Cultura liberă, de Lawrence Lessig

Legea: scopul
     „Scopul“ copyright-ului înseamnă paleta de drepturi garantate prin lege. Scopul copyright-ului s-a schimbat şi el dramatic în America. Aceste schimbări nu sunt în mod necesar rele. Dar trebuie să înţelegem extinderea schimbărilor făcute pentru a păstra dezbaterea în context.
     În 1790, scopul era restrâns. Erau protejate hărţile, planşele şi cărţile. Asta nu proteja, de exemplu, muzica sau arhitectura. Mai mult, dreptul garantat prin copyright dădea autorului dreptul exclusiv de a publica opera. Asta însemna că era violat copyright-ul doar dacă altcineva republica opera fără permisiunea autorului. În fine, dreptul garantat prin copyright era un drept exclusiv referitor la o carte anume. Dreptul nu se extindea asupra a ceea ce avocaţii numesc „opere derivate“. Nu acoperea dreptul altcuiva decât autorul să traducă opera sau s-o adapteze în diverse forme (cum ar fi o piesă de teatru ca adaptare a unui roman).
     Şi acestea s-au schimbat dramatic. Dacă azi este greu de descris conturul general al copyright-ului, el acoperă practic orice operă de creaţie adusă la o formă tangibilă. Acoperă muzica şi arhitectura, teatrul şi programele de calculator. Dă proprietarului nu numai dreptul exclusiv de „a publica“ opera, dar şi dreptul exclusiv de a controla nu numai opera sa ci şi toate operele derivate din opera sa. În acest fel, drepturile acoperă mai multe activităţi creative, le protejează pe larg şi le protejează de apariţia unor opere bazate într-un mod semnificativ pe opera iniţială.
     În acelaşi timp în care scopul era extins, unele limitări au fost relaxate. Am descris eliminarea procesului de reînnoire din 1992. Dincolo de reînnoire, după legea americană, exista procesul de înregistrare a unei opere înainte ca ea să beneficieze de protecţie. Ca şi solicitarea ca orice operă înregistrată să fie marcată cu celebrul semn ©. Şi, pentru cea mai mare parte a istoriei legii, exista obligaţia ca o copie a operei să fie depozitată în grija guvernului înainte ca copyright-ul să o protejeze.
     Necesitatea înregistrării era motivul pentru care, în primii ani, nu se ceruse copyright pentru marea majoritate a operelor. Din nou, 95% din operele eligibile nu fuseseră înregistrate. Regula reflecta norma: marea majoritate a operelor nu aveau nevoie de aşa ceva şi au fost înregistrate cele, puţine, pentru care era nevoie în mod evident. Acelaşi motiv justifica şi marcarea operei, pentru a şti dacă ea se află sau nu sub copyright. Solicitarea ca o copie a operei să fie depusă spre păstrare era făcută pentru ca să existe cu siguranţă undeva un exemplar atunci când opera intră în domeniul public.
     Toate aceste „formalităţi“ au fost abolite când s-a hotărât ca sistemul american să-l urmeze pe cel european. Acum nu mai este nevoie să înregistrezi opera pentru a fi protejat, copyright-ul este automat, există fie că marchezi sau nu cu © şi există indiferent dacă oferi sau nu o copie spre păstrare.
     Să luăm un exemplu practic pentru a înţelege diferenţele.
     Dacă în 1790 scriai o carte şi te aflai printre cei 5% care o înregistrau, atunci legea te proteja de editorul ce ţi-ar fi luat opera ca să o pubice fără permisiunea ta. Scopul era de a reglementa activitatea editorilor şi a preveni competiţia neloială. În 1790 erau 174 de editori în Statele Unite. Legea era o normă aplicabilă unei părţi minuscule a pieţei – editorii.
     Actul îi lăsa pe ceilalţi creatori în afara oricărui regulament. Dacă îţi copiam poemul de mână, o dată şi încă o dată, ca o modalitate de a-l învăţa, acţiunea mea nu era normată de legea din 1790. Dacă îţi luam romanul şi scriam o piesă bazată pe el, sau îl traduceam, sau îl prescurtam, nici una din aceste activităţi nu era luată în seamă. Aceste activităţi creatoare rămâneau libere, în timp ce activitatea editorilor era restrânsă.
     Azi lucrurile stau cu totul altfel. Dacă scrii o carte, ea este protejată automat. Şi nu numai cartea. Orice e-mail, notă lăsată soţiei, orice act creativ într-o formă tangibilă, toate sunt protejate automat. Nu este nevoie să treci prin procesul de înregistrare. Protecţia urmează creaţiei, nu ai nimic de făcut.
     Această protecţie îţi dă dreptul (cu excepţia unei palete de utilizări conform bunelor uzanţe) să controlezi cum copiază opera ceilalţi, fie că vor să o republice, fie că vor doar să împărtăşească cuiva un fragment.
     Asta este partea vizibilă. Orice sistem de copyright controlează editarea. Dar există şi o parte mai puţin vizibilă. Protecţia împotriva „operelor derivate“. Dacă scrii o carte, nimeni nu poate face un film din ea fără permisiunea ta expresă. Nimeni nu o poate traduce fără permisiune. Nimeni nu poate face o ediţie prescurtată fără permisiune. Toate aceste opere derivate sunt controlate de deţinătorul dreptului. Cu alte cuvinte, copyright nu este un drept exclusiv doar asupra scrierii tale, ci şi asupra unei largi palete de scrieri inspirate din ea.
     Acest drept asupra operelor derivate li s-ar fi părut bizar întemeietorilor, dar a devenit o a doua natură pentru noi. Iniţial, această extindere a apărut pentru a rezolva problema plagiatului. Dacă scriu o carte, poate cineva să schimbe un singur cuvânt în ea şi să pretindă că este o lucrare nouă? Evident că această posibilitate ar fi transformat într-o glumă copyright-ul, aşa că legea a inclus şi aceste modificări posibile.
     Prevenind acest caz, legea a dat o putere uluitoare celor care se opun culturii libere – uluitoare dacă stai să te gândeşti că ea se aplică nu numai celor ce editează în scop comercial, ci oricui are un calculator. Înţeleg ce este greşit în a copia şi a vinde opera cuiva. Dar, oeicât de rău ar fi, transformarea operei este un alt fel de rău. Unii nu privesc această transformare ca rea, consideră că legea nu ar trebui să protejeze operele derivate. Chiar dacă nu mergeţi atât de departe, este limpede că nu este vorba de piraterie.
     Azi, legea tratează aceste două cazuri în acelaşi fel. Pot să mă adresez unui tribunal când îmi piratezi cartea. La fel şi dacă o transformi. Cele două utilizări ale operei mele sunt tratate la fel.
     Şi asta poate să pară corect. Dacă scriu o carte, de ce să i se permită cuiva să scrie un scenariu pornind de la ea şi să câştige bani fără să mă plătească, fără să amintească numele meu? Sau, dacă Disney a dat viaţă personajului Mickey Mouse, de ce să fac jucării cu Mickey Mouse şi să comercializez ceea ce a creat Disney?
     Acestea sunt argumente bune şi punctul meu de vedere nu este că, în general, operele derivate sunt justificate. Dar dacă se face o modificare semnificativă a operei?