Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte

    Sfinte Dumnezeule!


    „SERGENTUL LIMTZ ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL LIMTZ ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL LIMTZ ESTE...”
    Anunţul alerga pe toate monitoarele, în timp ce circuitul acustic îl hârjâia sacadat, mitraliindu-ne timpanele.
    – La dracu’, Anne, a răbufnit doamna Katz, ce invitaţie mai aştepţi? Şterge-o în biroul şefului, şterge-o odată!
    Am oftat, m-am ridicat şi am păşit pe banda transportoare. (În urmă, patru suspine de uşurare au blagoslovit liniştea reînscăunată). Fireşte, era banda cea mai lentă. Generalul merita să-l fac să aştepte. Căpătase prostul obicei de a mă chema o dată la două zile, plictisindu-mă cu insistenta lui cerere în căsătorie. Nu îndrăzneam să-l refuz direct; la urma urmei, era şeful! Iar el se făcea că nu pricepe, ipocritul! Dar în ziua aceea aveam să i-o tai scurt – şi asta pentru că Hobs, în sfârşit, se hotărâse!
    – Sergentul Anne Limtz la ordinele dumneavoastră, domnule general! Permiteţi să raportez: aseară m-am logodit cu colonelul George Hobs. Sper că nu contravine regulamentului!
    A pălit, apoi, brusc, s-a înroşit ca o sfeclă, până în vârful urechilor. A înghiţit de câteva ori în sec – i-am urmărit mărul lui Adam agitându-se –, dar a reuşit să mi se adreseze calm, cu voce neutră, oficială:
    – Regulamentul Poliţiei Temporale nu are nici o prevedere legată de statutul matrimonial al personalului. Mă dezamăgeşti, sergent Limtz, credeam că ştii asta.
    Am rămas în poziţie „drepţi” şi am plecat ochii. Prea i-o trântisem aşa, deodată! Toată lumea ştia că generalului Paul Glaff nu-i place să piardă. „Ce-o să facă acum? O să mă anunţe, cu regret, că serviciile mele nu mai sunt necesare?”
    – Stai jos. Am pentru tine o misiune foarte importantă.
    M-am aşezat, cu obrajii zvâcnind. O dată mă chemase şi el pentru ceva serios şi, în loc să-l las să vorbească primul...
    – Cei Şapte Consilieri au hotărât, a început, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile, iar cele Şapte Parlamente au votat hotărârea, în unanimitate. Călătoriile temporale creează mult prea multe probleme. În curând, poliţia noastră n-o să mai facă faţă. E nevoie de cel puţin trei oameni pe urmele fiecărui bezmetic care construieşte un cronomobil artizanal şi o tuleşte. Tot soiul de... hm! „eroi” vor să schimbe trecutul, să fabrice alt prezent, „mai bun”, fireşte. Şi tot soiul de nebuni vor să cerceteze viitorul, dar aleg întotdeauna variantele cele mai puţin probabile şi se întorc hotărâţi să dezvăluie gloatei ororile „apocalipsului ce va să vină”. E o harababură generală! Până la urmă tot o să scăpăm nesupravegheat un zurliu care-o să facă ceva ireparabil.
    M-am foit pe scaun, neliniştită. Nu înţelegeam nici de ce-o lungea, descriindu-mi ceea ce ştiam la fel de bine, nici ce legătură putea avea o hotărâre – oricare ar fi fost ea! – votată în unanimitate de Cele Şapte Parlamente cu misiunea, fie şi foarte importantă, încredinţată unui sergent anonim, ca mine.
    – Ei bine, a continuat, s-a hotărât să facem noi ceva ireparabil. Să punem capăt, odată pentru totdeauna, călătoriilor temporale. Asta e misiunea ta, sergent Limtz. Pleci chiar acum. Ţinta: 28 iunie 1999. Îl ucizi pe Marcel Ovici înainte de a ajunge cu invenţia sa epocală la profesorul Kruger. Are asupra lui atât prototipul cronomobilului, cât şi, în manuscris, toată documentaţia tehnică. Pe astea le iei şi le aduci aici. Cei Şapte Consilieri le vor înmormânta în Tezaurul Secret. Cât despre propriul tău aparat – găseşti tu o metodă de distrugere!
