6. Simţul limbii. Redactare, corectură, probleme de stil. Norme de editare

Între originalitate/experiment şi corectitudine academică

„Limba vorbită bate limba scrisă“, se spune, ceea ce înseamnă că, treptat, formele încetăţenite în limba vorbită vor fi preluate în limba scrisă, validate de normele academice ale limbii culte. Acest lucru se întâmplă sub ochii noştri, dar nu este obligatoriu să fim părtaşi activi la această revoluţie. Sub nici o formă în cazul lucrărilor ştiinţifice!

Sunt însă de respectat invenţiile autorilor, mai ales ale poeţilor şi sunt acceptabile forme ale limbii vorbite, chiar şi jargonul profesional sau argoul în cazul lucrărilor de ficţiune. Mă întreb însă, mereu, şi încerc să aflu pe căi ocolite de la autor, dacă el cunoaşte în mod real argoul folosit, sau din surse livreşti, caz în care poate fi utilizat în mod eronat, lucrarea devenind ridicolă.

Atunci când editarea/redactarea devine rescriere

Nu trebuie să cazi în capcana supra-redactării. Atenţia exagerată acordată sinonimelor posibile, tendinţa de a aduce stilul autorului la stilul tău personal va duce la o muncă inutilă şi la conflicte. Dacă nu-ţi place şi nu crezi în stilul autorului, nu publica acea carte!

Norme de editare

ARGUMENT

Traversăm o perioadă în care şi normele limbii s-au tulburat: cele care păreau ferme devin labile, iar aberaţiile de până mai ieri tind să se instituie în norme. Pe de altă parte, am amendat abaterile cele mai frecvente pe care le-am întâlnit în munca editorială.

I

Trebuie adoptate, în principiu, normele ortografice ale Academiei (â, sunt); alte opţiuni ale autorilor originali ori chiar ale traducătorilor sunt însă de respectat atunci când textul a fost scris după introducerea normelor Academiei şi autorul îşi justifică opţiunea (cele întâlnite până acum fiind două: î, sînt şi î, sunt).

Atenţie: în transliterările din rusă şi alte limbi slave se va păstra î.

Manuscrisele trebuie prezentate într-o formă decentă (dactilogramă standard de 32 de rânduri x 65 semne pe rând sau – situaţie din ce în ce mai frecventă – fişier de tip .doc sau .rtf) şi pot fi refuzate dintru început, chiar de la prima vedere, dacă se abat de la unele minime exigenţe, precum:

– hârtie curată, dactilografiată inteligibil pe o singură faţă, la 2 rânduri;

– nu se acceptă dactilograme lipsite de semne diacritice specifice limbii române; la majuscule, aceste semne se vor completa de mână dacă nu au fost completate la maşină (Î, Ş, Ţ etc.);

– fiecare capitol va începe pe o pagină nouă;

– paragrafele vor fi retrase cu 5 semne;

– prefeţele se vor culege cu un alt caracter decât cuprinsul cărţii (mai mic sau cursiv), afară de cazul când aparţin autorilor înşişi, situaţie în care fac parte din operă şi sunt tratate ca atare;

– cuprinsul (sau tabla de materii) se plasează de preferinţă la sfârşit.

În cazurile mai speciale, redactorii se vor implica în tehnoredactare, indicând paragrafele, spaţiile albe, schimbarea de pagină („pagină nouă de dreapta/de stânga/cum cade“ etc.), texte retrase, amplasarea ilustraţiilor, tabelelor etc.

II

Indicaţiile de copyright la autorii originali se pot prezenta în două feluri:

– fie © + numele autorului, dacă acesta nu a cedat drepturile editurii;

– fie © + Editura + „pentru prezenta ediţie“, dacă drepturile au fost cedate.

La traduceri, se va respecta următoarea ordine (dar se va consulta obligatoriu contractul, unde pot apărea alte indicaţii):

– © + proprietar + an de apariţie a originalului + autor + titlu în original.

