Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte

    Sfinte Dumnezeule!
    (continuare)

    Bineînţeles că am plecat cu gândul să-i ignor sfatul, ferm convinsă de absoluta lui inutilitate. Mi-a trecut prin cap să ignor chiar şi ordinul, să anulez reglajul făcut de Glaff şi să evadez undeva, în alte vremuri, cât mai îndepărtate. Dar ştiam cât de lungă era gheara Poliţiei Temporale şi puteam estima că, fără ajutorul vreunui computer, şansele de reuşită ale unui asemenea plan tindeau asimptotic spre zero.
    Aşa că mi-am comandat transportul şi am revenit în metrou, pe scaunul de mine ales, în acea infimă fracţiune de timp în care Ovici se prăbuşea în braţele lui Krama, iar ceva fulgera pe lângă mine, sfidând, asemeni mie, ceea ce se considera a fi curgerea firească a vremii. Şi iarăşi m-am zbârlit toată, de data asta la gândul că sergentul Limtz fulgerase pe lângă sergentul Glaff, că EU mă întâlnisem cu MINE. Şi m-am întrebat dacă existam amândouă, dacă vreun reprezentant al decadentei biserici apostolice mi-ar fi putut explica dacă şi de ce eram sau nu eram amândouă un acelaşi trup şi un acelaşi suflet; sau poate eram un singur suflet în trupuri gemene, sau două suflete în două trupuri, sau două biete făpturi clonate – după un original necunoscut nouă – de o inteligenţă rece, fie ea diavolească sau divină, şi aruncate într-un joc cu reguli de neînţeles, desfăşurat în ZONE PARALELE! Şi mi-am jurat ca, revenind în acel timp pe care îl numeam „ACASĂ”, să-mi descarc povara îndoielilor, aruncând-o pe umerii unui preot, sau măcar pe umerii Maranei Cerioniacev, în timpul uneia din „audienţele-consultaţii” pe care le acorda cu uşurinţă; mi-am jurat asta în timp ce ţipam şi mă agitam mai tare decât oricare alt pasager al metroului pe care EU îl condusesem în istorie.
    Krama m-a remarcat pentru a doua oară, s-a bucurat că l-am încurajat cu gesturi şi cu vorbe, că l-am scăpat de insistenţele mulţimii, poliţiei şi presei, că l-am însoţit la morgă şi în birtul de unde l-am scos înainte de a-şi bea ultimii bani şi ultima fărâmă de luciditate, şi a considerat de la sine înţeles să urc, neinvitată, în mansarda pe care o numea, cu emfază, „cuibul creaţiei şi al iubirii”.
    „Vagabonzii lui Cronos” se lăfăiau, expuşi fără reticenţă privirilor indiscrete, într-un teanc gros de hârtii dactilografiate, a căror „faţă ascunsă” era acoperită de formule complicate, greu lizibile, întrerupte de ştersături şi de schiţe mărunte, înghesuite.
    – Aici zace o avere, a mormăit, vădit încântat că eu le răsfoiam, curioasă. Ba nu, s-a corectat, ridicând o foaie şi întorcând-o, sub nasul meu, de pe o parte pe alta, sunt două: una pe faţă şi alta pe dos! Mai ales cea de pe dos, acum îmi dau seama, mă va face bogat şi celebru! Ai să fii mândră – ţi-o garantez! – când le vei povesti nepoatelor tale că Ovid Krama te-a iubit într-o noapte, sau în mai multe, cine ştie? – în nopţile prea scurte ale ultimei veri care l-a prins anonim şi sărac!
    Îl ascultam lăsându-mă în voia mâinilor şi a buzelor lui, dar strângând, în mâna ascunsă în buzunar, kramamobilul. L-am acţionat, îngheţând clipa poetului încă anonim. Dar, în acea secundă lăbărţată pentru mine, nu m-am grăbit să-l ucid; am ascuns doar, sub pernă, kramamobilul şi acul, arma care se dovedise eficace. Şi m-am întors alături de bărbatul acela transformat în ţărână cu mult înainte ca eu să fi fost concepută, m-am întors şi mi-am repotrivit sub stânga lui sânul, sub dreapta lui şoldul, sub buzele lui umărul dezgolit.