    A fost ca şi când ceva mi-ar fi căzut în cap pe neaşteptate. Îmi pare rău că nu m-am putut vedea, atunci, în oglindă. Generalul, care mă privea atent, şi-a muşcat buzele ca să nu râdă, şi în clipa aceea mi-a fost – ce prostie! – simpatic. Aşa că am riscat o întrebare neregulamentară:
    – De ce eu? N-am ucis pe nimeni, niciodată. Cine a hotărât să mi se dea misiunea asta?
    – Computerul de la Evidenţa Personalului, fireşte. Şi ăla nu greşeşte niciodată.
    M-am ridicat din proprie iniţiativă.
    – Permiteţi să trec la îndeplinirea misiunii? am întrebat, convinsă de inutilitatea oricărui comentariu.
    Mi-a întins mâna.
    – Succes, sergent.
    Apoi, în timp de executam, regulamentar, salutul şi întoarcerea la nouăzeci de grade:
    – Şi un sfat prietenesc, Anne: când revii, fă-o IERI, şi mai gândeşte înainte de a spune „da” la logodna cu colonelul!
    Bineînţeles că am plecat hotărâtă să-i ignor sfatul. Mi-am programat cronomobilul de buzunar, l-am activat şi... am apărut în staţia în care, alături de văru-său, poetul Krama, Marcel Ovici aştepta metroul, mutându-şi, nervos, greutatea de pe un picior pe altul. Krama, un afemeiat notoriu (multe nimfomane s-au furişat în trecut cu intenţia de a poposi în patul lui o oră!), m-a remarcat imediat şi şi-a lipit de mine privirea albastră, spălăcită. I-am adresat un zâmbet prietenos şi m-am apropiat de ei, ca din întâmplare. Faţa poetului s-a luminat: adulmeca o cucerire uşoară. M-a observat şi Ovici. M-a privit fix, strângând din buze. Pe urmă şi-a mutat privirea în altă parte şi şi-a măturat fruntea cu vârfurile degetelor, ca şi cum ar fi vrut să şteargă un gând ce nu-i făcea plăcere. M-am întrebat dacă nu cumva călătorise deja în timp şi dacă nu cumva dăduse de mine, într-un viitor posibil, primind misiunea ucigaşă.
    N-am avut timp să mă afund în supoziţii. Sosise metroul, şi m-am urcat în acelaşi vagon cu ei. Era aglomerat, dar am reuşit să mă aşez pe scaunul din stânga inventatorului. În dreapta lui stătea poetul. S-au bosumflat amândoi. Am bănuit de ce: Ovici pentru că ar fi preferat ca, între el şi mine, să se fi aşezat Krama, iar acesta – pentru că avea aceeaşi preferinţă.
    M-am temut că unul din ei va propune, sub cine ştie ce pretext, schimbul de locuri, iar celălalt va accepta cu plăcere. Aşa că am trecut la acţiune. Metroul a încremenit, oamenii au înţepenit ca nişte maşini stricate; oprisem timpul lor, dilatând, numai pentru mine, la maximum, o secundă – ceea ce îmi oferea echivalentul a două minute. A fost arhisuficient pentru a-i împlânta lui Ovici – Sfinte Dumnezeule! -, la baza craniului, acul ucigaş. Apoi am înşfăcat manuscrisul şi prototipul şi m-am grăbit să mă expediez înainte, în timpul meu normal.
    M-am pomenit, aşa cum dorisem, în propria mea bucătărie. Mi-am aruncat cronomobilul în malaxorul de deşeuri şi, în timp ce ascultam, cu nostalgie, scâşnetul metalului strivit, i-am cerut robotului o cafea mare, concentrată. Am sorbit-o fără chef, străduindu-mă zadarnic să nu-mi las imaginaţia să brodeze scena desfăşurată, după fuga mea, în metroul deblocat: Ovici, fără suflare, prăbuşit – nimeni n-a observat când – în braţele vărului său înspăimântat. Krama, prea tulburat ca să-şi reamintească momentul exact al dispariţiei mele şi bănuind că preţiosul bagaj al inventatorului fusese furat, la înghesuială. Surprinderea celorlalţi călători, agitaţia, vânzoleala stârnită, la prima staţie, în jurul proaspătului răposat. Scandalul din presa vremii, năstruşnicele supoziţii legate de epocala invenţie pierdută fără urmă o dată cu moartea celui ce o realizase – şi înainte ca acesta să fi apucat să i-o prezinte cuiva în amănunt. Şi iarăşi trupul lui Ovici, chircit nefiresc, cu îngrijorarea încremenită în ochii larg deschişi... Oare, în ultima clipă, intuise adevăratul scenariu al morţii sale?