Indicaţii de tipul © + „By arrangement (agreement) with“ se vor traduce în româneşte prin „Cu acordul...“

III

În cazul reeditărilor de opere originale, se vor păstra formele de limbă atestate în epocă sau caracteristicile autorului, dar se vor adapta grafiile, conform normelor ortografice în vigoare. Toate intervenţiile în text şi justificarea lor se vor consemna într-o notă asupra ediţiei, care va preceda textul şi va enumera şi exemplifica toate tipurile de intervenţii operate.

IV

În punctuaţie, se vor urmări normele în vigoare, cu mare atenţie la următoarele capcane:

– unele forme exclamative prinse în discurs („vai!“) se vor izola prin cratime, nu prin virgule; formele cu intonaţie interogativă („nu-i aşa?“) prinse în discurs vor pierde însă semnul întrebării şi se vor izola prin virgule;

– se va pune virgulă înainte de şi, sau în enumerări;

– se va pune virgulă înainte de dar (ci, însă), iar, deci, dar nu înainte de etc.;

– propoziţiile secundare care preced principala vor fi despărţite de aceasta prin virgulă (cu excepţia subiectivelor);

– nu se vor plasa între virgule conjuncţii adversative şi concluzive ca însă, deci, dar se va pune între virgule aşadar, totuşi;

– se va evita dublarea (şi, în orice caz, triplarea) semnelor de punctuaţie (puncte sau virgule după „?“ sau „!“); în nici un caz nu se va pune virgula înainte de cratima mare ori paranteză;

– citatele în citate se vor marca în următoarea ordine a ghilimelelor: ghilimele rotunde jos („) – ghilimele ascuţite (« ») –ghilimele rotunde sus (“);

– punctul şi virgula sunt semne duble, în sensul că sunt urmate de pauză (există şi semne triple, dar uzajul ordinatoarelor le-a redus la duble);

– se va evita folosirea parantezelor în paranteze (al doilea rând de paranteze fiind eventual înlocuit cu cratime mari), ca şi frazele complet închise în paranteze; dacă însă acestea din urmă par uneori de neocolit, punctul final se va plasa înainte de închiderea parantezei;

– se va evita izolarea prin punct a unor părţi nepredicative ale frazei, de obicei introduse prin gerunzii, sau a unor propoziţii relative introduse cu „care...“ (în afara unor efecte stilistice recognoscibile ca atare); se va prefera virgula;

– dialogurile indicându-se cu linie de dialog, sistemul anglo-saxon (cu ghilimele) se va transpune în mod adecvat; situaţiile de dialoguri întrerupte de (un scurt) discurs narativ direct şi reluate apoi de acelaşi vorbitor se vor rezolva după caz (o sistematizare aici fiind aproape imposibilă);

– punctuaţia finală în cazul ghilimelelor se sistematizează astfel:

1) „La noi, la Sărata, la voi, la Brăila,

Stegarul înfige în brânză zambila.

La fel la Mizil, la fel la Chitila.“

2) Luca Piţu se consideră un „autor de texticole“.

3) Şestov scrie: „Cheile cerului sunt pe pământ, la îndemâna omului.“

4) Şestov scrie: „Cheile cerului sunt pe pământ, la îndemâna omului. Această idee formidabilă a fost pentru întâia oară enunţată de Socrate.“

5) Şestov urlă: „Cheile cerului sunt pe pământ!“

6) Şestov declară: „Cheile cerului sunt pe pământ...“ (Lev Şestov, Revelaţiile morţii, p. 174).

Semnul de punctuaţie final (punct, puncte de suspensie, semnul exclamării şi al întrebării) stă înainte de ghilimele dacă textul între ghilimele constituie un tot (1).

În cazurile 3, 4, 5 punctul se pune înainte de ghilimele fiindcă închide vorbirea citată şi folosirea lui în acest fel evită şi dublarea semnelor de închidere a frazei.

Când textul cuprins între ghilimele se termină cu semnul întrebării, al exclamării sau cu puncte de suspensie, ghilimelele se pun după aceste semne şi nu se mai pune încă un punct (5); situaţiile !“, ?“ şi ...“ se asimilează aşadar cu situaţia.“ (precum ?, !, ...cu.).

În cazul 2, punctul se pune după ghilimele, deoarece textul reprodus e integrat în frază.