    M-am întors ca să mă strecor în patul lui nu din datorie, ci din dorinţa de a putea acţiona, măcar o dată, în acel joc pe care nu-l înţelegeam, după propria mea fantezie; din dorinţa de a afla dacă eram Anne Limtz, logodnica virgină a colonelului Hobs, sau Anne Glaff, soţia adulteră a şefului Poliţiei Temporale; din dorinţa de a sfida totul, începând cu mine însămi, căpătând eu, o membră habotnică a Ligii Bunelor Moravuri, plăcerea pentru care altele riscaseră, încălcând legea – şi primiseră pedeapsa hărăzită celor vinovaţi de „tentativă de modificare a trecutului”: internarea, pe viaţă, în Sanatoriul pentru Iresponsabili.
    M-am dezmeticit în pat, goală, aproape fericită că reuşisem să mă abandonez, oferind un trup docil mângâierilor lacome ale poetului dezlănţuit. Atunci am simţit durerea, sfredelitoare şi ascuţită, aşa cum nu mi-o imaginasem niciodată, şi am ţipat, împingând umerii bărbatului, încercând zadarnic să mă eliberez. Krama mi-a astupat gura cu buzele şi i-am văzut chipul dintr-un unghi nefiresc, speriindu-mă de licărul de răzbunare din profunzimea ochilor lui parcă înceţoşaţi.
    Apoi el s-a destins, într-un ultim spasm de plăcere, şi i-am înfipt cu sete, la baza craniului, acul deja pregătit.
    Grăbită, am bâjbâit sub pernă şi am acţionat kramamobilul dinainte programat.
    M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Am căzut pe duşumea. Eram în uniformă şi mă aflam sub cadavrul poetului despuiat, încă contopit cu mine. Am mârâit de ciudă că intrasem în panică în aşa hal încât o ştersesem aducând cu mine mortul în locul preţiosului manuscris. Furioasă, am reprogramat aparatul şi mi-am comandat transportul înapoi. Dar nu am dispărut înainte ca în cadrul uşii să apară Glaff, sumar îmbrăcat, iar în spatele lui, EU, aproape dezbrăcată – şi mi-am auzit propriul ţipăt îngrozit.
    M-am regăsit în mansarda lui Krama, în clipa în care poetul mă aşeza pe pat, ca pe un trofeu preţios. Am bâjbâit sub pernă, am dibuit acul şi i l-am înfipt fără şovăire.
    „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
    Versul acela, rupt – nu reuşeam să-mi amintesc de unde –, îmi cutreiera mintea, acid ca o remuşcare, în timp ce ardeam manuscrisul, foaie cu foaie, într-un recipient pântecos şi murdar, găsit în bucătăria ciudată, plină de lucruri a căror utilitate n-o pricepeam şi cărora nu le ştiam nici măcar numele.
    Ardeam foile, taina acelei invenţii blestemate care trebuia distrusă, indiferent de riscul pe care mi-l asumam acţionând conform propriilor mele convingeri. Ardeam foile – le priveam ca pe nişte fiinţe, şi îmi era aproape milă când le vedeam răsucindu-se, chinuite, apoi înnegrindu-se şi transformându-se, ireversibil, în scrum.
    Ardeam foile şi versul îmi cutreiera mintea, ciocnindu-se, când şi când, de întrebări ce nu se dădeau duse – pentru că nu căpătau răspuns.
    De ce DINCOLO, ACASĂ, mă întâlnisem cu mine însămi, ţipând? De ce nu mă regăsisem şi la prima reîntoarcere? De ce, revenind ACOLO, în mansardă, nu dădusem peste mine şi Krama, zvârcolindu-ne în patul răvăşit? Şi, dacă asta s-ar fi întâmplat, ce-aş fi făcut, ce-aş fi putut face, ce-aş fi avut dreptul şi datoria să fac?
    După ce focul a mistuit şi ultima filă, am păşit, fără să-l privesc, peste Krama, care zăcea, fără haine şi fără suflet, alături de pat, acolo unde îl împinsesem, şi am luat kramamobilul. L-am programat pe îndelete: coordonatele spaţiale, anul, luna...
    „Revin-o ieri, Anne, te rog!”
    „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
    În fond, de ce nu m-aş fi întors ieri? Ce mă costa să-i ascult rugămintea – sau sfatul?
    ... ziua, ora, minutul, secunda. Era suficient, mai multă precizie nu era necesară.