    Am terminat cafeaua, mi-am spulberat gândurile macabre, aducând a remuşcări – nu aveau de ce să otrăvească un sergent care nu-şi făcuse decât datoria – şi am pornit-o spre sediul Poliţiei Temporale, nerăbdătoare să raportez îndeplinirea misiunii încredinţate. Tocmai mă instalasem într-o cabină de transport rapid, când o imagine înregistrată mecanic mi-a revenit în minte, făcându-mă să transpir: înainte de a-mi părăsi apartamentul, prin uşa deschisă a dormitorului zărisem un pat dublu, nefăcut, şi, aruncată neglijent pe un scaun, pijamaua mototolită a unui bărbat.
    Înainte ca acea parte a creierului meu asupra căreia deţin controlul să fi avut timp să prelucreze informaţia extrasă involuntar din memorie, cabina s-a oprit; intrigată, am controlat display-ul, temându-mă că nu furnizasem coordonatele corecte ale destinaţiei dorite. Dar nu, nu greşisem. Totuşi, ceea ce mă înconjura îmi era străin – şi familiar totodată. Aceeaşi impresie mi-ar fi lăsat-o, probabil, copia daltonistă a unui tablou celebru, deşi, în realitate, modificările nu ţineau numai de culoare.
    Clădirea Poliţiei Temporale era mai înaltă şi mai zveltă; avea un corp mai puţin, dar câştigase încă două etaje. Firma era zugrăvită în culori pastelate, aflate în continuă transformare, ca şi cum literele cu sinuozităţi voluptoase (total diferite de caracterele sobre pe care le admirasem în aceeaşi dimineaţă) ar fi fost o orgă de fluide multicolore, amestecându-se dezordonat în aparenţă, şi totuşi respectând un algoritm pe care mintea mea buimăcită refuza să-l priceapă.
    În stânga, vechea clădire a Arhivelor nu mai era înconjurată de acei păianjeni uriaşi care sunt automatele restauratoare. Enormele ei fresce străluceau ca noi, probabil aşa cum nu mai străluciseră de o sută cincizeci de ani, când fusese inaugurată cu mult fast. Văzusem ceremonia pe viu, în prima mea cronoexcursie, cea de la absolvirea Cursurilor Preliminare. Era unui eveniment istoric de pe urma căruia agenţiile cronoturistice scoteau bani frumoşi, căci toată lumea dorea să asiste la inaugurarea primei opere a primei unităţi cibernetice independente specializate în decoraţii murale, unitate care, în prezentul nostru, era expusă chiar în muzeul acelei clădiri, prima pe care ea o decorase. Numai că atunci, când le priveam nedumerită din cabina pe care nu îndrăzneam s-o părăsesc, două dintre fresce erau total diferite de cele atât de bine cunoscute.
    Am cutezat să-mi arunc ochii şi-n dreapta. Acolo trona, acelaşi dintotdeauna, imobilul Agenţiei Cronoturistice Centrale, cu singura deosebire că o firmă geamănă cu cea a Poliţiei Temporale îl prezenta ca fiind Sediul Central al Oficiului Internaţional de Turism Temporal.
    Am riscat şi să părăsesc cabina – care a dispărut imediat, răspunzând, pesemne, apelului insistent al unui solicitant care tocmai îşi pierduse răbdarea. Am privit vizavi. Parcul meu preferat era acolo, dar locul teilor bătrâni fusese luat de nişte arbuşti stranii, copleşiţi de bogăţia unor inflorescenţe sidefii care reflectau curcubee minuscule şi impregnau aerul cu o aromă plăcută, abia perceptibilă. „Probabil noua creaţie a Institutului de Artă Genetică, cea despre care purtătorul lor de cuvânt spunea că va fi expusă în parc de azi într-o săptămână”, mi-am zis, în timp ce, în mintea mea, datele începeau să se sedimenteze: se făcea lumină!
