1. Rolul editorului în drumul cărţii de la autor la cititor

Descrierea muncii complexe a editorului. Elemente, principii şi procese în editarea de carte

Ai făcut o opţiune deosebită alegând acest curs!

Aşa cum filozofia îngloba la un moment dat toate ştiinţele şi jongla cu toate cunoştinţele accesibile omului, tot aşa munca de azi a editorului, indiferent că el activează într-o editură, un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune, tinde să înglobeze şi să exploateze toate cunoştinţele disponibile în dorinţa de a intermedia în mod creativ transmiterea mesajului autorului către beneficiar, cititorul.

După ce parcurgi cursul, o să alegi în cunoştinţă de cauză poziţia pentru care optezi, ca intelectual, căci zace un mare adevăr în cuvintele „editorul perfect este un scriitor ratat“. Poţi să-ţi spui, da, sunt un scriitor în formare, am ceva de transmis semenilor mei, acum ştiu mai bine ce se aşteaptă de la mine în contextul culturii contemporane, sau poţi să-ţi spui, da, deţin tehnica necesară, lumea mea este lumea cărţilor, a cuvântului scris, pot să creez autori şi cărţi prin talentul meu. În bună parte, cunoştinţele necesare sunt comune, le vei afla în aceste săptămâni, şi chiar dacă nu vei opta pentru o carieră riscantă de autor sau una discretă de editor vei şti să te apropii altfel de carte, de munca intelectuală.

Şi, pentru o clipă, să fiu sincer!

De ce nu-mi place să fiu editor:

De ce îmi place să fiu editor:

Aceste motive pro şi contra nu-ţi sunt suficiente. Şi nu justifică opţiunea ta de a deveni editor sau autor. Literatura de specialitate este extrem de rară, iar sinceritatea, în această lume ce, asemenea masoneriilor medievale, îşi transferă cunoştinţele prin relaţia maestru-ucenic, este rară. O să încerc să fiu cât mai sincer şi să-ţi dau toate elementele necesare pentru a aprecia şi singur dacă această carieră ţi se potriveşte. Oricum, vei fi fericit dacă vei ajunge să fii plătit pentru a face un lucru care îţi place.

Scurt istoric al profesiunii şi al editării de carte

O dată cu apariţia tiparului, a apărut în mod natural necesitatea ca un personaj, altul decât autorul, să ia decizia de a fi publicată o carte. Cel care deţinea mijlocul de producţie, tipograful, şi-a asumat acest rol, iar azi putem spune că, aşa cum o cunoaştem azi, cartea s-a născut ca produs al culturii populare, având din primul moment al existenţei sale dublul caracter de bun cultural, dar şi de marfă.

Perfecţionarea industriei tipografice a permis editarea unui număr tot mai mare de titluri şi, pentru a ridica nivelul de calitate al textului tipărit, dar şi pentru a veni în întâmpinare gustului cititorilor, au apărut corectorul şi editorul.

Creşterea interesului pentru carte şi transformarea ei în principalul suport pentru comunicarea ideilor, dar şi creşterea pieţei de carte, a dus la dezvoltarea unui adevărat lanţ industrial, care cuprinde producătorii de materiale tipografice, hârtie şi carton, în principal, producătorii de utilaje tipografice, tipografii, editorii, distribuitorii de carte şi librarii.

Totul pentru ca divertismentul furnizat de autor, sau învăţăturile transmise de autor, să ajungă cât mai corect şi mai rentabil în mâinile cititorilor.

Rolul principal, un rol de joly joker, îl are editorul, care, la limită, trebuie să poată suplini toate celelalte specializări şi care, pentru buna desfăşurare a activităţii, trebuie să cunoască toate verigile acestui lanţ pentru a-şi putea impune dorinţele sale. Iar el face acest lucru atât în slujba autorului, cât şi în beneficiul cititorului, de aceea autorul trebuie să cunoască şi el cât mai bine sistemul editorial, loc în care poate câştiga şi o pâine pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar este bine ca şi cititorul să ştie ce stă în spatele cărţii pe care o „uită pe banchetă, în tren“.

Etape pe drumul cărţii de la autor la cititor

0. Autorul, ascuns de restul lumii în faţa colii albe de hârtie, scrie pentru el însuşi, citeşte prietenilor ca să se verifice, visează să fie publicat. Ca şi despre celelalte momente, o să vorbim pe larg despre acest moment în următoarele lecţii.

1. Manuscrisul este gata. Bun sau rău, publicabil sau nu, existent într-un singur exemplar sau în mai multe copii, fără a fi fost acceptat de un agent literar sau de un editor, el generează deja drepturi de autor! Nu poate fi folosit fără acordul autorului, iar el este singurul care decide asupra soartei acestuia.