    M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Am dat să arunc kramamobilul în malaxorul de deşeuri...
    Atunci m-am simţit brusc încorsetată, ca într-un calup de aer solidificat, în propriul meu corp, transformat de „rigor mortis” în stană de piatră. În urechi îmi ţiuia o aceeaşi notă joasă a melodiei vesele pe care circuitul acustic al bucătăriei o fredona la intrarea mea în încăpere. Iar Otto, bătrânul meu motan bălţat, încremenise, sfidând gravitaţia, la jumătatea saltului între două scaune. Am vrut să ţip, dar n-am reuşit nici să deschid gura, nici să-mi comand vibraţia coardelor vocale. Când am vrut să închid ochii, ca să nu-i mai văd pe cei trei George Hobs, nu m-au ascultat nici pleoapele. Intruşii apăruseră de niciunde şi se mişcau firesc în acea lume înlemnită.
    Aşa am înţeles că numai timpul meu şi al motanului fusese oprit, că eram amândoi îngheţaţi în acel ciudat „stop cadru” în care doar mintea mea şi, poate, cea a jivinei rătăceau nestingherite.
    Aşa am înţeles că Ovici nu intuise, ci chiar asistase neputincios la adevăratul scenariu al morţii sale!
    Aşa am înţeles că Ovid Krama şi ceilalţi pasageri ai metroului fuseseră martorii crimei şi ai furtului prototipului! Bine, dar de ce tăcuseră? Fiecare în parte se crezuse pradă a unei halucinaţii de care se temuse să pomenească? Sau, pur şi simplu, reluarea curgerii fireşti a timpului fusese buretele care le ştersese din memorie straniul episod? Amândouă ipotezele explicau destul de bine şi lipsa de reacţie a lui Krama la întreruperea elanului său amoros.
    Oricum urma să aflu curând adevărul, doar eram cobaiul unei experienţe similare... Sfinte Dumnezeule! Desigur, cei trei nu încremeniseră timpul ca să ucidă motanul! Dacă n-aş fi fost rigidă şi insensibilă ca un pietroi, groaza mi-ar fi alunecat ca un sloi pe şira spinării, dintr-o vertebră într-alta, paralizându-mă.
    Şi de ce acei trei gemeni Hobs? Ce erau? Clone? Androizi? Era vreunul dintre ei adevăratul George Hobs? Îmi fusese vreunul logodnicul dintr-o lume sau amantul din cealaltă? Oricum, i-aş fi ucis pe toţi trei fără umbră de remuşcare!
    „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
    La dracu’! Ei erau cei care urmau să mă omoare!
    Primul George Hobs mi-a luat din mână kramamobilul şi i l-a întins celui de-al doilea. Al doilea George Hobs l-a ascuns în cutele mantiei sale bogate, de vrăjitor din epoca ignoranţei, apoi i-a făcut semn celui de-al treilea. Al treilea George Hobs s-a apropiat de mine; ducea un obiect ciudat, un fel de cască sferică. Mi-a pus-o pe cap, luându-mi lumina. În schimb, am reuşit să urlu. Motanul mi-a răspuns miorlăind strident, prelung şi lugubru.
    Am simţit şase braţe înşfăcându-mă şi am început să mă zbat, înţelegând că mă puteam mişca iarăşi. M-am zbătut cu disperare, lovind şi zgâriind orbeşte şi ţipând ca o nebună.
    M-am trezit zvârcolindu-mă, scăldată în sudoare şi învăluită de întuneric. M-am dezmeticit după câteva secunde şi am îndepărtat casca pufoasă a înregistratorului oniric, care alunecase, acoperindu-mi ochii.
    Ce bine că mă conectasem la înregistrator! Orice studio cinematografic ar fi cumpărat un asemenea vis, plătind o avere!
    Am scos discul translucid şi m-am îndreptat spre modulul de developare. Paul era acolo, bodogănind.
    – Să nu-mi spui că ăsta s-a stricat tocmai azi! am exclamat, în loc de „bună dimineaţa”.
    A zâmbit într-o parte, privindu-mă chiorâş:
    – Nu-ţi spun, dacă tu crezi că asta ajută! Şi de ce să nu se strice tocmai azi, scumpă doamnă Glaff? a adăugat.
