sud african. Statelor Unite li s-au alăturat unele ţări europene. Ele revendicau faptul că Africa de Sud violează obligaţiile sale prin prisma legilor internaţionale discriminând o categorie de patente, cele farmaceutice. Cererea acestora era ca Africa de Sud să respecte aceste patente.
     Intervenţia americană trebuie plasată în context. Nu patentele făceau ca africanii să nu aibă acces la medicamente, ci sărăcia şi absenţa unei infrastructuri sanitare eficiente. Dar, fie că patentele erau sau nu cea mai importantă cauză, ele afectau preţul. Şi intervenţia guvernului nostru era făcută în scopul de a opri fluxul de medicamente în Africa.
     Oprindu-se acest flux nu erau rezervate mai multe medicamente pentru americani. Se dorea stoparea fluxului de cunoştinţe: informaţiile despre cum se iau medicamentele în Africa şi cum sunt prelucrate substanţele chimice ce ar fi salvat 15-30 de milioane de vieţi.
     Nu era vorba nici de protejarea profiturilor firmelor americane, cel puţin în parte. Oricum aceşti africani nu şi le permiteau. Stoparea importului nu ar fi crescut veniturile companiilor americane.
     În schimb, argumentul în favoarea impunerii de restricţii pentru stoparea fluxului informaţional ce ar fi salvat milioane de vieţi era legat de proprietate. Era vorba de proprietatea intelectuală ce ar fi fost violată. Era un principiu legat de importanţa proprietăţii intelectuale ce motivase guvernele să intervină.
     Să ne dăm un pas înapoi. O să vină un timp în care copiii noştri ne vor întreba cum de am lăsat să se întâmple aşa ceva. Cum de am putut avea o politică ce a ucis 30 de milioane de oameni de dragul unui principiu?
     Unii vor da vina pe companiile farmaceutice. Eu nu. Ele sunt corporaţii. Managerii au misiunea să facă bani. Ei adoptă o politică anume nu din cauza idealurilor, ci pentru că le oferă venituri mai mari. Şi fac mai mulţi bani din cauza corupţiei din sistemul nostru politic, de care nu companiile sunt vinovate.
     Vina este a politicienilor care au eşuat din punctul de vedere al integrităţii. Companiile farmaceutice ar fi gata să vândă ieftin medicamentele în Africa, ele aşa spun şi eu cred, dacă s-ar asigura o soluţie ca ele să nu se întoarcă în Statele Unite. O problemă tehnică, uşor de rezolvat.
     O altă problemă nu poate fi rezolvată. Este teama politicianului de a fi obligat să-l întrebe pe producător de ce vinde în Africa cu 1 dolar pilula şi în America cu 1.500 de dolari. Asta ar duce la stabilirea unui mercurial în America. Companiile vor să evite acest lucru stopând totul înainte de a se face primul pas. Şi spun atunci că proprietatea este sacră. Adoptă o strategie raţională într-un context iraţional, cu consecinţa neintenţionată a morţii a milioane de oameni.
     Când bunul simţ al fiului dumneavoastră se va revolta, ce veţi face? Când bunul simţ al unei întregi generaţii se va revolta la vederea a ceea ce am făcut, cum vom justifica? Care vor fi argumentele?
     O politică a patentelor poate întări sistemul fără să oblige la un tratament identic. Aşa cum un sistem de copyright poate întări protecţia prin copyright fără să reglementeze cultura perfect şi pentru vecie, aşa o politică a patentelor poate întări sistemul fără să blocheze răspândirea medicamentelor într-o ţară prea săracă să-şi permită preţul pieţei. Soluţia este echilibrul. Pentru marea majoritate a istoriei noastre, atât copyright-ul cât şi patentele au fost echilibrate în acest sens.
     Dar cultura noastră şi-a pierdut simţul echilibrului. Am pierdut simţul critic ce permitea să facem diferenţa între adevăr şi extreme. Un soi de fundamentalism, fără nici o legătură cu tradiţia noastră, domneşte acum în cultură – şi, în mod bizar, cu consecinţe mult mai grave asupra răspândirii culturii decât orice altă decizie politică a avut-o până azi.