V

Notele se marchează cu cifre sau asterisc (nu şi cu paranteze), la umărul cuvântului, înaintea semnului de punctuaţie; la sfârşit de propoziţie sau frază, trimiterea se plasează după punct, dacă se referă la întregul enunţ, sau înainte de punct, dacă se referă la unul sau mai multe cuvinte şi noţiuni ori la un cuvânt izolat care încheie propoziţia sau fraza. Cu toate acestea, este de preferat închiderea frazei în punct (şi ordinea: ghilimele închise + notă + punct).

VI

În general, orice fel de titlu se subliniază în dactilogramă, pentru a fi cules cursiv, inclusiv titlurile de periodice. Părţi din aceste întreguri bibliografice (capitole, articole din reviste şi ziare) vor fi însă citate între ghilimele.

Tot subliniat (respectiv, cursiv) vor apărea şi traducerile de titlu citate între paranteze; Univers de la fiction (Universul ficţiunii).

Cuvintele şi sintagmele izolate din alte limbi decât româna se vor reproduce tot cursiv (subliniat în dactilogramă), iar traducerea lor, când este cazul, va urma cu virgulă şi între ghilimele; ex. pain, „pâine“, provine din lat. panem.

Se va evita folosirea şi a ghilimelelor şi a cursivelor pentru acelaşi cuvânt sau text. Citatele mai ample în limbi străine se vor da între ghilimele sau retras, în acest din urmă caz semnele citării nemaifiind necesare.

La sfârşitul citatelor ample (în motto-uri, de pildă) indicarea surselor se va face pe un rând separat, la dreapta, între, ori fără paranteze, fără punct dacă trimiterea constă numai în titlu şi cu punct dacă după titlu urmează şi alte precizări (pagină, an etc.).

Când trimiterile bibliografice sunt făcute în continuarea fragmentului citat în textul continuu, ele se vor închide între paranteze, iar punctul va sta după paranteze.

În cadrul aceleiaşi trimiteri bibliografice se vor folosi virgule, nu puncte.

La titlurile cu mai mulţi autori (peste doi, în general), se poate folosi după primul nume prescurtarea et alii (et al.), , care, ca mai toate prescurtările folosite în trimiteri (op. cit., idem, ibidem, supra, infra, loc. cit.), se subliniază (şi se culege cursiv).

VII

Numeralele cardinale se vor scrie cu litere în toate textele cu caracter literar sau discursiv, exceptând situaţiile când apare o argumentare cantitativă, matematică ori ştiinţifică evidentă (măsurători, calcule exemplificate etc.), sau când e vorba de date calendaristice.

În textele ştiinţifice, se vor folosi cifre; pentru mii, zeci de mii, milioane etc. se vor folosi spaţii, nu puncte: 1 000.

Secolele se vor scrie cu cifre romane, cu articole, fără prescurtări: secolul al XVI-lea, dar secolul I şi secolul XX.

Personal, menţin vechile abrevieri î.e.n. şi e.n., considerând că nu au nimic infamant sau ideologic în ele, ba chiar, în anumite texte speciale, recomand scrierea lor neabreviată (era noastră, înainte de era noastră).

VIII

În ce priveşte regimul majusculelor, se vor adopta normele oficiale încă în vigoare (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 2005), cu câteva excepţii:

– titlurile anglo-americane de orice fel, reproduse în original, se scriu cu iniţiale majuscule la toate cuvintele, minus cele ajutătoare;

– tot cu iniţială majusculă se vor scrie Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea, Reforma, Contrareforma, Epoca Luminilor, Revoluţia din Octombrie (dar: Revoluţia franceză şi Războiul civil, dacă este vorba de cel din Spania), Coasta de Est (Vest), imperiile (Imperiul Roman etc.), minus cel ţarist, Maiestatea (Măria etc.) Sa.

Războaiele mondiale (şi orice alt război) se vor scrie cu minuscule.

Iad, Rai vor comporta majuscule numai în contexte religioase sau teologice.

Străzile de aiurea se vor da în forma lor originară: Fifth Avenue, rue des Plantes.