2. În lumea anglo-saxonă, în care tranzacţiile se fac prin intermediul agenţilor literari, urmează momentul acordării primului calificativ din partea unui cititor profesionist, agentul literar. El decide dacă va investi timp şi bani în promovarea cărţii şi a autorului în faţa unei edituri sau îl va trimite pe autor la plimbare.

2 bis. În lumea europeană, deci şi în România, primul lector avizat este editorul, modalităţile prin care autorul ajunge să-şi ofere manuscrisul urmând să le analizăm mai târziu. Manuscrisului i se adaugă un prim material auxiliar, referatul de lectură. Dacă el este pozitiv, lucrurile merg mai departe.

3. Evaluată din punct de vedere „cultural“, artistic, dar şi din punctul de vedere al oportunităţii comerciale, viitoarea carte este supusă, în cazul editurilor mari, analizei unui comitet din care fac parte şi specialiştii în marketing şi vânzări. În editurile mai mici, sau când editorul care propune cartea are suficientă autoritate profesională, eventual dublată de o poziţie ierarhică superioară, şi decizia economică o ia tot editorul. Cartea va fi publicată, asta îşi doresc acum autorul, editorul, toţi cei care urmează să investească în ea timp şi bani.

4. Pentru ca lucrurile să meargă mai departe, editura încheie un contract de editare cu autorul, contract care va sta la baza relaţiei lor ulterioare. Apare un al doilea material auxiliar care va însoţi cartea. Semnând acest contract, autorul se angajează, printre multe altele, să nu ofere timp de mai mulţi ani aceeaşi carte unei alte edituri, ceea ce face ca editorul, spre deosebire de un producător de sucuri, să fie sigur de unicitatea mărfii pe care o oferă. De asemenea, editorul se obligă să plătească, în termeni ce sunt negociaţi, drepturi băneşti autorului. Contractul de editare are însă multe clauze obligatorii şi chiar mai multe posibile, drept care îi vom dedica o întreagă lecţie.

5. Era manuscrisul gata? Satisfăcea el integral dorinţele editorului? Putea să plece direct la cules şi să apară într-o săptămână pe rafturi? Ei bine, autorul află în acest moment că nu, că materialul depus de el poate fi tratat uneori doar ca un punct de pornire, iar el mai are de scris sub îndrumarea editorului. Eventual de rescris integral toată cartea! Acesta este momentul de maximă importanţă al muncii editorului – el trebuie să îndrume, nu să se substituie autorului! În cazul în care autorul se află în relaţii mai strânse cu editura, şi nu se află la primul contract de editare, parte din această muncă se desfăşoară în etapa „0“. Oricum, de aici va rezulta forma finală a manuscrisului.

6. Manuscrisul intră în planul editorial, de acum se poate spune cu o bună aproximaţie când o să apară cartea şi încep să participe la pregătirea lui mai multe specialităţi editoriale, simultan sau succesiv. Primul este redactorul de carte. Oricât ar fi lucrat autorul şi editorul, cartea poate să mai aibă erori stilistice, gramaticale, care trebuie îndreptate.

7. Culegerea, etapa care urma firesc, este căzută azi în desuetitudine, din cauza largului acces la calculatoarele personale. Cu ani în urmă, manuscrisele soseau dactilografiate şi erau trimise la cules în tipografie. Azi, ele sosesc pe dischetă, în format digital, şi chiar dacă se lucrează şi pe printuri, nu doar prin citirea şi operarea modificărilor direct în calculator, etapa culegerii practic a dispărut.

7 bis. La solicitarea editorului sau a redactorului, atunci când este cazul, au fost comandate din timp şi sosesc acum ca să se integreze cărţii diverse alte materiale, prefeţe, studii critice, note asupra ediţiei, glosare, indecşi de termeni, ilustraţii de interior şi pentru copertă. Toate aceste materiale vor fi preluate în etapa următoare după ce au fost citite şi avizate de editor sau de redactor.

8. Tehnoredactarea însă a rămas. Ea implică tehnică şi artă şi a migrat din spaţiul tipografic în cel editorial din cauza apariţiei aceluiaşi calculator. Deşi nu mai este foarte corect, printul cu textul aranjat în pagină este numit în continuare şpalt. Tot în serviciul de DTP (desk top publishing) este prelucrată şi ilustraţia pentru copertă şi este pregătită macheta copertei, care va fi avizată de autor.

9. Corectura face ca toate eventualele scăpări de până aici să fie îndreptate şi ca textul final al cărţii să fie identic cu cel înaintat de redactor. (Corectura şi scoaterea corecturii pot fi repetate de mai multe ori, mai ales în cazul lucrărilor de specialitate, a dicţionarelor.)

10. Coperta este pregătită pentru a fi trimisă în tipografie, interiorul cărţii este şi el listat pe calc sau pe film, în oglindă, cartea primeştebunul de tipar din partea editorului sau a redactorului şi compartimentul redacţional şi-a încheiat misiunea.