     O idee simplă ne orbeşte şi, sub acoperirea întunericului, se întâmplă că aruncăm peste bord lucruri la care ţineam dacă ne-am fi uitat mai atent. Acceptăm atât de lipsiţi de simţ critic ideea proprietăţii că nici nu băgăm de seamă ce monstruos este să refuzăm o informaţie unor oameni ce mor fără ea. Atât de fără simţ critic acceptăm ideea proprietăţii în cultură încât nici nu ne punem întrebarea când ne va priva această proprietate de capacitatea noastră de a dezvolta democratic cultura. Orbirea a devenit bun simţ. Şi încercarea pentru cei care doresc cultivarea culturii este găsirea unei căi prin care să deschidem ochii bunului simţ.
     Până acum, el a dormit. Nici o urmă de revoltă. Bunul simţ nu vede împotriva a ce trebuie să se revolte. Extremismul dominant în război face ca totul să pară natural şi întăreşte poziţia RCA-urilor de azi. Au pornit un război împotriva pirateriei şi devastează creativitatea. Apără ideea proprietăţii intelectuale în timp ce transformă creatorii de azi în dijmaşi. Ei se simt insultaţi de ideea că dreptul trebuie gestionat cu echilibru, chiar dacă actorii importanţi ar beneficia de pe urma echilibrului, Ipodrizia domneşte. În Washington, această ipocrizie nici nu a fost sesizată. Grupuri de lobby, probleme mai complexe, atenţia tulburată de MTV, toate produc furtuna perfectă pentru cultură.

     În august 2003, s-a aflat în Statele Unite de decizia World Intellectual Property Organization de a suspenda o reuniune. La solicitarea a numeroase grupuri de interese, WIPO decisese să ţină o reuniune pentru a discuta proiectele deschise, colaborative, pentru crearea de bunuri publice. Erau proiectele ce avuseseră succes în producerea de bunuri publice fără să se bazeze pe utilizarea de tip proprietar a proprietăţii intelectuale. De exemplu Internetul şi World Wide Web, ambele dezvoltate pe baza unor protocoale din domeniul public. Era inclus şi suportul pentru proiectul Public Library of Science pe care l-am descris în Afterword. Era inclus un proiect pentru dezvoltarea SNP (Single Nucleotide Polymorphism), cu mare semnificaţie pentru cercetarea bio-medicală (Acest proiect nonprofit era condus de un consorţiu alcătuit din Wellcome Trust şi companii farmaceutice, Amersham Bioscience, AstraZeneca, Aventis, Beyer, Bristol-Meyers Squibb, Hoffman-La Roche, GlaxoSmithKline, IBM, Motorola, Novartis, Pfizer şi Searle.) Era inclus şi GPS-ul, pe care Ronald Reagan îl pusese în domeniul public în 1980. Ţi era inclus softwyre-ul open source şi free.
     Scopul era de a lua în considerare aceste proiecte dintr-o perspectivă comună: nici unul nu se baza pe extremismul proprietăţii intelectuale. Proprietatea intelectuală era echilibrată de contracte ce specificau accesul deschis, fără limitări de genul celor impuse de obicei de proprietatea intelectuală.
     Din perspectiva acestei cărţi, conferinţa era ideală. Proiectele includeau opere comerciale şi non-comerciale. Era vorba mai ales de domenii ştiinţifice, dar privite din mai multe perspective. Şi WIPO era cadrul ideal, din moment ce era organismul internaţional cel mai important referitor la problemele proprietăţii intelectuale.
     Am fost o dată admonestat în public că nu recunoasc asta. În februarie 2003 prezentam un punct de vedere în faţa World Summit on the Information Society (WSIS). La conferinţa de presă am fost întrebat ce voi spune. Am răspuns că voi vorbi şi despre echilibrul necesar legat de proprietatea intelectuală în scopul dezvoltării societăţii informaţionale. Moderatorul m-a întrerupt prompt spunând că nu se va discuta nimic despre proprietatea intelectuală la WSIS, deoarece este o problemă de competenţa WIPO. După această intervenţie uimitoare, am vorbit numai despre proprietatea intelectuală. Nu se putea vorbi de societatea informaţională dacă nu vorbim şi despre categoriile de informaţii ce vor fi libere. Spusele mele nu l-au făcut fericit pe moderator. Şi avusese dreptate într-un fel că problemele sunt de competenţa WIPO. Dar, din punctul meu de vedere, nu putem vorbi de câtă proprietate intelectuală este nevoie până când nu discutăm pierderea echilibrului legat de proprietatea intelectuală.
