CUVÂNT ÎNAINTE
POEZIE ÎN COSTUM CU CĂMAŞĂ DE FORŢĂ
Poezia aparţine totului. Întregului general valabil şi
sfânt. Este instrumentul acestui întreg. Poezia este
instrumentul prin care spaţiul nostru mental cu caracter dual va
pierde aceste opoziţii devenind unitar. Poezia este instrumentul
prin care mintea omului va scăpa de opusul lucrurilor.
Instrumentul prin care vom putea crede direct în frumos, fără
nici o implicare comparativă a răului care de altfel nici
nu ar mai exista. În asta constă spiritualitatea ei. Acest
fenomen nu se produce prin excludere, prin distrugere, ci prin
includere. Prin asimilare. Prin iubire. Acesta este tărâmul
pe care acţionează poezia. Poezia transformă toate
sensurile în acelaşi sens. În sensul paradisului. Ca
primă nostalgie. Ca primă şi curată iubire a
omului cel mai copil. Poezia este cea care uneşte toate stările
în conceptul de frumos. În poezie se contopesc mai multe
senzaţii născând o nouă şi singură
senzaţie. Aceasta pare să fie poezia, o cercetare în
domeniul senzaţiilor şi a sentimentelor. Cu singurul scop
de a renaşte îngeri. În interiorul ei cuvintele se
freacă unele de altele şi îşi şlefuiesc
înţelesul. Cele urâte redevin frumoase. Poezia
transformă negativul în pozitiv. Nu îl distruge.
Poezia este economică. Poezia nu pierde nimic. Poezia câştigă
mereu. Poezia se naşte încontinuu şi nu moare
niciodată. Tot ceea ce conduce la transformarea unui diavol în
înger este poezie. Până când nu vor mai exista
diavoli ci numai îngeri care vorbesc într-o limbă de
frişcă proaspătă şi foarte omogenă. În
limba liniştii interioare. Ea participă la construirea
tăcerii definitive. Pentru că ea are culoarea în care
se văd toate culorile, forma în care se văd toate
formele, sunetul în care se aud toate sunetele. Aceste forme
care cuprind toate formele, culori care cuprind toate culorile,
sunete care cuprind toate sunetele, înţelesuri care
cuprind toate înţelesurile, sunt descoperite din când
în când de un oarecare cercetător pe care îl
mai numim şi poet. Deschid dicţionarul şi văd tot
ce e de văzut: "galaxii, galaxii, galaxii, stele, galaxii,
galaxii, galaxii, stele, stele, stele, stele", sori, sori,
"galaxii, galaxii, stele", sori, galaxii, stele, sori,
galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori,
galaxii, stele, sori, galaxii, stele sori, galaxii, stele, stele,
stele, stele, stele, stele, stele, stele, sori, sori, sori, sori,
sori, sori, sori. Lumină. Lumină. Lumină. Lumină.
De sute de mii de ori lumină. Ura! Lumină care se freacă
cu îndârjire de lumină, născând lumină.
Când lumina se fute cu lumina se naşte poezia. "Florile
răului". "Piftie de lumină". Şi iar
stele, galaxii, stele, stele, stele, galaxii, sori, stele, galaxii,
sori, stele, galaxii. Uuuuuuaaaaaaaauu! Ce spectacol! Ce
reprezentaţie. Spectatorii au izbucnit în aplauze. Şi-au
rupt hainele de pe ei şi se iubesc până la sfârşitul
poeziei. Şi la sfârşit devin si ei niste stele,
stele, stele, galaxii, stele sori, galaxii, stele, sori, galaxii,
stele, stele, sori sori, sori, stele. Uuuuuuaaaaaaaauu! Ce spectacol!
Spectatorii au izbucnit în aplauze. Şi-au rupt hainele de
pe ei şi se iubesc mereu de la început. Prin poezie ne
ţinem de inimă, ne ţinem de soare, ne ţinem de
suflet, ne ţinem de mamă, ne ţinem de tată, ne
ţinem de mine, ne ţinem de tine, ne ţinem de tot
pentru că mi-e soare de valuri, mi-e cer de pământ,
mi-e viaţă de moarte, mi-e suflet de înger, mi-e tine
de mine. Cam asta ar trebui să fie rostul poeziei. Dar nu a
vorbit nimeni despre stele. Cu atât mai mult despre cele care
cădeau pe limbă din cerul gurii mele. Pentru că dacă
ai soare e binevenită şi câte o ploaie din asta din
când în când. Să se mai răcorească
pământul.
|
|