    – Am visat ceva ciudat, vroiam să developez cât mai repede!
    – Ei şi? Şi eu pot spune acelaşi lucru. Dă-mi discul; le dau la developat în oraş pe amândouă.
    I l-am întins fără prea multă tragere de inimă.
    – Promite-mi că nu-l vizionezi înainte să-ţi povestesc despre ce e vorba!
    – Nu zău! Iar te-ai visat cu altul, iubito?
    – Oarecum, am bâiguit, temându-mă de o scenă.
    Dar el s-a mulţumit să râdă.
    – Şi când mă gândesc că te-am luat de la Liga de Conservare a Bunelor Moravuri!
    În dimineaţa aceea am plecat împreună. Am nimerit o cabină de transport de tip vechi, cu oglindă. M-am bucurat (pentru a câta oară?) văzând ce bine arătam unul lângă altul, în elegantele noastre uniforme cenuşii, cu mâneca stângă împodobită de simbolul Poliţiei Secrete: o clepsidră în care nisipul, suspendat în mod miraculos, era masat integral în jurul porţiunii gâtuite. Sfinte Dumnezeule! Oare cum putusem visa că îl respingeam sau că îl înşelam pe Paul, că îl preferam pe Hobs, molusca aia nesărată?!... Totuşi, Paul avea să se bucure constatând că, în vis, el era generalul!
    În birou le-am găsit pe Linda şi Kate.
    – Tot n-au dat de urma doamnei Katz, m-a pus în temă Linda. Mulţi cred că i-au venit de hac neocanibalii! Zău, Anne, se pare că ăştia chiar există!
    – Sub hipnoză, Marana Cerioniacev a afirmat întotdeauna că există şi că sunt mutanţi, că sunt o creaţie total eronată şi scăpată de sub control a Institutului de Artă Genetică, a comentat Kate.
    Am fost tentată să le spun că, în visul meu, neocanibalii nu numai că existau, dar chiar le curăţaseră, în paralel, pe ele amândouă! Dar circuitul acustic a început să hârâie:
    „SERGENTUL GLAFF ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL GLAFF ESTE AŞTEPTAT...”
    Am păşit pe banda transportoare. Pe cea lentă. Ordinele se execută, dar nimeni nu spusese nimic despre urgenţă.
    Ca de obicei, generalul Hobs mi-a vorbit doar de sentimentele lui pentru mine, despre faptul că avansarea colonelului Glaff era în mâinile mele... Am reuşit cu greu să-l ţin la distanţă fără să-l pocnesc sau să-l înjur, şi m-am hotărât să-i povestesc lui Paul totul. Înregistrarea visului nu putea decât să-mi ajute.
    Dar în noaptea aceea Paul nu a venit acasă. Hobs îi aranjase o misiune. Şi tot cu Hobs m-am pomenit, pe înserate. Robotul de protocol, special programat, a încercat să-l convingă că eram plecată, dar nebunul s-a apucat să-l dezactiveze. Noroc că, la intrarea în dormitor, conectasem câmpul de protecţie. Generalul a plecat cu coada între picioare.
    Paul s-a întors spre dimineaţă.
    – Idioţii ăia ţi-au stricat visul, mi-a spus de cum a intrat pe uşă. Au pretextat că n-a fost bine fixat şi au pretins că nu din vina lor s-a şters la developare. Dar pe-al meu l-au reuşit! Te asigur că merită văzut şi ăsta!
    – Nu-i acelaşi lucru, Paul!
    Şi i-am întors spatele, bosumflată.
    El a râs şi m-a luat în braţe:
    – Ei haide, draga mea, încă îţi pot oferi ceva mai bun decât nişte vise!
    Eram aproape dezbrăcaţi când circuitul din bucătărie a început să fredoneze melodia mea preferată.
    Paul a tresărit şi a sărit din pat.
    – De ce te sperii? Trebuie să fie motanul!
    – Nu cântă pentru motan! Melodia asta e numai pentru tine!
    S-a repezit spre bucătărie; l-am urmat, intrigată.
    L-am găsit proptit în cadrul uşii. M-am ridicat pe vârfuri şi, peste umărul lui, am văzut. M-am văzut pe MINE, îmbrăcată în uniformă bej, trântită sub greutatea unui bărbat gol, cu un ac lung înfipt la baza craniului. Krama! Visul! Sfinte Dumnezeule!