     Aşa că, indiferent dacă WSIS putea sau nu s discute acest echilibru, am considerat că este de notorietate că WIPO poate face acest lucru. Iar o conferinţă despre proiecte colaborative pentru crearea de bunuri publice părea perfectă pentru agenda WIPO.
     Exista însă şi un proiect foarte controversat în program, cel puţin pentru grupurile de lobby. „Open source şi free software.“ Mai ales Microsoft era îngrijorat de discutarea acestui subiect. Din perspectiva lui, o conferinţă despre open source şi free software era echivalentă cu o conferinţă despre sistemul de operare Apple. Ambele concurau Microsoft. Şi pe plan internaţional tot mai multe guverne începuseră să implementeze software free sau open source în locul celui proprietar.
     Nu vreau să aprofundez tema. Este important să spun că nu este vorba de o distincţie de tip comercial/non-comercial. Multe companii importante depind de open source, IBM fiind cea mai importantă. IBM se orientează tot mai mult către GNU/Linux şi IBM este o societate comercială. Deci open source şi free software nu se opun entităţilor comerciale. Doar că suportă un stil de a dezvolta software diferit de cel utilizat de Microsoft.
     De asemenea, să sprijini open source şi free software nu înseamnă să te opui copyright-ului. Acest software nu este în domeniul public. Dimpotrivă, la fel ca Microsoft, deţinătorii de copyright asupra software-ului free şi open source insistă ca licenţele lor să fie respectate. Termenii specificaţi în aceste licenţe sunt diferiţi de cei din licenţele de tip proprietar. Pentru software-ul free licenţiat sub General Public License (GPL), de exemplu, se solicită ca codul sursă să fie făcut public de toţi cei care îl utilizează pentru a realiza noi aplicaţii pe baza lui. Lucru posibil dacă acest software este guvernat de copyright. Altfel nu ar putea impune aşa ceva. Se bazează pe legea copyright-ului aşa cum face şi Microsoft.
     Este de înţeles că Microsoft s-a opus conferinţei şi a folosit grupurile de lobby ca şi Statele Unite să se opună. Asta s-a şi raportat public. După Jonathan Krim, de la Washington Post, Microsoft a avut succes în a convinge Statele Unite să acorde un veto conferinţei. Şi fără suportul Statelor Unite, conferinţa a fost anulată.
     Nu condamn Microsoft pentru că a făcut ceva în interesul său. Iar grupurile de lobby sunt legale.
     Ce este surpinzătoare, este motivaţia Statelor Unite. Aşa cum scria Krim, Lois Boland, director pentru relaţii internaţionale al US Patent and Trademark Office, explica „software-ul open source este contrar filozofiei WIPO, care are ca misiune protejarea proprietăţii intelectuale. Organizarea conferinţei ar contrazice scopurile WIPO.“
     Declaraţie uimitoare la mai multe nivele de interpretare.
     Mai întâi, conţine un neadevăr. Aşa cum am descris, software-ul free şi open source se bazează pe un drept fundamental al proprietăţii intelectuale, şi anume pe copyright. Fără el, restricţiile impuse nu ar funcţiona. Să spui că contrazice scopul fundamental de a promova proprietatea intelectuală dovedeşte o lipsă de înţelegere, de genul celei scuzabile la un student din primii ani, dar stânjenitoare pentru un înalt funcţionar guvernamental ce se ocupă de proprietatea intelectuală.
