Cultura liberă, de Lawrence Lessig

Arhitectura şi legea: forţa
     Dispariţia utilizării nenormate va schimba multe, dar o a doua schimbare apropo de Internet îi multiplică efectul. Această schimbare nu se referă la norme, ci la cum sunt ele aplicate.
     Înainte de lumea digitală, legea era aceea care, în general, controla dacă a fost sau nu încălcat copyright-ul. Legea, adică tribunalul, adică judecătorul: un om educat în tradiţia legii şi cunoscând echilibrul necesar impus de tradiţie, singurul în măsură să spună cum îţi este îngrădită libertatea prin lege.
     Este o istorie celebră aceea a luptei între Fraţii Marx şi Warner Brothers. Fraţii Marx au intenţionat să facă o parodie după Casablanca. Studioul Warner Brothers a obiectat. Au trimis o scrisoare dură, ameninţîndu-i cu consecinţele legale pe care le poate avea gestul lor.
     Fraţii Marx au răspuns în acelaşi fel. Le-au spus Fraţilor Brothers că „Fraţii Marx erau fraţi cu mult înainte să fie ei“. Adică ei erau proprietarii marcii Fraţii (Brothers), iar dacă Warner Brothers insista să păstreze controlul asupra filmului Casablanca, atunci ei deţin controlul asupra brothers.
     O pretenţie absurdă, desigur, deoarece nici o curte n-ar fi acceptat cazul.
     Pe Internet, totuşi, nu există nici un control al regulilor absurde, deoarece pe Internet, din ce în ce mai mult, legile nu sunt aplicate de oameni, ci de maşini: legile, aşa cum sunt interpretate de deţinătorul drepturilor, sunt înscrise în tehnologia ce livrează conţinutul. Codul dictează, nu legea. Iar problema cu codul este că, spre deosebire de lege, lui nu-i este ruşine. Codul nu înţelege umorul Fraţilor Marx. Consecinţele nu sunt deloc amuzante.
     Să luăm în discuţie „viaţa“ programului meu Adobe eBook Reader.
     E-book este o carte livrată în format electronic. O Adobe eBook nu este o carte publicată de Adobe, Adobe doar a produs software-ul utilizat de editor pentru publicarea cărţii. Ei au furnizat tehnologia, iar editorul distribuie conţinut utilizând acea tehnologie.
     Iată cum arată versiunea mea veche de Adobe eBook Reader:

     Aşa cum se vede, am o mică colecţie de e-books în bibliotecă. Unele reproduc un conţinut aflat în domeniul public: Middlemarch, de exemplu, este în domeniul public. Altele reproduc conţinut ce nu se află în domeniul public. Chiar cartea mea, The Future of Ideas, încă nu este în domeniul public.
     Să luăm, mai întâi, Middlemarch. După un click pe carte, apare o copertă, apoi un buton „Permissions“.
     Dacă dau click pe buton, descopăr permisiunile acordate de editor.

După eBook Reader, am voie să copiez în calculator zece pasaje de text la fiecare zece zile. (Până acum n-am copiat nici un pasaj. Mai am dreptul să tipăresc zece pagini la zece zile. În sfârşit, am dreptul să ascult cartea citită.
Iată şi un e-book pentru altă carte din domeniul public (inclusiv traducerea): Politicele, de Aristotel.

Conform drepturilor menţionate, nu am dreptul la nici un pasaj copiat, la nici o pagină tipărită. Pot, din fericire, să ascult cartea.

În fine, şi cel mai stânjenitor, iată permisiunile acordate pentru prima versiune ca e-book a cărţii mele The Future of Ideas:

