Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     14. Eldred II

     În ziua în care s-a dat verdictul în cazul Eldred, soarta a făcut să ajung în Washington. (În ziua în care fusese respinsă reudierea, ceea ce însemna că era definitiv închis cazul, soartă făcuse ca să ţin un discurs tehnicienilor de la Disney World.) Fusese un drum lung până în oraşul meu favorit şi, din cauza aglomeraţiei, drumul de la aeroport în oraş a fost şi el lung, aşa că îmi pornisem calculatorul şi mă apucasem să scriu.
     Era o întâmpinare. Pe parcursul zborului auzisem mereu în mintea mea sfatul lui Don Ayer: trebuie să-i facă să vadă de ce este important. O alternativă era întrebarea judecătorului Kennedy: „În toată această perioadă, legea nu a împiedicat progresul în ştiinţă şi artă. Nu văd nici o dovadă empirică.“ Şi, eşuând cu argumentele constituţionale, m-am întors la cele politice.
     New York Times a publicat articolul. În el, propuneam o simplă revizuire a legii: la cincizeci de ani după ce a fost publicată opera, deţinătorul copyright-ului trebuie să plătească o mică taxă pentru prelungire. Dacă plăteşte, beneficiază de protecţie pe toată perioada. Dacă nu, opera trece în domeniul public.
     Am botezat anexa Eldred, doar pentru că trebuia să aibă un nume. Eric Eldred mă lăsase să-i folosesc numele dar, aşa cum îmi spusese el, legea nu o să treacă până când nu-i schimb numele.
     Oricum, ideea era simplă, să se încheie copyright-ul acolo unde el nu face altceva decât să blocheze accesul şi cunoaşterea. Şi termenul să rămână cât de lung doreşte Congresul pentru operele care valorează măcar 1$. Pentru celelalte, conţinutul să fie liber.
     Reacţia a fost extraordinar de puternică. Steve Forbes i-a dedicat un editorial. Am primit o avalanşă de scrisori şi de e-mail-uri în care oamenii îşi exprimau sprijinul. Când te concentrezi asupra problemei scăderii creativităţii, oamenii văd că sistemul actual de copyright nu are sens. Aşa cum ar putea spune un bun republican, reglementările guvernamentale stau în faţa inovaţiei şi creativităţii. Şi cum ar spune un bun democrat, aici guvernul blochează fără nici un motiv accesul la cunoaştere. Nu este nici o diferenţă între democraţi şi republicani în legătură cu această problemă. Oricine poate vedea răul produs de sistem.
     Mulţi recunosc beneficiul evident adus de sistemul de înregistrare. O dată că nu va mai fi imposibil să afli cine este deţinătorul copyright-ului. Cât timp nu este impusă înregistrarea, cât timp nu este impusă marcarea conţinutului, cât timp nu este cerută nici o formalitate, este imposibil să-l găseşti pe deţinător pentru a-i cere dreptul de folosinţă. Sistemul ar reduce costurile de identificare întemeind un registru în care deţinătorii pot fi identificaţi.
     Aşa cum am descris în capitolul 10, s-a renunţat la orice formalitate de înregistrare a copyright-ului în 1976, când Congresul a preluat modelul european. Europenii spun că văd copyright-ul ca pe un drept natural. Drepturile naturale nu au nevoie de formalităţi pentru a exista. Faptul c tadiţia anglo-americană solicită ca proprietarul să treacă prin anumite formalităţi pentru ca dreptul să-i fie protejat nu înseamnă, aşa cum gândesc europenii, că nu se respectă demnitatea autorului. Drepturile mele de creator se bazează pe creativitate, nu pe un favor special de la guvern.
     Asta-i retorică. Romantică. Dar politica copyright-ului este absurdă. Este absurdă mai ales pentru autor, pentru că o lume fără formalităţi răneşte autorul. Abilitatea de a răspândi creativitate de tip Disney este distrusă când nu ai o metodă simplă de a afla ce opere sunt protejate şi ce opere nu sunt.
     Lupta împotriva formalităţilor a avut prima ei victorie la Berlin, în 1908. Atunci a fost amendată Convenţia de la Berna pentru a elimina formalităţile şi a stabili termenul de copyright la durata vieţii autorului plus încă cincizeci de ani. Formalităţile erau urâte din cauza greşelilor frecvente de redactare.
     Plângerile erau reale. Stricteţea formalităţilor era absurdă. Legea ar fi trebuit să ierte greşelile nevinovate. Nu este nici un motiv pentru care n-ar fi putut fi aşa. Decât să fie abandonate integral formalităţile, cei de la Berlin puteau să stabilească un alt sistem de înregistrare.
     Chiar dacă nu s-ar fi renunţat la formalităţi, ele erau scumpe la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Era o risipă. Abolirea formalităţilor promitea nu numai să salveze de la înfometare văduvele, ci şi să elimine o barieră din faţa autorilor.