     În al doilea rând, cine a spus vreodată că misiunea WIPO este de a promova maximalizarea proprietăţii intelectuale? Aşa cum am spus la WSIS, WIPO trebuie să se ocupe şi de cel mai bun echilibru, aşa cum ştie că este necesar orice economist, orice avocat. Unii ar fi dorit să-l întrebe pe Boland: sunt împotriva misiunii WIPO medicamentele bazate pe patente expirate? Slăbeşte domeniul public proprietatea intelectuală? Ar fi fost mai bine dacă erau patentate protocoalele Internetului?
     În al treilea rând, chiar şi pentru cei care cred că misiunea WIPO este maximalizarea proprietăţii intelectuale, după tradiţia noastră aceste drepturi aparţin indivizilor şi firmelor. Ei trebuie să hotărască ce fac cu aceste drepturi. Dacă vor să renunţe la ele, este corect din perspectiva tradiţiei noastre. Când Bill Gates donează 20 de miliarde de dolari în scopuri nobile, nu contrazice obiectivele sistemului de proprietate. Chiar pe asta se bazează sistemul de proprietate: acordă indivizilor dreptul de a decide ce fac cu proprietatea lor.
     Când Boland spune că este o greşeală conferinţa pe tema „slăbirii dreptului de proprietate“, spune că WIPO are interes să intervină în dorinţele indivizilor ce deţin drepturi de proprietate. Adică, într-un fel, scopul WIPO este de a opri indivizii să facă ce vor cu drepturile lor. Deci interesul WIPO nu este numai maximizarea, dar şi exercitarea drepturilor în cel mai strict mod posibil.
     Există în istorie un sistem de proprietate echivalent. Se cheamă feudalism. În feudalism, nu numai că proprietatea era deţinută de o mână de indivizi, iar drepturile erau extinse la maxim. Sistemul avea şi tot interesul să se asigure că deţinătorii de proprietăţi nu slăbesc sistemul prin eliberarea de capul lor a şerbilor şi a altor proprietăţi, ca un pas către piaţa liberă. Feudalismul depinde de control şi concentrare. Luptă împotriva oricărei libertăţi ameninţătoare.
     Cum spun Peter Drahos şi John Braithwaite, asta este alegerea pe care am făcut-o acum în domeniul proprietăţii intelectuale. O să avem o societate informaţională. Asta este sigur. Problema este dacă ea va fi liberă sau feudală. Trend-ul actual este spre feudalism.
     Am pus pe blog toată dezbaterea şi s-a încins dezbaterea. Şi boland a avut suporteri. Un anumit comentariu a fost descurajant pentru mine. Un participant anonim a scris:
     „George, tu nu-l înţelegi pe Lessig. El vorbeşte despre lume cum ar trebui să fie, nu despre cum este ea de fapt. Dacă vorbim de lume aşa cum este ea, Boland nu spune nimic greşit. Să facem întotdeauna distincţia între lumea lui Lessig şi lumea în care trăim.“
     La prima lectură, mi-a scăpat ironia, am crezut că este un suporter al lui Boland. Nu-mi făceam iluzii despre extremismul guvernului nostru, fie el republican sau democrat. Iluziile mele erau legate de ideea dacă guvernul trebuie sau nu să spună adevărul.
     Autorul anonim ridiculiza ideea că, în lumea reală, scopul guvernului trebuie să fie promovarea echilibrului. I se părea o prostie. Şi fusesem trădat de idealismul meu. Tipic pentru un universitar, ar fi putut continua.
     Înţeleg critica la adresa utopiilor academice. Consider şi utopia o prostie şi sunt primul care subliniază cât de amuzante şi prosteşti au fost idealurile acestui mediu.
     Dar când a devenit o prostie să speri că guvernul caută echilibrul just, atunci număraţi-mă printre proşti, pentru că asta devine o problemă serioasă. Dacă este evident pentru toată lumea că guvernul nu caută echilibrul, că este doar o unealtă a grupurilor de lobby, că să-i ceri să spună adevărul este o naivitate, atunci ce am devenit noi, cea mai puternică democraţie din lume?
     Poate că este o nebunie să ceri unui reprezentant al guvernului să spună adevărul. Poate că este o nebunie să crezi că politica guvernului este mai mult decât instrumentul celor mai puternice interese. Poate că este o nebunie să spui că trebuie să păstrăm tradiţia – cultura liberă.