    – Ţi-am spus să te întorci IERI! s-a răstit Paul. De ce nu mă asculţi niciodată?
    Am simţit cum mi se înmoaie picioarele, cum totul se roteşte, se întunecă...
    Robotul deşteptător m-a trezit punându-mi palma pe umăr. M-am frecat la ochi, apoi mi-am pipăit capul. Am dat de casca pufoasă a înregistratorului oniric, corect aşezată.
    Robotul a deschis ferestrele, ştia că-mi plac aerul şi soarele dimineţii.
    Ei da, de data asta mă trezisem de-adevăratelea! Dar ce vis ciudat, Sfinte Dumnezeule! Şi tocmai înaintea logodnei cu Hobs, cu colonelul George Hobs, după care oftasem atât!
    Ce bine că mă conectasem la înregistrator! Orice studio cinematografic ar fi cumpărat un asemenea vis, plătind o avere! Iar rochia mea de mireasă urma să fie trăsnet – problema banilor era rezolvată!
    Am scos discul translucid şi m-am îndreptat spre nişa modulului de developare. Acolo am dat peste unul dintre roboţii afectaţi întreţinerii.
    – Azi noapte au fost nişte sabotaje, cineva a perturbat alimentarea cu energie, mi-a explicat, în timp ce cotrobăia prin măruntaiele aparatului. Toate echipamentele sensibile au fost afectate. Pentru developare adresaţi-vă unui centru specializat, au aparatură mult mai solidă!
    O primă bănuială m-a fulgerat, dar am alungat-o, înciudată. Doar nu era să înnebunesc din cauza unui vis – fie el alambicat şi oarecum logic – şi a unei coincidenţe stupide!
    I-am ordonat circuitului de comunicaţii să mă pună urgent în legătură cu generalul Paul Glaff, şeful Poliţiei Speciale, căruia i-am cerut o zi liberă, conştientă fiind că abuzam de slăbiciunea lui – prea des mărturisită – pentru mine.
    „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...”
    – Desigur, Anne, mi-a răspuns. Mai ales dacă foloseşti timpul ca să-şi contramandezi logodna cu colonelul! a completat; şi poate mi s-a părut, dar pe ecran ochii lui verzi au licărit complice.
    „Când revii, fă-o IERI, şi mai gândeşte înainte de a spune „da” la logodna cu colonelul!”
    A doua bănuială mi-a sfredelit creierul, aproape dureros.
    De unde ştia Glaff de logodnă? Eu vorbisem doar cu Linda şi Kate! (Ce bine că neocanibalii nu erau decât un zvon lansat – din motive pe care nu am dreptul să le divulg – de însăşi Poliţia Specială!) Poate că ele scăpaseră ceva faţă de doamna Katz, iar caţa bătrână împrăştiase ştirea!
    Oarecum liniştită, am preferat să-mi surghiunesc suspiciunea şi am plecat spre un centru specializat în developări onirice.
    Uniforma mea gri, având trasat pe mâneca stângă simbolul Poliţiei Speciale – clepsidra în care nisipul, suspendat în mod miraculos, era masat integral în jurul porţiunii gâtuite – a părut s-o impresioneze pe funcţionara de la recepţie.
    – În ce cont virăm cheltuielile? m-a întrebat, ezitând, parcă temându-se să nu mă supere.
    – Sergent Limtz Anne, am precizat, şi mi s-a părut că numele meu a făcut-o să tresară.
    – Puteţi aştepta? Durează numai două minute!
    Am încuviinţat înclinând capul şi ea a introdus discul într-o fantă a terminalului care îi era aservit (sau căruia îi era aservită?).
    Au trecut două minute, încă două, încă unul...
    În încăpere a intrat un bărbat între două vârste, foarte elegant, cu o mină exagerat de amabilă.
    – Ne pare foarte rău, a început, adesându-mi-se. Probabil perturbările recente ale alimentării cu energie au dereglat înregistratorul dumneavoastră oniric. Din înregistrare n-am reuşit să obţinem decât culori învălmăşite şi sunete nearticulate. Nu ne datoraţi nimic, dimpotrivă, aparatul dumneavoastră ultrasensibil fiind unul din produsele firmei noastre, veţi primi o despăgubire.