     Dincolo de plângerea autorilor, se rezolva şi o problemă de morală. Nimeni nu vedea de ce ar fi proprietatea intelectuală o proprietate de mâna a doua. Dacă un tâmplar meştereşte o masă, drepturile lui asupra mesei nu depind de îndeplinirea unor formalităţi. Are un drept natural asupra mesei şi nimeni nu o fură, indiferent dacă a fost sau nu informat guvernul asupra proprietăţii asupra ei.
     Argumentul este corect, concluziile sunt greşite. Formalitatea de îndeplinit nu înseamnă transformare în proprietate de mâna a doua. Ea rezolvă un aspect particular al proprietăţii intelectuale, asigurând larga ei răspândire.
     Nimeni nu se gândeşte că pământul este o proprietate de mâna a doua numai pentru că trebuie înregistrată proprietatea asupra lui pentru a deveni efectivă. Şi puţini s-ar gândi că un autoturism este proprietate de mâna a doua doar pentru că trebuie să-l înregistrezi şi să-i pui tăbliţa de înmatriculare. În ambele cazuri, toată lumea înţelege de ce este utilă înregistrarea – pentru că piaţa este mai eficientă şi se protejează mai bine proprietatea. Fără înregistrarea pământului, proprietarul trebuie să-l păzească zi şi noapte. Cu înregistrare, doar se plâng poliţiei în caz de încălcare. Fără înmatricularea maşinilor, vânzarea celor furate ar fi facilă. Cu înmatriculare, hoţul are multe obstacole de trecut. Proprietarul este puţin tracasat, dar beneficiază de numeroase avantaje.
     O logică similară face importante formalităţile în proprietatea intelectuală. Spre deosebire de masa tâmplarului, nimic nu face evidentă proprietatea intelectuală. O înregistrare a ultimului album al lui Lyle Lovett poate exista în milioane de locuri fără o legătură evidentă cu proprietarul. La fel ca în cazul autoturismelor, nu există altă cale de a vinde şi cumpăra cu toată încrederea dacă nu există o modalitate simplă de a autentifica autorul şi drepturile acestuia. Tranzacţii simple devin imposibile într-o lume fără formalităţi. Tranzacţii complexe, scumpe, intermediate de avocaţi, le iau locul.
     Asta trebuia să spun Curţii. Era o parte în care nu reuşisem să mă fac înţeles. Pentru că trăim într-un sistem fără formalităţi, nu este simplu să construim pe baza culturii din trecut. Dacă termenul este „scurt“, cum spune legea, nu contează prea mult.
     Acum, când copyright-ul durează un secol, incapacitatea de a spune ce se află sub protecţie şi ce nu devine o povară pentru procesul creativ. Dacă singura cale prin care o bibliotecă poate expune pe Internet o expoziţie pe tema New Deal este angajarea unor avocaţi care să rezolve problemele fiecărei imagini, fiecărui sunet, atunci copyright-ul stânjeneşte creativitatea într-un mod de neconceput pentru că nu avem formalităţi.
     Legea Eldred era gândită pentru a răspunde exact acestei probleme. Dacă merită, atunci faci înregistrarea şi obţii prelungirea termenului. Ceilalţi vor şti cum să te contacteze dacă doresc să utilizeze opera.
     Dacă nu merită, atunci nu o înregistrezi şi nu merită nici pentru guvern să protejeze un monopol nerentabil. Opera trece în domeniul public şi o poate copia oricine.
     Unii sunt îngrijoraţi de povara pe umerii autorilor. Chiar este o problemă înregistrarea?
     Sistemul de acum este îngrozitor. Sunt de acord că Copyright Office a depus în trecut o muncă enormă (fără nici o îndoială şi pentru că era bine finanţată) pentru a realiza o înregistrare uşoară şi ieftină. Orice soluţie la problema formalităţilor trebuie să negocieze cu miezul problemei oricărui sistem de formalităţi. În această carte, ofer o soluţie. Gândiţi-vă că Amazon gestionează sistemul de înregistrare. Gândiţi-vă că totul se rezolvă cu un click. Asta propune legea Eldred, o înregistrare simplă, online, după cincizeci de ani de la publicare. Pe baza statisticilor existente, asta va aduce 98% din copyright-uri în domeniul public. Ce credeţi despre asta?

     Când Steve Forbes a promovat ideea, cei din Washington au început să-i dea atenţie. Mulţi m-au contactat dirijându-mă către membrii ai Camerei Reprezentanţilor ce ar fi putut propule Legea Eldred. Unii chiar şi-au manifestat dorinţa de a trece la fapte.
     Zoe Lofgren, deputat de California, a mers până la redactarea legii în aşa fel încât să nu încalce legile internaţionale. În mai 2003 era gata să fie introdusă. În 16 mai 2003, am scris în blog „suntem aproape“.
     Dar grupurile de lobby au început să intervină. Jack Valenti şi MPAA au sunat-o pe membra Congresului ca să-i transmită părerea MPAA. Valenti a informat-o că avocaţii MPAA se vor opune. Motivul era foarte subţire. Dar demonstra despre ce este vorba cu adevărat.