     Nu copiez, nu tipăresc, nici măcar nu o ascult!
     Acum, Adobe eBook Reader numeşte toate astea „permisiuni“, ca şi cum editorul ar avea dreptul să controleze cum utilizez eu aceste lucrări. Pentru operele sub copyright, desigur că deţinătorul are puterea – până la limita acordată prin lege. Dar pentru operele ce nu se află sub copyright, nu este conferită o astfel de putere. Dacă exemplarul meu din Middlemarch spune că am dreptul să copiez zece fragmente în decursul a zece zile, asta înseamnă, de fapt, că eBook Reader i-a dat editorului capacitatea de a controla cum utilizez cartea pe calculatorul meu, mult peste nivelul de control stipulat prin lege.
     Controlul vine din cod, din tehnologia pe baza căreia „trăieşte“ această e-book. Dacă ni se spune că astea sunt permisiunile, astea nu sunt „permisiuni“ în sensul pe care îl cunoaştem. Când un adolescent primeşte „permisiunea“ să vină acasă la miezul nopţii şi se întoarce la două dimineaţa, ştie că va fi pedepsit. Când Adobe eBook Reader spune că am permisiunea să fac zece copii, asta înseamnă că nu voi mai putea să fac altele. La fel şi cu restricţia aplicată la tipărire: după zece pagini, eBook Reader nu va mai trimite nimic la imprimantă. La fel şi cu restricţia legată de ascultarea cărţii mele. Compania nu te va da în judecată pentru că ai încălcat permisiunea, ci pur şi simplu apeşi degeaba butonul, maşina nu ascultă comanda.
     Acesta este un control, nu o permisiune. Imaginaţi-vă o lume în care Fraţii Marx vând editoare de text şi, când încerci să scrii Warner Brothers, cuvântul Brothers este şters automat.
     Acesta este viitorul legii: nu atât lege a copyright-ului cât cod al copyright-ului. Controlul asupra accesului la conţinut nu mai trebuie ratificat de tribunal, controlul este înscris de programatori în cod. Iar dacă un control specificat în lege poate fi interpretat de un judecător, controlul inclus în tehnologie nu are nici un element de evaluare.
     Cât de important este lucrul acesta? Nu este întotdeauna posibil să ocoleşti controlul inclus în tehnologie? Aplicaţiile se vând, de obicei, cu tehnologii ce limitează posibilitatea ca utilizatorii să le copieze, dar acestea sunt uşor de depăşit. De ce nu ar fi uşor de ocolit şi aceste protecţii?
     Dar de abia am zgâriat suprafaţa problemei. Să ne întoarcem la Adobe eBook Reader.
     La începuturile existenţei programului Adobe eBook Reader, Adobe a trăit un coşmar în domeniul relaţiilor publice. Printre cărţile ce le puteai descărca gratuit de pe site se afla şi Alice în Ţara Minunilor. O carte minunată, aflată în domeniul public. La click pe butonul cu permisiunile, am aflat că:

     Era o carte pentru copii, din domeniul public, pe care nu puteai să o copiezi, să o împrumuţi, să o asculţi!
     Coşmarul a pornit de la ultima „permisiune“. Textul nu preciza că nu ai voie să utilizezi butonul Read Aloud, ci că nu ai voie „to read aloud“ (să citeşti cu voce tare). Asta i-a făcut pe unii oameni să creadă că Adobe restricţiona dreptul părinţilor, de exemplu, de a citi cartea copiilor, ceea ce părea cel puţin absurd.
     Adobe a răspuns imediat că ar fi absurd să se creadă aşa ceva. Era evident vorba de restricţia legată de butonul Read Aloud. Dar Adobe nu a răspuns la întrebarea: Adobe este de acord ca utilizatorul să fie liber să „spargă“ codul pentru a elimina restricţia? Dacă o companie (să-i spunem Elcomsoft) a dezvoltat un program capabil să dezactiveze controlul tehnologic inclus în Adobe eBook pentru ca o persoană oarbă, să spunem, să poată utiliza calculatorul pentru a asculta cartea, ar considera Adobe această utilizare conformă cu bunele uzanţe? Adobe nu a răspuns pentru că răspunsul, oricât de absurd ar părea, este că nu.
     Scopul nu este să condamnăm Adobe. Adobe este printre companiile cele mai inovative ce încearcă să păstreze un echilibru între accesul liber şi îngrădiri în accesul la conţinut. Dar tehnologia Adobe permite controlul şi Adobe trebuie să apere acest control. Este de înţeles, chiar dacă pare absurd.
     Pentru a privi totul într-un context perfect absurd, să spunem o poveste similară.
     Gândiţi-vă la robotul-căţel „Aibo“, realizat de Sony. Aibo învaţă giumbuşlucuri şi te urmează peste tot. Mănâncă doar electricitate şi nu lasă mizerie în urmă.
     Aibo este ieftin şi popular. Fanii au înfiinţat cluburi pentru a povesti despre el. Un împătimit anume a pornit un site dedicat informaţiilor despre Aibo: aibopet.com (şi aibohack.com duce tot acolo) şi a furnizat informaţii despre cum îl poţi învăţa pe Aibo să facă şi alte lucruri decât cele învăţate de la Sony.
     „Învăţa“ are un sens special. Aibo sunt calculatoare drăguţe. Înveţi un calculator să facă altceva programându-l diferit. Altfel spus, faptul că aibopet.com dădea informaţii despre cum să-l înveţi pe căţel însemna că utilizatorii erau învăţaţi să spargă codul robotului-căţel.
     Dacă nu eşti programator, sau nu cunoşti programatori, hack are conotaţii negative. Pentru programatori, este un termen pozitiv, înseamnă un cod ce permite programului să facă mai mult decât era el gândit să facă. Dacă ai cumpărat o imprimantă nouă pentru un calculator vechi, este posibil ca driverele să nu funcţioneze. Aflat în situaţia asta, te bucuri dacă descoperi un hack pe net, scris de cineva ca să permită şi calculatorului tău să dialogheze cu imprimanta.
     Unele modificări sunt uşor de făcut. Altele incredibil de dificil. Hackerii, ca orice comunitate competitivă, îi pun mereu la încercare pe ceilalţi prin sarcini tot mai dificil de îndeplinit. Există un respect legat de talentul în acest domeniu. Există şi un respect aparte pentru cei care rămân între graniţele eticii.
     Fanul Aibo făcuse un pic din toate astea când împărtăşise lumii un fragment de cod ce-l învăţa pe Aibo să danseze jazz. Căţelul nu era programat să facă aşa ceva. Era o meştereală inteligentă şi robotul devenea mai inteligent decât fusese proiectat de Sony.
     Am povestit toate astea în diverse contexte, în Statele Unite şi peste graniţă. O dată am fost întrebat de un ascultător dacă, în Statele Unite, le este permis câinilor să danseze jazz. Aşa că să fie limpede: pentru nimeni nu este o crimă să danseze jazz. Şi nici nu ar trebui să fie o crimă (deşi mult nu mai este până acolo) să-ţi înveţi robotul să danseze. Este o activitate perfect legală. Ne putem imagina că autorul site-ului aibopet.com se gândea: „Ce ar putea fi rău în a-l învăţa să danseze?“
     Să lăsăm căţelul să doarmă câteva clipe şi să ne întoarcem către un material pregătit de Ed Felten, de la Princeton, pentru o conferinţă. El este o persoană cunoscută şi respectată, a fost angajat de guvern în cazul Microsoft pentru a verifica în ce măsură sunt adevărate declaraţiile Microsoft apropo de ce se poate şi ce nu se poate face cu codul său. În acel proces, el a fost strălucit şi nu şi-a pierdut cumpătul. Sub puternicul bombardament executat de avocaţii Microsoft, a rămas în picioare. Nu putea fi redus la tăcere, pentru că ştia foarte bine ceea ce ştia.
     Dar curajul lui a fost testat cu adevărat în aprilie 2001. Lucra, împreună cu colegii săi, la materialele pentru conferinţă. Tema era descrierea slăbiciunilor din sistemul de criptare dezvoltat de Secure Digital Music Initiative, gândit ca o tehnică pentru distribuirea muzicii.
     Coaliţia SDMI avea ca scop o tehnologie care să permită proprietarilor de drepturi un mai bun control asupra conţinutului distribuit prin Internet. Utilizând criptarea, SDMI spera să dezvolte un standard ce ar fi permis deţinătorului să spună „această muzică nu poate fi copiată“, iar calculatoarele n-ar fi ascultat de această comandă. Tehnologia era o parte a unui sistem de control „de încredere“, ce ar fi dat deţinătorilor de conţinut o mai mare încredere în Internet.
     Când SDMI s-a gândit că este aproape de standard, a lansat un concurs. În schimbul codului pus la îndemâna lor, concurenţii trebuiau să încerce să-l spargă şi, dacă reuşeau, să raporteze problemele descoperite.