11. Editura îşi începe colaborarea cu tipografia printr-o comandă, în care sunt precizate datele cărţii, tiraj, număr de pagini, materialele solicitate, comandă lansată, eventual, către mai multe tipografii, pentru a se obţine cel mai bun raport calitate preţ.

12. Cartea, sau materialele care sunt folosite la realizarea ei, se află acum în tipografie. Tipograful urmăreşte şi el toate etapele prin care trece cartea, pregătirea formelor, montaj, tipar, legătorie, ambalare, înscriind aceste operaţiuni şi o serie de detalii tehnice pe punga de comandă, un plic uriaş, în care au stat la un moment dat toate filmele, CD-ROM-urile, comanda sosită de la editură. Informatizarea tinde să elimine punga de comandă, sau să limiteze rolul ei de suport pentru toate informaţiile, dar numele încă este utilizat.

13. Nu din clipa în care cartea este tipărită şi se anunţă livrarea ei, ci încă din etapa formei finale a manuscrisului, editorul, fie singur, fie împreună cu cei care se ocupă de marketing şi PR, a pregătit sau comandat o serie de materiale promoţionale, afişe, texte de prezentare, comunicate pentru presă, alte materiale care vor însoţi cartea numai la lansare sau şi în librării. După apariţie, ultimul moment determinat de autor în viaţa cărţii este lansarea, momentul festiv la care sunt invitaţi reprezentanţii presei, cititorii, pentru ca vorbitori bine aleşi, autorul şi editorul să le prezinte noua apariţie.

14. Iar interesul editorului pentru carte şi autor nu se stinge. Vânzarea cărţii va fi susţinută prin numeroase alte acţiuni pe care le vom descifra la timpul potrivit. Editorul este implicat şi în această etapă. În cazul unui bestseller se va lua, la un moment dat, decizia de a fi produsă o continuare de tiraj, sau de a reedita cartea, eventual cu revizuiri şi adăugiri.

Foarte pe scurt, acesta este drumul cărţii de la autor la cititor. Pentru că i-am rezervat un capitol separat, nu am mai discutat varianta în care este publicată o traducere. Unele momente sunt decisive şi depind integral de editor, altele sunt supravegheate de el de la distanţă, sau sunt rezolvate în colaborare cu alte specialităţi implicate în industria editorială. Cel care priveşte ansamblul şi decide, care are drept de viaţă şi de moarte, este editorul.

Eşti pregătit să-ţi asumi această răspundere?

Trăsături de personalitate şi abilităţi specifice muncii de editor

Spre deosebire de multe alte meserii, o primă condiţie este aceea de a avea un bagaj cultural larg, o îndemânare enciclopedic-renascentistă care să permită abordarea celor mai diverse teme cu o minimă stăpânire a acestora. Editorul perfect poate fi acel om care ştie de toate şi mai nimic, ceea ce în alte meserii poate fi catastrofal, dar în acest domeniu este benefic.

Toate aceste informaţii este bine să fie acumulate după lecturi cât mai vaste, făcute cu dragoste faţă de carte, „eventual după citirea a cel puţin 3000 de cărţi“, aşa cum spunea un celebru editor român, Nicolae Teică, mândru că reuşise în perioada stalinismului să facă un redactor bun dintr-un tractorist trimis să „ridice nivelul de conştiinţă proletară al burghezilor ascunşi în edituri“.

Numai un om ponderat, care este mulţumit de propriile sale realizări profesionale şi care îşi urmăreşte propriile proiecte scriitoriceşti, atunci când ele există, cu detaşare şi auto-critică, poate să intervină în opera altui scriitor fără gânduri ascunse, fără intenţii murdare, cu dorinţa sinceră de a sprijini autorul şi cartea.

Abilităţi de negociere şi comunicare sunt absolut necesare pentru editorul ajuns în contact cu autorul, atât pentru lucrul pe manuscris cât şi pentru negocierea contractului de editare.

Specificul organizaţiei (editurii), structura şi caracteristicile echipe

Asemenea oricărei alte societăţi comerciale, şi editura poate fi definită printr-o organigramă care să descrie funcţionalitatea compartimentelor, relaţiile ierarhice şi cele de colaborare. Spre deosebire de alte structuri, rolul individului, personalitatea acestuia, sunt mult mai importante, un editor fiind, prin specificul muncii sale, prin creativitatea şi răspunderile sale, o persoană publică, fie şi numai pentru lumea relativ închisă şi de mici dimensiuni în care îşi desfăşoară activitatea. O editură este definită astfel prin numele şi renumele editorilor săi, ca şi prin grupul de autori pe care îi editează.

