Cultura liberă, de Lawrence Lessig

De ce Hollywood are dreptate
Primul punct evident al acestui model dezvoluie de ce, sau cum, are Hollywood dreptate. Mercenarii copyright-ului s-au adresat Congresului şi tribunalelor pentru a apăra copyright-ului. Modelul ne arată de ce acţiunea lor are sens.
Să spunem că acesta ar fi fost modelul înainte de apariţia Internetului:

     Era un echilibru între lege, norme, piaţă şi arhitectură. Legea limita capacitatea de a copia şi distribui conţinutul, impunând pedepse celor care o încălcau. Aceste pedepse erau dublate de tehnologiile ce îngreunau procesul de copiere şi distribuţie (arhitectura) şi de costul ridicat pentru acest proces (piaţa). Pedepsele erau dublate şi de norme pe care toţi le cunoşteam, dar copiii făceau copii după înregistrările prietenilor. Utilizarea materialului aflat sub copyright era o încălcare a legii, dar normele societăţii (cel puţin înainte de Internet) nu se implicau în această încălcare.
     Şi a apărut Internetul, sau, mai precis tehnologia de distribuţie de MP3 prin p2p. Constrângerile date de arhitectură şi de piaţă s-au schimbat dramatic. În timp ce amândouă au relaxat situaţia copyright-ului, normele s-au asprit. Fericitul echilibru (cel puţin pentru aceşti luptători) al vieţii înainte de Internet s-a transformat într-o adevărată anarhie după Internet.
     Aceasta este justificarea şi sensul răspunsului. Tehnologia s-a schimbat, spun mercenarii, şi, ca efect al acestei schimbări, ce afectează piaţa şi normele, s-a pierdut echilibrul. Este Irakul după căderea lui Saddam, dar nici un guvern nu justifică acţiunea.

