Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     Puzzle

     11. Himera

     Într-o foarte cunoscută povestire de H.G. Wells, un alpinist, Nunez, se află într-o vale izolată din Anzii Peruvieni. Valea este superbă, cu „ape limpezi, păşuni, iar din cauza climatului, pe solul brun, cresc arbori cu fructe excelente“. Dar sătenii care locuiesc acolo sunt, cu toţii, orbi. Nunez vede o oportunitate în asta, „chiorul este rege în ţara orbilor“. Aşa că se hotărăşte să exploateze situaţia şi să trăiască asemenea unui rege.
     Dar nu ajunge foarte repede la scopul propus. Mai întâi trebuie să le explice sătenilor noţiunea de „vedere“. Ei nu înţeleg. Le spune că sunt orbi. Ei nu au în vocabular acest cuvânt. Gândesc îngust. Pe măsură ce descoperă lucrurile pe care el nu le poate face (să audă foşnitul ierbii, de exemplu), ei încarcă să-l controleze. Iar el devine tot mai frustrat. „Nu înţelegeţi, voi sunteţi orbi, iar eu văd!“
     Dar sătenii nu-l lasă în pace. Ei nu văd (un fel de a spune) avantajele puterii sale. Nici măcar tânăra care lui i se pare superbă nu înţelege frumuseţea peisajului înconjurător. Descrierea făcută de Nunez ea nu o crede, nu o înţelege, dar este încântată de cuvintele lui.
     Când Nunez face publică dorinţa sa de a se însura, tatăl ei se opune. „Vezi tu, draga mea, este un idiot. Are iluzii. Nu face nimic ca lumea.“ Şi Nunez este dus la doctorul satului.
     După o atentă examinare, doctorul îşi spune părerea: „Creierul lui este afectat.“
     „Cum?“
     „Chestiile astea cărora le spune ochi, sunt o boală... care-i afectează mintea.“
     Şi doctorul continuă: „Cred că pot să spun cu suficientă certitudine că simpla operaţie de extirpare a corpilor străini ar fi suficientă.“
     „Slavă Domnului că există ştiinţa!“ îi răspunde bătrânul. Şi Nunez este informat despre condiţia necesară pentru a primi mâna logodnicei sale. (Trebuie să citiţi toată povestea, ca să aflaţi ce se întâmplă. Cred în cultura liberă, nu şi în trădarea poantei unei povestiri.)

