Frumuseţe
“cumpăr
sufletul diavolului”- anunţ la mica publicitate
Între placenta elastică a mamei şi
placenta
fărămicioasă a pământului
mâinile mele se întind
cu palmele deschise
şi
îmbrăţişează în grabă alţi
oameni la fel de
străini mie pe cât de străin
nisipul de pe fundul
oceanului îi rămâne
soarelui. cuprind alte mâini
asemeni lor. se înşurubează
în piepturi albe şi
arogante din care laptele erupe şi
se amestecă cu lacrimile,
cu sângele, cu roua
dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiraţia.
cu
sperma înnourată şi ameninţătoare.
nimic
din ceea ce poate fi amestecat nu rămâne altfel.
Nu
stau leneş şi nici întrebător, iar ceea ce
visez
trăiesc întocmai, chiar şi atunci când
sunt
prăbuşit, strivit zilnic de greutatea începutului,
căci nimic nu a început altădată, nimic nu
s-a întâmplat
mai devreme de acum şi soarele ăsta
nu este nici el acelaşi
cu cel de care îmi aduc aminte
iar cine crede
că mă cunoaşte azi
pentru că
m-a întâlnit ieri va râde şi
se va bucura
văzând că s-a-nşelat.
Când o fată
tânără, plină de iubire, cade
de pe casă
şi îşi zdrobeşte capul de piatra
pe care
piciorul meu o ocoleşte cu atenţie,
ochii mi se bucură
de această formă
nouă în care se organizează
materia.
Nu cred în nimic din ceea ce mi-ar pune
viaţa
în pericol, însă nici nu ignor aceste
siluete
abstracte, scrise sau calculate
disipate de lumina astrului ce-mi
creşte în burtă şi
tâşneşte
sălbatic de sub pielea mea uimindu-mă, precum firul
ierbii
uimeşte zăpada ostilă cu răsăritul
ei cloroformic.
Ştiu numai ce simt, dar ce gândesc
îmi oferă putere
şi răspunsuri ce mă fac
iarăşi să mă-ntreb,
şi astfel, numai ce
este frumos este adevărat. o crimă
ce-mi potoleşte
setea de sânge. o femeie pe care
o rad în cap şi
dezbrăcând-o de haine, o dau afară pe
coridorul
blocului, plină de lacrimi şi urlete
disperate ce vor
atrage priviri străine asupra ei.
un răsărit
înarmat până în dinţi cu nostalgii
absurde,
ca un grănicer
ce-mi fură mult timp
privirea
cu sofisticăria-i emotivă făcându-mă
să nu
îmi amintesc niciodată că în
spatele soarelui,
miracolul explodează după
miracolul
dinaintea sa. o pădure proaspătă în
care cântecele
păsărilor se împletesc altfel
în fiecare loc, obligându-mă
să cercetez cu
atenţie toate emoţiile ciripite până uit că
de aş fi ieşit la vreme din frunzişul halucinant
dragostea ar fi
sărit în faţa maşinii mele,
rănindu-se foarte uşor.
surâzător şi
superficial.
Pe marginea lor, diavolul se sprijină în
zâmbet. se dezvoltă
în alergare la picioarele
mele dând din coadă.
“Mă duc singur, nu
înţeleg ce nu înţelegi,
nu înţeleg
ce nu-i de-nţeles”
ea mă priveşte prin toţi
oamenii de-odată,
de-a lungul amintirii.
Sunt foarte
limpede şi senin.
am venit singur. nu am nimic la mine,
nici
măcar corp nu am. nu ştiu ce să fac dar
aşa
te pot privi mai bine. aşa te pot
părăsi fără
să strigi. fără să te opui
masacrului
supravieţuitor al digului din maimuţă.
Ce
păcat că nu mă poţi auzi şi tăcerea te
face să minţi.
să mă împingi din
evoluţie.
Mă gândeam la cele două perne
rotunde
pe care m-am abandonat, dezvelindu-mă,
ca să
ajung la tine.
Masca de om a fost doar lovitura precisă
şi ucigaşă a începutului. aşezată
de curând
înainte de lacrimă. înainte de
confuzia detectată
de-a lungul furtunii. totul s-a petrecut
între părinţi,
în unicul leagăn al
copilăriei, pe mijlocul
podului de carne de unde am învăţat
înalţimea întunericului
să-mi împletească
pielea.
“te iubesc dragul meu pentru că te pot
ucide”.
Ea cumpără sufletul diavolului şi
se întoarce la mine
ca la început, cu palmele larg
deschise, gata să-şi
manifeste absenţa din mijlocul
crimei ca şi
cum ar fi fost singura vinovată.
”ce
pula mea vrei? Nu-mi amintesc
de tine. Eşti doar o
curvăăăăăăăă?
Îmi
pare rău,
nu am ştiut. Mi-a făcut plăcere să
te recunosc în
aceste condiţii.”
Universul
complotează pe faţă. Cheltuieşte miliarde
de
stele pentru ca miracolul ce sunt
să se întâmple
şi sfârşitul lui să-l
masturbeze direct în
alb.
Nu pot fi nefericit purtând mitoza albastrului
mării
sub costumul împotriva albastrului mării
al
scafandrului introvertit ce ridică cu respect capacul
vaginului ontologic înainte de a se scufunda
în
bezna şi fragilitatea interiorului personal.
Nouă
mii treisute patruzeci şi două de apusuri
s-au rătăcit
pe continentul înghiţit de apele
nimfomane ale corpului
aplecat pe victorie,
tot atâtea răsărituri şi
eu o dată cu ele mă caut
prin înotul stării
tale de vis şi
ies la suprafaţă în lumina
holului antic
plin de lichidul rahidian al planetei
nervos la
maxim şi gata să mă ofer în dar
cercetătorilor,
specialiştilor, inventatorilor
şi descoperitorilor ce se
vor mulţumi cu mesajul
pe care sufletul meu sfărâmat
de veselie l-a
încrustat în zâmbet pe gipsul
cufundat în cele două perne.
rotunde.
Doamna mă
aşteaptă în atmosfera nebuniei
cu moartea ascunsă
între labii ţinându-mi piciorul pe gât.
“priveşte în sus” şi-ntr-adevăr,
fără să vreau privesc în sus,
din început
nu se vede nimic în rozul
pregătitor al dragostei fără
corp, plâng pe lentoarea
introspectivă a revenirii, a
recuperării,
pentru că
cel ce părăseşte
este cel părăsit de iubire,
ucis în diavol de
înspăimântătoarea frumuseţe
|
|