     Nici analiza, nici concluziile ce urmează nu sunt noi pentru mercenari. Într-o scrisoare deschisă adresată în 1995 Departamentului pentru Comerţ (puternic influenţat de mercenarii copyright-ului), fuseseră deja identificate modalităţile de normare ca răspuns la problemă. Ca răspuns la schimbările provocate de Internet, se propunea: 1. Congresul să întărească legile proprietăţii intelectuale; 2. afacerile să abordeze tehnici de marketing inovative; 3. producătorii de tehnologie să dezvolte software-ul necesar pentru protejarea materialului sub copyright şi 4. profesorii să educe elevii pentru a apăra copyright-ul.
     Aceste strategii erau cele de care copyright-ul avea nevoie dacă era să se păstreze echilibrul existent înaintea apariţiei Internetului. Şi spre ele împingeau industriile legate de conţinut. Este un obicei american să se considere viaţa liniştită şi ferictă ca un drept şi să se recurgă la lege când apare ceva ce schimbă această viaţă fericită. Proprietarii ce trăiesc într-o luncă inundabilă nu ezită să facă apel la guvern pentru a le reconstrui proprietăţile, o dată şi încă o dată, când o inundaţie (arhitectura) le spulberă proprietatea. Fermierii n-au nici cea mai mică ezitare să apeleze la guvern când un virus (arhitectura) le devastează recoltele. Sindicatele n-au nici o ezitare să apeleze la guvern când importurile (piaţa) le distrug industria.
     Aşa dar, nu-i nimic rău sau surprinzător că industria conţinutului a pornit o campanie pentru a fi protejată de consecinţele distrugătoare ale inovării tehnologice. Şi aş fi ultimul care să spună că tehnologia transformatoare a Internetului nu are un efect profund asupra modalităţii în care această industrie îşi vede de afacerile ei, asupra structurii veniturilor ei.
     Dar numai pentru că un interes particular solicită sprijinul guvernului nu înseamnă automat că acest sprijin trebuie acordat. Şi numai pentru că tehnologia a slăbit o modalitate de a face afaceri, nu înseamnă că guvernul trebuie să intervină pentru a sprijini vechea modalitate. Kodak, de exemplu, a pierdut peste 20% din piaţa peliculei foto duă apariţia tehnologiilor digitale. Crede cineva că guvernul trebuie să interzică aceste tehnologii pentru a sprijini Kodak? Autostrăzile au scăzut veniturile din transportul de marfă pe care le obţinea calea ferată. Consideră cineva că trebuie eliminate autocamioanele de pe şosele pentru a proteja calea ferată? Mai aproape de tema cărţii, telecomenzile au slăbit efectul reclamei televizate (este mai uşor acum să treci pe alt canal când te plictiseşte reclama) şi au slăbit piaţa de publicitate prin acest mediu. Crede cineva că trebuie limitată acţiunea telecomenzilor pentru a întări televiziunea comercială? (Poate limitând funcţionalitatea la o secundă, sau permiţând schimbarea canalelor la mai mult de o oră?)
     Răspunsul evident la aceste întrebări evident retorice este că nu. Într-o societate liberă, pe o piaţă liberă, sprijinită de piaţa liberă şi libertatea întreprinzătorilor, rolul guvernului nu este de a sprijini un anumit tip de afacere împotriva alteia. Rolul lui nu este de a alege învingătorii şi ai proteja de eventuale pierderi. Dacă guvernul ar face asta în general, nu ar mai exista nici un progres. Aşa cum Bill Gates, preşedintele Microsoft, scria în 1991, într-un memoriu ce critica acordarea de patente pentru software, „companiile aflate deja pe piaţă au un interes în a exclude competitorii ce apar“. Şi, împotriva celor aflaţi la început de drum, companiile mari au toate mijloacele. (Gândiţi-vă la RCA şi radioul FM.) O lume în care competitorii cu idei noi nu trebuie să se lupte numai cu piaţa, ci şi cu guvernul, este o lume în care ei nu vor reuşi. Este o lume a stagnării şi a concentrării stagnării. Este Uniunea Sovietică sub Brejnev.
     Aşadar, dacă este de înţeles că industriile ameninţate de noile tehnologii ce schimbă modul în care îşi fac afacerile se adresează guvernului pentru protecţie, este datoria celor care stabilesc politica să garanteze că protecţia nu devine o piedică în calea progresului. Este datoria acestora, cu alte cuvinte, să se asigure că schimbările pe care le fac ca răspuns la solicitarea celor răniţi de schimbarea tehnologiei păstrează o şansă pentru inovaţie şi schimbare.
     În contextul legilor ce reglementează dreptul la exprimare, între care se află şi legea copyright-ului, datoria este chiar mai mare. Când industria ce se plânge despre schimbarea tehnologiei solicită Congresului să răspundă într-o manieră sufocantă pentru libertatea cuvântului şi a creativităţii, legiuitorii trebuie să fie atenţi cu această solicitare. Întotdeauna este o afacere proastă pentru guvern să intervină în industrie şi să normeze piaţa libertăţii de exprimare. Riscul şi pericolul acestui joc a dus la apariţia Primului Amendament al Constituţiei: „Congresul nu va da nici o lege care să suspende libertatea de exprimare.“ Aşa că, atunci când Congresul este solicitat să treacă o lege care „prescurtează“ libertatea de exprimare, trebuie să se întrebe, cu grijă, dacă această normă este justificată.
     Argumentele mele de până acum, totuşi, n-au nimic în legătură cu cât de justificate sunt solicitările acestor mercenari ai copyright-ului. Argumentele mele sunt legate de efectul lor. Înainte să ajungem la problema cât de justificate sunt, o întrebare grea, ce depinde de sistemul vostru de valori, trebuie să întreb dacă sunt înţelese efectele pe care le-ar avea schimbările solicitate de industrie.
     O metaforă acoperă cel mai bine argumentele.
     În 1873 a fost sintetizat DDT-ul. În 1948, chimistul elveţian Paul Herman Muller a obţinut Premiul Nobel pentru demonstrarea efectelor insecticide ale DDT-ului. În 1950, insecticidul era utilizat pe scară largă pentru a stârpi insectele purtătoare de boli. Dar şi pentru a creşte producţia fermelor.
     Nimeni nu se îndoieşte că stârpirea insectelor purtătoare de boli şi sporirea producţiei fermelor nu este un lucru bun. Nimeni nu se îndoieşte că munca lui Muller este importantă şi a salvat, probabil, milioane de vieţi.
     Dar în 1962, Rachel Carson a publicat Silent Spring, în care argumenta că DDT-ul, dincolo de efectele sale benefice, are consecinţe nedorite asupra mediului. Păsările îşi pierdeau capacitatea de a se reproduce. Întregul lanţ ecologic era rupt.
     Nimeni nu intenţionase să distrugă mediul. Paul Muller nu dorea, cu siguranţă, să facă rău păsărilor. Dar efortul de a rezolva o problemă produsese alte probleme ce, din punctul de vedere al unor persoane, erau mult mai grave decât problema rezolvată iniţial. Mai precis, DDT-ul provoca lucruri mai grave decât cele pe care le rezolva.
     Ne putem acum imagina ce înţelegea profesorul James Boyle, de la Duke University, atunci când spunea că avem nevoie de „ecologie“ în cultură. Punctul lui de vedere, şi punctul de vedere pe care doresc să-l dezvolt, nu este acela că este greşit copyright-ul. Sau că autorul nu trebuie plătit pentru opera sa. Sau că muzica trebuie distribuită „gratis“. Punctul meu de vedere este acela că modul în care protejăm autorul poate avea consecinţe asupra mediului cultural, aşa cum DDT-ul a avut asupra mediului natural. Şi aşa cum criticile aduse la adresa DDT-ului nu erau un sprijin pentru malarie sau un atac împotriva fermierilor, aşa şi criticile aduse unui anumit set de reguli ce protejează copyright-ul nu sunt un sprijin pentru anarhie sau un atac la adresa autorilor. Ne luptăm pentru un mediu favorabil creativităţii şi trebuie să fim atenţi la efectul pe care acţiunile noastre le au asupra mediului.
     Argumentele mele, în concluziile acestui capitol, încearcă să descrie exact acest efect. Nu-i nici o îndoială că tehnologiile Internet au un efect dramatic asupra capacităţii deţinătorilor de copyright de a-şi proteja conţinutul. Dar, de asemenea, trebuie să nu existe nici o îndoială că, punând alături schimbările în lege apărute şi schimbările în tehnologie aflate în curs de realizare, efectul va fi mai mare decât acela de a proteja operele sub copyright. Astfel că, deşi ignorat, efectul creşterii masive a protecţiei va devasta mediul propice creativităţii.
     Pe scurt: pentru a omorî un parazit, dăm cu DDT cu nişte consecinţe mult mai devastatoare pentru cultura liberă decât cele produse de parazit.