     Felten şi echipa lui şi-au făcut rapid o imagine despre sistem şi au văzut slăbiciunile: orice sistem de criptare suferă de aceleaşi slăbiciuni şi Felten s-a gândit să sublinieze acest lucru.
     Să vedem ce a făcut. Încă o dată, suntem în Statele Unite, avem libertatea cuvântului, şi nu doar pentru că aşa spune legea, ci pentru că este o idee măreaţă. O adevărată tradiţie a exprimării libere încurajează critica. Iar critica, în schimb, duce la perfecţionarea oamenilor sau ideilor criticate.
     Felten şi echipa lui pregăteau un material despre slăbiciunile tehnologiei. Un material pentru mediul academic, de neînţeles pentru publicul larg. Dar care arăta foarte clar slăbiciunile sistemului SDMI şi de ce acesta nu va fi un succes.
     Ce uneşte pe Felden şi pe aibopet.com sunt scrisorile primite. Aibopet.com a primit o scrisoare de la Sony. Deşi un câţel dansator de jazz este perfect legal, Sony scria:
     „Site-ul dumneavoastră conţine informaţii despre cum poate fi ocolit sistemul de protecţie al Aibo, ceea ce constituie o violare a prevederilor Digital Millenium Copyright Act.“
     Dar şi un material destinat mediului academic şi care descria slăbiciunile în sistemul de criptare era perfect legal, însă şi Felten a primit o scrisoare de la RIAA în care se spunea:
     „O dezvăluire a informaţiilor obţinute în urma participării la concurs ar fi dincolo de activităţile permise prin regulament şi v-ar acuza, pe dumneavoastră şi pe materialele emise, sub Digital Millenium Copyright Act.“
     În ambele cazuri, această lege orwelliană a fost invocată pentru a controla răspândirea informaţiilor. Digital Millenium Copyright Act făcea o crimă din răspândirea lor.
     DMCA a apărut ca răspuns al deţinătorilor de copyright la spaima lor de ciberspaţiu. Teama lor era că murea orice control, aşa că trebuiau găsite tehnologii compensatoare. Aceste noi tehnologii trebuiau să fie tezhnologii de protecţie a copyright-ului. Era cod menit să modifice codul original al Internetului, pentru a restabili o oarecare protecţie.
     DMCA era o lege, codul legal menit să întărească acţiunea codului software, amândouă sprijinind codul copyright-ului.
     Dar DMCA nu era redactată ca să protejeze lucrările sub copyright, ci ca să interzică căile şi mijloacele prin care sunt atacate metodele de protecţie, indiferent dacă a fost sau nu violat materialul aflat sub copyright.
     Aibopet.com şi Felten demonstrează asta. Pasionatul de Aibo spărsese codul de protecţie pentru a-l învăţa pe robot să danseze. Şi utilizase material aflat sub copyright, dar site-ul nu era comercial şi nu înlesnea alte încălcări ale copyright-ului, aşa că era vorba de o utilizare conform bunelor uzanţe. O astfel de utilizare nu te apără de DMCA. Problema nu mai este că ai utilizat material sub copyright, ci că i-ai distrus protecţia.
     Ameninţarea împotriva lui Felten era mai atenuată, dar se baza pe acelaşi raţionament. Publicând un material despre cum poate fi ocolit un sistem de protecţie, aşa cum argumenta RIAA, Felten distribuia o metodă pentru ocolirea sistemului de protecţie. Chit că el nu încălcase nici un drept de copyright, ar fi permis altora să o facă.
     Exemplele cu Aibo şi RIAA demonstrează cum deţinătorii de copyright înclină balanţa drepturilor conferite lor prin lege. Utilizând codul, îngrădesc utilizarea conform bunelor uzanţe, utilizând DMCA îi pedepsesc pe cei care încearcă să ocolească această restricţie impusă prin cod. Tehnologia devine un mijloc prin care buna uzanţă este eliminată, iar DMCA asigură cadrul legal.
     În acest fel codul devine lege. Controlul inclus în tehnologie devine o regulă, extinde legea, creşte gradul de normare, chiar asupra zonelor nenormate. Codul devine lege, codul extinde legea, astfel încât deţinătorii de copyright pot trimite scrisori cu au fost cele primite de aibopet.com şi Felten.
     Există şi un ultim aspect al interacţiunii între lege şi arhitectura mediului. Este uşurinţa cu care încălcarea legii poate fi detectată. Spre deosebire de retorica iniţială a anonimităţii pe Internet, date fiind schimbările apărute astfel, este din ce în ce mai uşor să fii identificat.
     Să ne imaginăm că suntem membrii unui club Star Trek. Ne întâlnim în fiecare lună să povestim diverse şi să interpretăm scenete. Unul îl interpretează pe Spock, altul pe Căpitanul Kirk. Caracterele vin din povestea originală, noi ne jucăm cu ele.
     Înainte de Internet, era o activitate în întregime nenormată. Indiferent ce se întâmpla în club, nu aveai de a face cu poliţia apropo de copyright. Puteai acolo să faci ce vrei cu această piesă din cultura noastră. Puteai să construieşti pe baza ei fără să-ţi fie teamă de controlul legii.
     Dacă mutăm clubul pe Internet şi permitem şi altora să ni se alăture, lucrurile vor sta diferit. Roboţii lansaţi pe internet ca să descopere încălcările legii copyright-ului ne vor găsi repede. Ficţiunile publicate acolo de membrii clubului vor atrage atenţia avocaţilor. Şi ignorarea ameninţărilor venite de la ei va fi costisitoare. Legea este eficientă, pedepsele sunt mari şi procesele sunt judecate rapid.
     Această schimbare în puterea efectivă a legii este cauzată de uşurinţa cu care poate fi modificată această lege. Iar echilibrul este stricat. Ca şi cum maşina ar transmite permanent viteza cu care conduci, iar statul ar urma să-ţi trimită automat amenzile. Cam asta se întâmplă aici.