     Dacă este o nebunie, atunci să fim nebuni tot mai mulţi dintre noi. Şi repede!

     Au existat şi momente de speranţă. De surpriză. Când FCC a luat hotărârea să relaxeze regulamentul legat de concentrarea proprietăţii, s-a format o coaliţie împotriva acestei idei. Poate pentru prima dată în istorie interese atât de diverse precum cele reprezentate de NRA, ACLU, Moveon.org, William Safire, Ted Turner şi CodePink Women for Peace s-au organizat pentru a se opune măsurii. FCC a primit 700.000 de scrisori ce solicitau continuarea audierilor şi adoptarea altei măsuri.
     Acest activism nu a oprit FCC, dar nu la mult timp după o coaliţie din Senat a votat împotriva deciziei FCC. Votul dovedea cât de puternică ajunsese mişcarea.
     Dar chiar şi acestui moment i-a lipsit ceva. Dimensiunea nu este ceva rău în sine. Libertatea nu este ameninţată de faptul că unii devin foarte bogaţi, sau pentru că sunt puţini jucători pe piaţă. Calitatea modestă de la McDonald's nu înseamnă că nu poţi să mănânci în altă parte un hamburger mai bun.
     Pericolul în concentrarea media vine din feudalismul produs de această concentrare, strâns legat de schimbările în copyright. Nu este doar controlul deţinut de câteva companii asupra unei felii din cultură. Este lărgirea drepturilor acestora asupra unor proprietăţi.
     Este semnificativ că mulţi s-au alăturat cererii în favoarea competiţiei şi a diversităţii. Chiar şi dacă totul ar fi fost legat numai de dimensiune, nu ar fi fost surprinzător. Avem o lungă istorie în lupta cu cei „mari“.
     Ar fi fost ceva nou şi, într-un fel, foarte important dacă s-ar fi putut aduna un număr egal de voci sub stindardul luptei pentru proprietatea intelectuală. Şi nu pentru că echilibrul ar fi ceva nou, doar face parte din tradiţia noastră. Ci pentru că gândirea critică apropo de proprietate nu mai face parte din tradiţia noastră.
     Dacă eram Ahile, ăsta era călcâiul. Şi sursa tragediei.

     Scriind aceste cuvinte de încheiere, buletinele de ştiri sunt pline de poveşti legate de procesele intentate de RIAA la aproape trei sute de persoane. Şi Eminem a fost dat în judecată pentru utilizarea de mostre din opera altcuiva. Povestea lui Bob Dylan, care fura de la un autor japonez, făcea în sfârşit istorie. O sursă din Hollywood, ce a insistat să rămână anonimă, raporta o discuţie uluitoare: există conţinut pe care şi-ar dori să-l folosească, dar nu pot pentru că nu pot rezolva problema drepturilor. Se vorbeşte în Congres despre lansarea unor viruşi care să distrugă calculatoarele ce violează legea. Universităţile exmatriculează studenţii pentru utilizarea calculatorului în scopul punerii în comun a fişierelor.
     Când de cealaltă parte a Atlanticului, BBC a anunţat că va realiza o arhivă din care cetăţenii britanici pot descărca conţinutul BBC şi pot face orice cu el. Iar în Brazilia, ministrul culturii, Gilberto Gil, el însuşi un erou al muzicii populare braziliene, s-a alăturat Creative Commons pentru a distribui conţinutul în ţările Americii Latine.
     Am spus o istorie întunecată. Adevărul este mai nuanţat. O tehnologie ne-a dat o nouă libertate. Încetul cu încetul înţelegem că ea nu înseamnă anarhie. Putem avea cultură liberă în secolul XXI fără ca artiştii să piardă şi fără ca potenţialul tehnologiilor digitale să fie distrus. Ideile trebuie rumegate şi trebuie să transformăm RCA-utile din zilele noastre în Causby.
     Bunul simţ trebuie să se revolte. Trebuie să lupte pentru cultura liberă. Repede, dacă dorim să atingem acest obiectiv.