Cultura liberă, de Lawrence Lessig

     10. Proprietate

     Jack Valenti este preşedinte al MPAA (Motion Picture Association of America) din 1966. A sosit efectiv în Washington, D.C., împreună cu administraţia Lyndon Johnson. Celebra fotografie cu Johnson transpirând în Air Force One după asasinarea preşedintelui Kennedy îl are pe Valenti în fundal. În cei aproape patruzeci de ani în care a condus MPAA, Valenti a devenit cel mai proeminent şi efectiv agent de lobby din Washington.
     MPAA este ramura americană a International Motion Picture Association. A fost înfiinţată în 1922 ca o asociaţie comercială şi menirea ei era de a apăra filmul american de tot mai desele critici la adresa sa. Organizaţia îi reprezintă azi nu numai pe cineaşti, ci şi pe producătorii de televiziune, video şi cablu. Comitetul director este format din preşedinţii celor mai mari producători şi distribuitori de film şi televiziune din Statele Unite: Walt Disney, Sony Pictures Entertainment, MGM, Paramount Pictures, Twentieth Century Fox, Universal Studios şi Warner Brothers.
     Valenti este al treilea preşedinte al MPAA. Nici un alt preşedinte înaintea lui nu a avut aşa mare influenţă asupra organizaţiei, sau asupra cercurilor din Washington. Ca texan, Valenti posedă cea mai importantă calitate a celor din Sud, abilitatea de a părea simplu şi încet, în timp ce ascunde o minte sclipitoare. În aceste zile, Valenti joacă rolul omului umil, simplu. Dar are un MBA la Harvard, este autor a patru cărţi, a terminat liceul la cincisprezece ani şi a zburat în peste douăzeci de misiuni de luptă în Al Doilea Război Mondial. Nu este un oarecine. Când Valenti a ajuns la Washington, a pus mâna pe oraş respectând regulile jocului.
     MPAA a făcut lucruri bune în apărarea libertăţii artistice şi a libertăţii de exprimare pe care se bazează cultura noastră. Redactând sistemul de categorii de audienţă, MPAA a evitat multe neplăceri legate de normarea libertăţii. Dar este un aspect radical şi important în scopul acestei organizaţii. Efortul, dovedit de fiecare gest al lui Valenti, de a redefini noţiunea de „proprietate intelectuală“.
     În 1982, depoziţia sa în faţa Congresului conţinea perfect această strategie:
     „Indiferent de amploarea argumentelor aduse, indiferent de atacuri şi contra-atacuri, indiferent de zgomotul şi agitaţia făcute, oamenii raţionali se vor întoarce către miezul problemei, tema centrală ce animă întreaga dezbatere: proprietarilor de drepturi intelectuale trebuie să li se asigure aceleaşi drepturi şi aceeaşi protecţie ca în orice alt domeniu al proprietăţii. Asta este problema. Asta este întrebarea. Şi ăsta este rostul acestei audieri, iar dezbaterile ce vor urma trebuie să ţină cont.“
     Strategia acestei retorici, ca orice strategie retorică utilizată de Valenti, este strălucitoare şi simplă, strălucitoare pentru că este simplă. „Miezul problemei“ cu care „oamenii raţionali“ se rezumă la: „Proprietarilor de drepturi intelectuale trebuie să li se asigure aceleaşi drepturi şi aceeaşi protecţie ca în orice alt domeniu al proprietăţii.“ Nu trebuie să existe cetăţeni de mâna a doua, ar fi putut continua Valenti. Nu trebuie să existe proprietari de categorie inferioară.
     Această afirmaţie este evidentă şi are efect puternic asupra intuiţiei. Este spusă cu aşa o claritate pentru a face ideea la fel de evidentă ca aceea că ne alegem preşedintele în urma alegerilor libere. Dar, în fapt, în această dezbatere, nu există o altă poziţie mai extremistă decât a lui Valenti. Jack Valenti, oricât de atrăgător şi strălucitor, este poate cel mai extremist personaj legat de „proprietatea intelectuală“. Punctele sale de vedere n-au nici o legătură rezonabilă cu tradiţia noastră legală, chiar dacă manipularea subtilă a acestui texan a redefinit parţial tradiţia, cel puţin la Washington.
     Dacă „proprietatea intelectuală“ este desigur „proprietate“, într-un sens precis, uşor de înţeles pentru orice avocat, nu a fost niciodată cazul, şi nici nu ar trebui să fie, ca „proprietarilor de drepturi intelectuale“ să li se „acorde aceleaşi drepturi şi aceeaşi protecţie ca şi celorlalţi proprietari“. Dacă ar avea aceleaşi drepturi, aceasta ar schimba radical tradiţia.
     Valenti ştie asta. Dar el vorbeşte în numele unei industrii căreia nu-i pasă de tradiţie şi de valorile pe care le implică. Vorbeşte în numele unei industrii ce luptă să restaureze tradiţia răsturnată de britanici în 1710. În lumea pe care schimbările lui Valenti o vor creea, cei puţini şi puternici vor exercita controlul asupra dezvoltării creaţiei.
     Am avut două scopuri în acest capitol. Primul a fost să vă conving că, din punct de vedere istoric, Valenti greşeşte. Al doile a fost să vă conving că ar fi o greşeală să necontrazicem istoria. Am tratat deja diferit drepturile proprietăţii intelectuale faţă de celelalte drepturi de proprietate. Niciodată nu au fost la fel. Şi nici nu trebuie să fie, vreodată, la fel, oricât de contrazisă ar fi intuiţia noastră, pentru că, dacă facem asta, şubrezim şansa creatorilor de a creea. Creativitatea depinde de controlul mai redus al proprietarilor.
     Oraganizaţii ca MPAA, ale căror comitete includ pe cei mai puternici reprezentanţi ai vechii gărzi, au puţine interese, dincolo de retorica lor, pentru ca noul să-i disloce din poziţia lor. Nici o organizaţie nu face asta. Nici o persoană nu face asta. Dar ce este bine pentru MPAA nu este neapărat bine pentru America. O societate ce apără idealurile culturii libere trebuie să păstreze şansa creativităţii de a trata trecutul.