Editorul – coordonator de colecţie

În general, o editură se specializează pe câteva genuri literare sau categorii de carte ştiinţifică şi se adresează unui public ţintă cât mai bine definit. Colecţiile, seriile de cărţi editate sub numele unei colecţii, sunt elemente principale ale planului editorial. Coordonatorul de colecţie porneşte prin a defini principiile generale care stau la baza colecţiei, apoi caută şi selectează autorii şi titlurile care corespund cel mai bine intenţiilor sale. Dacă răspunderea pentru publicarea unui titlu este mare, răspunderea pentru o întreagă colecţie este uriaşă, atât din punct de vedere financiar, deciziile fiind luate pe timp îndelungat, ceea ce implică o capacitate de previziune a evoluţiei pieţei de carte şi a gusturilor cititorilor, cât şi din punct de vedere cultural, titlurile propuse fiind receptate de cititori şi în contextul colecţiei în care capătă încredere. Nu de puţine ori, cititorii ajung să cumpere o carte pentru că face parte dintr-o colecţie a editurii, al cărei proiect îl cunosc, chiar dacă nu cunosc autorul şi titlul din alte surse, iar felul în care cartea cu pricina răspunde aşteptărilor poate conduce la consolidarea renumelui colecţiei sau îi poate dezamăgi pe termen lung, cu grave consecinţe financiare.

O colecţie este definită prin:

– plan/proiect: criteriile după care sunt selectate titlurile, mesajul pe care îl transmite colecţia, publicul ţintă căruia i se adresează;

– tăietura colecţiei: macheta generală pentru copertă şi blocul de carte;

– sigla colecţiei: un element grafic care permite rapid identificarea cărţilor şi care sugerează, eventual, proiectul colecţiei;

– numărul de colecţie: cărţile sunt înseriate, ceea ce în timp dă un plus de încredere cititorilor, numărul mare de lucrări apărute fiind o garanţie că proiectul este viabil.

Proiectul colecţiei dă cel mai bine măsura talentului editorului care coordonează colecţia, ridicând munca acestuia la nivelul unui proiect cultural amplu, care poate deveni semnificativ la scară istorică.

Editorul – manager al unei afaceri cu grad mare de risc

Afacere de mică dimensiune, care implică pentru demararea ei resurse financiare modeste, o editură apare, de cele mai multe ori, ca iniţiativă a unui editor care, prin resurse proprii, sau prin asocierea cu un investitor, proiectează un plan editorial alcătuit din una sau mai multe colecţii şi urmăreşte realizarea acestuia.

Pe cât de modestă este investiţia, pe atât de riscantă este ea, cartea fiind, aşa cum am mai spus, obiect cultural şi marfă, rolul editorului fiind atât de factor cultural cât şi de actor pe o piaţă comercială ale cărei tendinţe trebuie să le cunoască, să le „simtă“.

După absolvirea acestui curs, vei avea suficiente cunoştinţe pentru a-ţi înfiinţa propria editură, despre destinul unei astfel de întreprinderi urmând să discutăm într-o altă lecţie.

Înainte de orice altceva, trebuie să înţelegi un lucru, editarea nu este o artă, este o afacere! Nu este o artă şi nu este nici o meserie. Nu este nevoie de absolvirea unei anume facultăţi, nu ţi se ia dreptul la practică pentru greşeli. Deşi derivă din artă, este repetitivă ca orice altă muncă. Şi respectă reguli tribale, asemănătoare celor din lumea afacerilor, deşi este departe de a fi numai o afacere.

Redusă la esenţă, activitatea editorială poate fi descrisă astfel: cineva îşi utilizează propriile resurse financiare, sau resursele unui investitor, pentru a produce în fiecare an un număr oarecare de titluri. Şi încearcă să vândă aceste cărţi sperând ca să-şi acopere costurile, ba chiar, cu puţin noroc, să obţină şi un beneficiu. Iar unele cărţi vor fi publicate deşi nu se vor vinde, deci câştigătorii plătesc şi pentru cei care pierd.

Marea diferenţă între editor şi un alt om de afaceri este prezenţa autorului. Spre deosebire de alte domenii, industria automobilelor, de exemplu, în care nu vei afla niciodată cine a proiectat scaunul sau volanul, numele autorului este aici cunoscut. Editorul nu produce doar un obiect, o marfă, ci un produs care la origini şi la final aparţine în cel mai profund sens autorului.

Spre deosebire de alte domenii, editorul deţine monopolul asupra produselor sale. Mai multe fabrici pot produce maşini, dar numai o editură poate publica, la un moment dat, într-un anumit spaţiu lingvistic, un anumit roman al unui anumit autor.

A publica poate primi multe definiţii, dar cea mai scurtă şi mai acoperitoare este „a face cunoscut“. Editorul face cunoscută cititorilor opera autorului prin publicare.

Cartea este o transmisiune de la o minte la alta care poate depăşi orice graniţe, mai puţin pe acelea ale analfabetismului.