     MPAA aducea mai întâi argumentul că Congresul respinsese deja cu fermitate conceptul propus în noua lege – reînnoirea copyright-ului. Adevărat, dar lipsit de relevanţă, deoarece totul se întâmplase înainte de apariţia Internetului, care face lucrurile să fie mai simple. Pe urmă, au spus că sunt dezavantajaţi autorii săraci. Adică aceia ce nu şi-ar permite taxa de 1$. Şi au mai spus că extinderea termenului de copyright va încuraja restaurarea operelor. Poate în cazul acelor puţine opere cu o urmă de valoare comercială, dar era lipsit de relevanţă, cum legea nu anula copyright-ul dacă se plătea 1$. Mpaa a mai argumentat că totul înseamnă costuri uriaşe cât timp sistemul are şi el cheltuieli de funcţionare. Just, dar costurile sunt mult mai mici decât cele pentru a afla un singur deţinător de copyright în condiţiile actuale. Mai mult, MPAA era îngrijorată de riscul ca opera ce stă la baza unui film să treacă în domeniul public în timp ce filmul încă se află sub copyright. Ce risc? Dacă opera este în domeniul public, filmul este o operă derivată.
     În sfârşit, MPAA argumenta că legea existentă le permite deţinătorilor să facă ce vor. Problema este că sunt mii de deţinători care nici nu ştiu că mai au ceva de vândut. Nici ei nu pot să-şi cedeze drepturile din moment ce nu ştiu că le au.

     La începutul acestei cărţi, am spus două istorioare legate de schimbarea legii ca reacţie la noile tehnologii. Într-una învinsese bunul simţ, în cealaltă acesta fusese încălcat. Diferenţa era dată de puterea celor care se opuseseră, de puterea celor care doreau ca lucrurile să stagneze. În ambele cazuri, tehnologia afecta interese vechi. Doar într-un singur caz interesele vechi reuşiseră să se apere împotriva ameninţării reprezentate de noua tehnologie.
     Am folosit cele două cazuri pentru a da cadrul general. Şi aici este vorba de o nouă tehnologie ce forţează legea să ia poziţie. Şi aici trebuie să ne întrebăm dacă legea acceptă sau respinge bunul simţ. Dacă bunul simţ susţine legea, ce explică acest bun simţ?
     Când problema este pirateria, este firesc ca legea să-i apere pe deţinătorii de copyright. Pirateria comercială pe care am descris-o este greşită şi dăunătoare, iar legea trebuie să o elimine. Când problema este împrumutul de fişiere prin p2p, este de înţeles de ce legea apără proprietarii: marea majoritate a schimburilor face rău, deşi o parte este inofensivă. Când problema este termenul de copyright pentru Mickey Mouse, este posibil să înţelegem de ce legea favorizează Hollywood-ul.
     Dar când deţinătorii de copyright se opun legii Eldred, este un exemplu de cum legea suportă interesele celor care duc acest război. Această lege ar elibera un conţinut enorm ce stă nefolosit. Nu ar interfera cu dorinţa creatorilor de a-şi exercita în continuare dreptul de proprietate. Pur şi simplu ar elibera ce numeşte Kevin Kelly „Dark Content“, acel conţinut ce zace în arhive. Când mercenarii se opun unei astfel de schimbări, trebuie să punem o întrebare simplă:
     Ce doreşte industria cu adevărat?
     Cu un efort minim, industria şi-ar proteja conţinutul. Deci nu-i vorba de efortul de a proteja conţinutul lor de legea Eldred. Este un efort de a se asigura că nimic nu mai trece în domeniul public. Este un pas pentru a se asigura că domeniul public nu le face concurenţă, că nu va fi utilizat conţinut ce nu este controlat comercial, că nu va fi utilizat conţinut ce nu implică o aprobare din partea lor.
     Opoziţia la legea Eldred dovedeşte cât de extremistă este cealaltă parte. Cel mai puternic, sexy şi iubit lobbist nu intenţionează protejarea proprietăţii, ci anularea tradiţiei. Scopul lor nu este numai acela de a proteja ce este al lor. Scopul lor este acela de a se asigura că nu mai există nimic dincolo de ce este al lor.
     Nu este greu de înţeles de ce doresc asta. Nu este greu de înţeles ce câştigă dacă este anulată concurenţa domeniului public promovat prin Internet. Aşa cum RCA-ului îi era frică de concurenţa FM-ului, aşa lor le este frică de concurenţa domeniului public conectat la un public ce ştie acum cum să creeze pe baza lui şi cum să-şi răspândească aceste creaţii.
     Ce este greu de înţeles este cum de îmbrăţişează publicul acest punct de vedere. Este ca şi cum s-ar cere permise de trecere pentru avioane. MPAA este de partea lui Causby.
     Totul pare să vină ca o consecinţă a acceptării ideii că copyright-ul este o proprietate. Bunul simţ îl sprijină şi, cât timp va face asta, asaltul va doborî tehnologiile Internetului. Consecinţa este o societate mai puţin liberă. Trecutul poate fi cultivat numai dacă identifici proprietarul şi obţii permisiunea lui. Viitorul va fi controlat de mâna moartă a trecutului.