    Am plecat fără să spun nimic, copleşită de a doua coincidenţă şi de a treia bănuială. Dar, nedorind să-mi stric ziua, mi-am alungat din nou gândurile tulburi şi m-am îndreptat spre sediul Ligii de Conservare a Bunelor Moravuri.
    Când am menţionat că vin să îmi anunţ logodna, am fost invitată imediat în biroul Primei Secretare.
    – E o problemă mai delicată, draga mea Anne, a zis baborniţa, privindu-mă matern pe deasupra nasului încovoiat. Nu ştiu dacă ţi s-a mai spus, dar ai un himen complezent. Poftim, asta e înregistrarea explicaţiilor date de medicul nostru – şi îi e destinată viitorului tău soţ. N-am vrea ca o membră a Ligii să fie suspectată de relaţii sexuale premaritale.
    Relaţii sexuale premaritale... Sfinte Dumnezeule! Cu Krama, de exemplu?
    A patra bănuială s-a înfipt adânc, nelăsându-se alungată.
    Acasă mă aştepta Hobs. De fapt erau doi: colonelul, pe care l-am recunoscut după uniformă, şi CELĂLALT, care părea un alt Hobs, deghizat cu o mantie bogată, de vrăjitor din epoca ignoranţei.
    – Fratele meu geamăn, Georgio, actor, mi l-a prezentat George. L-am invitat la logodnă.
    A cincea bănuială mi-a strâns inima.
    – Nu sunteţi cumva trei? Trei gemeni? m-am pomenit întrebând.
    – Ba da, a surâs actorul. Fratele nostru, Gheorghi, n-a putut veni. Tocmai candidează pentru funcţia de consilier. Contracandidatul lui, Ovid Ovici, a murit subit azi-noapte.
    Ovid Ovici! Ovid Krama, Marcel Ovici... Sfinte Dumnezeule!
    A şasea bănuială mi-a luat graiul. În minte mi s-au învălmăşit crâmpeie din visul nopţii trecute. Apoi s-au detaşat chipul lui Glaff, sărutul, preludiul întrerupt din final... Şi cei trei identici Hobs, care vroiau... Sfinte Dumnezeule! În afară de kramamobil, oare ce vroiau de la mine?... Şi generalul Hobs, insistenţele din biroul lui, cele din uşa dormitorului meu, privirile lui, atunci libidinoase...
    – Aş vrea să amânăm logodna, am spus într-un târziu.
    George m-a privit tăcut şi alb, cu gura căscată – „ca o moluscă nesărată”, m-am gândit, brusc satisfăcută.
    În aceeaşi seară am cerut – cu succes! – o „audienţă-consultaţie” Maranei Cerioniacev, acel medium puţin cunoscut de a cărui existenţă visul îmi reamintise.
    Marana, o matroană căruntă, rubensiană, m-a ascultat transfigurată, zornăind un şirag de mătănii rubinii.
    – Nu ştim de unde vin visele, atunci când SUNT vise, a şoptit, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o taină – trezindu-mi bănuiala a şaptea. Cât despre căile TIMPULUI, despre „liniile lui de curent”, acestea încă nu ne-au fost nici nouă, „paranormalilor”, dezvăluite! Dar eu SIMT ceva, aici şi aici – şi-a atins fruntea şi sânul stâng – şi o voi spune cândva, când voi însăila „Cartea Timpului”, cartea vieţii mele. Am să-ţi trimit un exemplar cu autograf, fetiţo, pentru că mi-ai lămurit multe!
    – Bine, dar eu...
    – Tu fă ceea ce simţi, m-a întrerupt. N-ai să greşeşti, nu eşti oarecine, pentru că te-au ales să faci nişte NODURI, să intersectezi nişte FIRE.
    – Cine m-a ales? am întrebat, aproape venindu-mi să râd la gândul că mi-ar fi putut răspunde ca Glaff cel din vis: „Computerul de la Evidenţa Personalului.”
    – Încă nu ştiu, a murmurat, abandonându-şi mătăniile. Poate o inteligenţă cibernetică. Poate oamenii viitorului. A surâs: Poate o viitoare Poliţie Temporală. Apoi, redevenind gravă: Poate Dumnezeu...
    – Poate dracu’! am intervenit, brusc enervată.