     Pentru a înţelege că este ceva fundamental greşit în argumentele lui Valenti, să ne uităm în Constituţie.
     Autorii ei au iubit „proprietatea“. Într-atât încât au introdus un articol special. Dacă guvernul îţi ia proprietatea, trebuie să-ţi ofere o recompensaţie justă. Constituţia garantează astfel, într-un sens, că proprietatea este sacră. Nu-i poate fi luată proprietarului fără ca acesta să fie recompensat.
     Aceeaşi Constituţie vorbeşte diferit despre ceea ce Valenti numeşte „proprietate intelectuală“. În clauza ce conferă Congresului puterea de a creea „proprietatea intelectuală“, Constituţia cere ca, după un anumit timp, Congresul să ia înapoi acest drept şi să transfere proprietatea în domeniul public. Când Congresul face aşa ceva, când termenul de expirare pentru copyright face ca proprietatea să-ţi fie luată şi pusă în domeniul public, Congresul nu spune nimic de o recompensare. Aceeaşi Constituţie ce solicită o recompensare pentru pământul tău solicită pierderea „proprietăţii intelectuale“ fără nici o recompensă.
     Constituţia pe care o avem în faţă spune că celor două forme de proprietate nu li se acordă aceleaşi drepturi. Ele sunt tratate diferit. Valenti nu cere deci doar o modificare a tradiţiei, ci o modificare a Constituţiei însăşi.
     O modificare a Constituţiei nu este o greşeală în sine. O bună parte din conţinutul ei iniţial era greşit. Constituţia din 1789 accepta sclavia, lăsa ca o parte din senatori să fie numiţi, nu aleşi, făcea posibil ca colegiul electoral să producă o egalitate între preşedinte şi vice-preşedinte (cum s-a întâmplat în 1800). Autorii au fost extraordinari, dar sunt gata să admit că au făcut şi greşeli. De atunci am scăpat de aceste greşeli şi este posibil să existe şi altele pe care să le descoperim şi să le modificăm. Argumentul meu nu este acela că, dacă Jefferson a propus aşa şi noi să facem la fel.
     Dimpotrivă, argumentul meu este că, dacă Jefferson a făcut aşa, să înţelegem de ce a făcut-o. De ce autorii, fanatici ai proprietăţii cum erau, au respins acordarea de drepturi similare proprietăţii intelectuale cu cele acordate celorlalte forme de proprietate? De ce au spus că trebuie să existe domeniul public?
     Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să avem o perspectivă asupra istoriei aceste „proprietăţi intelectuale“ şi a controlului pe care îl permite. O dată ce vedem limpede cât de diferit au fost definite aceste drepturi, vom fi într-o poziţie mai bună pentru a pune întrebarea aflată în centrul acestui război: nu dacă proprietatea intelectuală trebuie apărată, ci cum? Nu dacă întărim drepturile acordate prin lege, ci cum să arate aceste drepturi? Nu dacă artistul trebuie plătit, ci cum să funcţioneze instituţia ce asigură această plată pentru ca ea să asigure şi dezvoltarea culturii.
     Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să vorbim la modul general despre cum acest tip de proprietate este protejat. Dincolo de limbajul îngust pe care-l permite legea. În Code and Other Laws of Cyberspace am folosit un model simplu pentru a obţine această perspectivă. Pentru orice drept sau normă, acest model pune problema cum interacţioneayă cele patru modalităţi de normare pentru a întări sau slăbi proprietatea. Iată diagrama:

     În centrul imaginii se află punctul asupra căruia se exercită normarea: individul sau grupul ţintă, deţinătorul drepturilor. (În fiecare caz, îl putem descrie ca drept normat.) În jurul punctului sunt cele patru căi prin care individul sau grupul sunt normaţi – constrânşi sau favorizaţi. Legea este cea mai evidentă constrângere (cel puţin pentru avocaţi). Constrânge prin pedepsele date după ce a fost încălcat setul de reguli stabilit în avans. Aşa că, de exemplu, dacă încalci dreptul Maddonei copiind o melodie de pe ultimul ei album şi punând-o pe web, poţi fi pedepsit cu o amendă de 150.000$. Amenda este o pedeapsă după violarea unei reguli date anterior. Este impusă de stat.
     Normele sunt alt fel de constrângeri. Şi ele pedepsesc un individ pentru violarea unei reguli. Dar pedeapsa este impusă de comunitate, nu (sau nu numai) de stat. Poate că nu există o lege pentru scuipat, dar asta nu înseamnă că nu vei fi pedepsit dacă scuipi pe jos într-o sală de cinematograf. Pedeapsa poate că nu este la fel de dură, depinde de comunitate, dar, uneori, poate fi chiar mai aspră decât aceea impusă de stat. Diferenţa nu este dată de asprimea regulii, ci de sursa ce o impune.
     Piaţa este a treia constrângere. Constrânge prin efectul enunţului: poţi să faci X dacă plăteşti Y, sau plăteşti M, dacă faci N. Aceste constrângeri nu sunt independente de legi sau de norme, legea defineşte ce poate fi cumpărat, normele stabilesc ce poate fi vândut. Dar dat fiind setul de norme şi de legi ale proprietăţii, piaţa impune comportamentul.
     În fine, misterioasa „arhitectură“ – modul în care mediul în sine, legile naturii, constrâng comportamentul. Un pod prăbuşit te constrânge să alegi alt drum. Ca şi piaţa, arhitectura nu constrânge prin pedepse după încălcarea normei. Ca şi piaţa, acţionează prin condiţii manifestate simultan. Ele nu sunt impuse de contracte legalizate, sau de poliţia ce-i pedepseşte pe hoţi, ci de natură, de „arhitectură“. Dacă un bolovan de câteva sute de kile îţi blochează drumul, legea gravităţii este vinovată de constrângere. Dacă un bilet de 500$ stă între tine şi zborul tău către New York, piaţa este vinovată de constrângere.
     Primul punct despre aceste modalităţi de normare este evident: ele interacţionează. Restricţiile impuse de una pot fi întărite de cealaltă. Sau pot subminate.
     Al doilea punct este o consecinţă: dacă dorim să înţelegem libertatea efectivă de a face un anumit lucru, trebuie să luăm în considerare interacţiunea celor patru. Fie că există sau nu alte constrângeri (pot exista, nu consider că modelul meu este exhaustiv), acestea patru sunt cele mai semnificative şi orice entitate regulatoare (având ca scop constrângerea sau eliberarea) trebuie să ţină cont de interacţiunea acestor patru.
     Să tratăm, de exemplu, „libertatea“ de a conduce o maşină cu viteza maximă. Libertate în parte restricţionată de lege: limitele de viteză spun cât de repede poţi să mergi într-un anumit loc. Limitată în parte de arhitectură: denivelările îi moderează pe şoferii raţionali. Dar şi de piaţă: consumul de benzină creşte vertiginos cu creşterea vitezei, iar costul constrânge şi el viteza. În sfârşit, normele comunităţii pot sau nu să constrângă. Mergi cu 80 km/h în dreptul unei şcoli şi vei fi admonestat de comunitate. Aceeaşi normă nu va fi la fel de eficientă noapte, într-un alt loc.
     Punctul final despre acest model simplu este: în timp ce aceste patru modalităţi sunt independente, legea le afectează în mod special pe celelalte trei. Legea creşte sau descreşte efectul celorlalte trei. Legea poate fi utilizată pentru creşterea taxelor aplicate benzinei, aşa că o să conduci şi mai încet. Legea poate impune apariţia mai multor denivelări pentru reducerea vitezei. Legea poate favoriza finanţarea unor campanii care să stigmatizeze comportamentul vitezomanilor în faţa opiniei publice. Sau legea poate solicita ca alte legi să fie mai stricte: o lege federală pentru coborârea vitezei maxime admise.

Aceste constrângeri se pot schimba şi chiar sunt schimbate. Pentru a înţelege modul efectiv în care sunt protejate libertatea şi proprietatea în orice moment, trebuie să urmărim evoluţia schimbărilor în timp. O restricţie impusă de o modalitate poate fi suspendată de către cealaltă. O libertate oferită de una poate fi restrânsă de alta.