IX

Abrevierile sunt de evitat în textele beletristice. Cu această rezervă, iată o listă:

a.c. = anul curent

a.m. = antemeridian

bd. = bulevardul

cca. = circa

d. ex. = de exemplu

Dl, D-lui = Domnul, Domnului

D-na, D-nei = Doamna, Doamnei

Dr. = doctor

D-ra, D-rei = Domnişoara, Domnişoarei

Dvs. = Dumneavoastră

ms., mss. = manuscrisul, manuscrisele

n. = nota

n.a. = nota autorului

N.B. = nota bene

n.ed. = nota editorului

n. trad. = nota traducătorului

p. = pagina (dar: pp. = paginile)

p.m. = postmeridian

Sf. = Sfântul, Sfânta

sq. = şi următoarele

ş.a. = şi altele/alţii

ş.a.m.d. = şi aşa mai departe

ş. cl. = şi celelalte/ceilalţi

La traduceri, pentru a se marca cuvintele străine din original (d. ex., cuvintele franţuzeşti dintr-un text englezesc), se va face notă de subsol cu indicaţia sumară (în cazul nostru): în fr. în orig.

X

În general, numele proprii urmează forma decisă de purtătorii lor sau potrivită ortografiei din limba de origine, cu excepţia numelor istorice, mitologice, religioase şi geografice intrate în uz sub o formă românizată bine consacrată.

Numele scriitorilor occidentali din Evul Mediu, majoritatea de expresie latină, citaţi în forme adaptate diverselor zone lingvistice, se vor scrie în forme românizate ori de câte ori este posibil, sau cât mai apropiat de forma latină. În cazul numelui Publius Vergilius Maro, se va adopta fie forma românizată Virgiliu, fie aceea latină Vergilius.

Este acceptabilă forma Isus Cristos şi Crist (dar harismă, harismatic), pentru textele creştine de origine catolică sau protestantă şi Iisus Hristos pentru textele creştine ortodoxe.

XI

Indiferent de normele în vigoare, sunt ERORI:

– nediftongarea formelor verbale aşează, înşeală şi a substantivului greşeală (aşază, înşală, greşală); se vor scrie (sau corecta) de aceea diftongat (cu ea);

– forma de conjunctiv să aibe; corect: să aibă;

– lipsa posesivului alături de adjectivul propriu; ex.: „Propriul fiu i-a spus...“ va deveni, după caz, „Propriul lui (ei/său) fiu i-a spus...“;

– trecerea unor verbe de conjugarea a II-a (-ea) la a III-a (-e); se va scrie (sau corecta) deci a părea (apărea, dispărea), a plăcea, a tăcea, a zăcea;

– verbul a concluziona; deşi repertoriat de unele dicţionare recente, îl socotim eronat altfel decât în întrebuinţări ironice; se va folosi a conchide sau a trage concluzii;

– prepoziţia datorităîn contexte negative (Datorită frigului, mi-au degerat picioarele); corect, se va folosi din cauza (pricina) (Din pricina frigului, mi-au degerat picioarele);

– căderea pe cratimă la capăt de rând, în cazul cuvintelor compuse şi al locuţiunilor care se scriu cu cratimă (de tipul propriu-zis); responsabilitatea (ca şi despărţirea în silabe la capăt de rând) cad(e) în seama DTP;

– despărţirea defectuoasă în silabe la capăt de rând (foarte frecventă la culegerea pe calculator).

Se vor scrie despărţit (în trei cuvinte) următoarele locuţiuni: o dată ce, o dată cu, de îndată ceşi o dată + participiu ( de asemenea: dintr-o dată).

Se va scrie filozofie, dar: esoteric, disertaţie, premisă, disidenţă.

Sunt corecte formele: părinţii proprii (nu propri), propriii părinţi, maică-sii, nevesti-sii.

Recomandabilă este forma mânăstire (şi nu mănăstire).

Prefixele de tipul supra, anti, hiper, super etc. se vor aglutina cu substantivul sau adjectivul secvent, renunţându-se la cratimă; totuşi, cratima va fi menţinută în cazul redublării unor vocale (anti-imperialist) sau consoane (hiper-realist).

De asemenea, se va renunţa pe cât posibil la cratimă în cazul articulării unor vocabule străine din ce în ce mai frecvente în româneşte (bossul şi nu boss-ul, jeepul, Mercedesul etc.).