     Se întâmplă uneori ca gemenii să fuzioneze, producându-se o himeră. O creatură ce are două seturi de ADN. ADN-ul din sânge poate fi diferit de cel din piele. Ideea nu este suficient exploatată de autorii de romane poliţiste. Ei cred în enunţul: „ADN-ul certifică cu siguranţă de 100% prezenţa unei persoane la locul crimei.“
     Înainte să citesc despre himere, aş fi spus că este imposibil. O singură persoană poate avea două seturi de ADN. Ideea ADN-ului este că este codul unic al unei persoane. De fapt, nu numai că gemenii pot avea acelaşi ADN (gemenii identici), dar şi o singură persoană poate avea două seturi (himera).
     Cu cât mai mult mă lupt să înţeleg lupta despre copyright şi cultură, pe care, uneori, am numit-o, pe nedrept, „războiul copyright-ului“, cu atât mai mult mă gândesc că avem de a face cu o himeră. De exemplu, în lupta legată de problema „ce este împărţirea fişierelor prin p2p?“, ambele tabere au dreptate, ambele tabere n-au dreptate. Pe de-o parte, se spune „punerea în comun a fişierelor este asemănătoare cu situaţia în care doi copii înregistrează unul de la altul nişte albume, lucru petrecut fără probleme în ultimii treizeci de ani“. Ceea ce este adevărat, cel puţin în parte. Când îi spun celui mai bun prieten să încerce noul CD pe care l-am cumpărat, dar în loc să-i dau CD-ul îl pun pe un server p2p, este ca şi cum l-aş împrumuta.
     Dar descrierea este falsă în parte. Serverul p2p se află într-o reţea prin care toată lumea are acces la muzica mea. Încă zece mii de „prieteni“ o vor asculta.
     Aşa că, de cealaltă parte, se va spune că este ca şi cum aş fura un CD, ceea ce iar este adevărat, în parte. Dacă atunci când Lyle Lovett scoate un nou album eu, în loc să-l cumpăr, mă duc pe Kazaa şi-l copiez pe gratis, este ca şi cum aş fura un exemplar.
     Deşi nu este în întregime aşa. Dacă fur un CD, magazinul va avea unul mai puţin de vândut. Iar dacă, totuşi, fur unul, amenda va fi de 1000$. Dacă descarc un CD, după RIAA, sunt pasibil de plata a 1.500.000$ drept pagube.
     Adevărul nu se află integral de nici o parte. Şi RIAA şi Kazaa descriu o realitate, au dreptate. Este o himeră. Iar simpla negare a argumentelor aduse de adversar nu rezolvă problema. Ce normă ar trebui să guverneze această situaţie?
     Am putea răspunde că nu-i vorba de nici o himeră. Am putea spune, ca RIAA, că orice punere în comun de fişiere este o crimă. Şi putem acuza familiile, cerându-le daune de milioane de dolari, pentru că au astfel de fişiere pe calculatorul de acasă. Şi am putea obliga universităţile să monitorizeze traficul pentru a se asigura că reţeaua lor nu este utilizată pentru comiterea acestor crime. Aceste măsuri pot fi văzute ca extreme, dar ambele au fost propuse sau chiar implementate.
     Alternativ, am putea spune că totul este doar un împrumut între prieteni. Şi am putea legaliza situaţia. Nici un fel de acuzaţie pentru punerea conţinutului în reţea.
     Şi acest răspuns este posibil. Dar de asemenea ar fi o greşeală. Decât să îmbrăţişăm soluţia extremităţilor, să acceptăm punctele asupra cărora ambele părţi au căzut de acord. Iar dacă voi încheia cartea cu schiţa unui sistem ce ar putea face asta, scopul meu în următorul capitol este acela de a vă demonstra cât de îngrozitor ar fi să acceptăm varianta de toleranţă zero. Nici una din extreme nu ar fi o alternativă viabilă, iar varianta de toleranţă zero ar fi mai rea decât extremele.
     Azi, toleranţa zero devine politica oficială a guvernului. În mijlocul haosului pe care Internetul l-a creeat, a apărut goana după pământuri. Legea şi tehnologia au fost deturnate pentru a da deţinătorilor de copyright un control pe care nu l-au mai avut niciodată. Şi, căzând în acest extremism, s-au pierdut multe oportunităţi.
     Nu vorbesc de oportunitatea puştilor de „a fura“ muzică. Ci de inovaţia comercială şi culturală pe care acest război o ucide. Niciodată nu am mai avut puterea de a răspândi inovaţia atât de larg printre membrii societăţii şi de abia am întrezărit puterea dezlănţuită prin această metodă. Legea este responsabilă pentru lucrurile întâmplate. Iar vice-preşedintele pentru imagine publică al unei firme inovatoare în domeniu, eMusic.com, a spus-o în critica făcută la adresa DMCA:
     „eMusic se opune la piraterie. Suntem distribuitori de materiale sub copyright şi dorim să protejăm acest drept.
     Dar clădirea unei fortăreţe tehnologice, ce închide în ea marile case de discuri, nu este cea mai bună soluţie. Este prea devreme să răspundem la această întrebare. Forţele pieţei acţionează în mod natural şi pot produce un alt model de a face afaceri.
     Aici este punctul critic. Opţiunile făcute de industrie afectează piaţa digitală şi distribuţia pe această piaţă. Ceea ce va duce la influenţarea consumatorilor, atât din punctul de vedere al uşurinţei cu care vor accesa conţinutul digital, cât şi din punctul de vedere al echipamentului necesar. Alegeri greşite făcute la debutul jocului pot întârzia creşterea pieţei, afectând interesele tuturor.“
     În aprilie 2001, eMusic.com a fost cumpărată de Vivendi Universal. Poziţia lor s-a schimbat azi.
     Renunţând la toleranţă nu ucidem pirateria. Sacrifică valori importante pentru cultura noastră şi ucidem din faşă oportunităţi extrem de valoroase.