    – N-ai înţeles nimic, mi-a azvârlit, încruntată. Dar ai timp, îţi văd mult timp înainte! Du-te şi fă ce simţi, pentru că tu – nu uita! – nu eşti oarecine!
    A doua zi, când generalul Paul Glaff m-a chemat în biroul lui, am turuit pe nerăsuflate:
    – Sergentul Anne Limtz la ordinele dumneavoastră, domnule general! Permiteţi să raportez: aseară m-am hotărât să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Sper că nu contravine regulamentului!
    A zâmbit şi licărul jucăuş al ochilor lui verzi a dat, pentru o clipă, atâta farmec trăsăturilor lui colţuroase, încât am regretat că nu mă hotărâsem mai devreme! A înghiţit de câteva ori în sec – i-am urmărit mărul lui Adam agitându-se –, dar mi-a răspuns calm, cu voce neutră, oficială:
    – Regulamentul Poliţiei Speciale nu are nici o prevedere legată de statutul matrimonial al personalului. Mă dezamăgeşti, sergent Limtz, credeam că ştii asta.
    Am rămas în poziţia „drepţi”, cu obrajii zvâcnind, şi am plecat ochii. Sfinte Dumnezeule! Cine îi şoptise lui Glaff, cuvânt de cuvânt, replica din visul meu?
    – Stai jos, sergent, a adăugat, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile. După ce generalul Glaff coboară din al nouălea cer, veţi putea sta de vorbă!
    Ne-am căsătorit peste două luni; peste încă şapte am născut – prematur, după părerea mea, normal, după părerea medicilor – o fetiţă. Fără să mă întrebe, Paul i-a ales şi i-a înregistrat prenumele: Krama. Când am aflat – Sfinte Dumnezeule! – mi-a albit părul. Nimeni n-a putut explica fenomenul. Paul m-a consolat spunându-mi – părea sincer! – că aşa eram mai frumoasă. Oricum, nu-i port pică. Sărmanul! Nu ştie nimic (OARE?) despre visul meu – şi nici n-am de gând să i-l povestesc vreodată. Mă mulţumesc să stivuiesc noi bănuieli peste cele vechi, fără să le mai număr.
    Cât despre George Hobs, ca semn că nu era supărat, a propus ca el şi fraţii lui să fie naşii fetiţei, iar Paul a acceptat cu entuziasm.
    Au trecut cincisprezece ani de atunci. Krama Glaff e o adolescentă ciudată, tăcută, cu ochi mari, visători, de un albastru spălăcit. Scrie versuri şi nu prea are somn. Am renunţat la robotul deşteptător. Ne trezeşte ea, în fiecare dimineaţă. În fiecare dimineaţă, buimăcită, îi văd chipul dintr-un unghi nefiresc şi încerc zadarnic să mă conving că nu e licăr de răzbunare ceea ce desluşesc în profunzimea ochilor ei parcă înceţoşaţi. Şi în fiecare dimineaţă are în mână „Cartea Timpului”, primul best-seller din seria celor semnate de Marana Cerioniacev, ajunsă medium la modă.
    Am primit acum trei ani exemplarul cu autograf. Cunoşteam deja părerea criticilor de specialitate: „Un amalgam de teorii pur fanteziste, de inepţii cu pretenţii savante.” Curioasă, am deschis cartea la întâmplare: „Un explorator al trecutului, care, cu sau fără voie, produce o cât de neînsemnată modificare a acestuia, creează o ramificaţie, o aşa-numită lume paralelă...” Sfinte Dumnezeule! M-am zbârlit şi mi-am promis să n-o mai răsfoiesc niciodată!
    Dar Krama o citeşte iarăşi şi iarăşi, face calcule şi adnotări. Nu de mult, mi-a mărturisit că ea simte că poate învinge timpul:
    – Mă gândesc la un aparat minuscul, de buzunar. Cred că o să-i spun cronomobilul Krama!
    „Cronomobilul Krama! Sfinte Dumnezeule! M-am bucurat că nu puteam albi a doua oară!
    Iar azi, din întâmplare, am dat peste un caiet al Kramei, plin cu versuri. Pe copertă, caligrafiat cu migală, se răsfaţă un titlu care mi-a tăiat răsuflarea: „Vagabonzii lui Cronos!” Sfinte Dumnezeule!

Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte
© cartea.info, 2005