    Mi-am adresat, în gând, un lung şir de epitete jignitoare. Ar fi trebuit să-mi fie ruşine că tocmai eu, care eram de trei ani in slujba Poliţiei Temporale, pricepusem atât de greu că nu era vorba decât de nişte banale schimbări, probabil lipsite de importanţă, consecinţe fireşti ale modificării (desigur, nimeni nu o va numi crimă) operate de mine în timpul unei coborâri de două sute de ani pe scara timpului convenţional.
    Schimbări banale, probabil lipsite de importanţă... Hm! Pijamaua unui bărbat în dormitorul meu?! Al meu, care eram o membră habotnică a Ligii de Conservare a Bunelor Moravuri?! Probabil mă măritasem cu George mai devreme şi eram deja doamna Hobs. O doamnă Hobs care scăpase propria-i ceremonie nupţială şi la a cărei deflorare domnul Hobs urma (sau nu?) să trudească pentru a doua oară...
    Pe urmă, o clădire a Arhivelor a cărei renovare se încheiase mai devreme şi care avea două fresce modificate; se putea trece uşor peste asta, ca şi peste faptul că Institutul de Artă Genetică îşi finalizase şi îşi expusese la o altă dată o creaţie reuşită.
    Mai era Poliţia Temporală, cu clădirea şi firma ei, ambele modificate... Dar, Sfinte Dumnezeule! De ce mai exista Poliţia Temporală?! De ce mai exista, chiar şi cu nume schimbat, Agenţia Cronoturistică Centrală?! De ce, când Ovici murise înainte de a-şi prezenta invenţia cuiva capabil să o înţeleagă şi să o transpună în practică? De ce, când manuscrisul şi prototipul cronomobilului erau în geanta care mă urma ca un câine credincios, detectând fără dubiu mirosul specific al trupului meu, şi care nu se deschidea decât recunoscând atingerea mâinilor mele? De ce, când cronomobilul meu, singurul salvat de nonexistenţă, tocmai fusese retransformat în materiile prime de bază, care îşi aşteptau deja rândul la refolosire?
    Poliţia Temporală exista numai ca eu să pot raporta cuiva îndeplinirea misiunii, să pot preda cuiva prototipul şi manuscrisul? Şi, dacă nu ar fi existat, ce ar fi trebuit să fac, ce aş fi avut dreptul şi datoria să fac cu conţinutul acelei genţi blestemate?
    Îmi venea să mă aşez jos şi să plâng, aşa cum făcusem după ce reuşisem să-mi dereglez prima ciberpăpuşă, să plâng şi să cerşesc ajutorul trecătorilor nepăsători, mai mult sau mai puţin grăbiţi, ce împânzeau bulevardul Ovici (al cărui nume, am presupus, se schimbase), renumitul bulevard bântuit, la intervale neregulate, de holograma gigantică a vestitului inventator – spectacol foarte gustat de turişti, copii şi provinciali.
    Printr-o coincidenţă bizară, holograma a apărut, atunci şi acolo, între mine şi sediul Poliţiei Temporale – şi nu ştiu cum de am reuşit să nu ţip, nu numai fiindcă era atât de aproape încât, dacă aş fi întins braţul, i-aş fi străpuns genunchiul, ci mai ales fiindcă, probabil pradă unui imbold masochist, am ridicat ochii şi am văzut, în locul chipului lui Ovici, figura uriaşă a lui Krama, care mă privea anume, cu un licăr de răzbunare în profunzimea ochilor parcă înceţoşaţi.
    Noroc că a dispărut imediat. Prea speriată ca să încerc să transform acea apariţie într-o scânteie care să aducă lumina în mintea mea confuză, m-am mulţumit să-mi scuip în sân şi să-mi fac cruce cu limba în cerul gurii, ca o babă superstiţioasă. Apoi mi-am luat inima în dinţi şi, cu un oftat tip „fie ce-o fi”, m-am urcat pe banda de viteză medie a căii de acces în incinta Poliţiei Temporale.
    – Hei, Anne, cum se face că tocmai tu vii abia la ora asta? m-a întrebat, veselă, o fetişcană care tocmai se instalase alături.
    – Am avut o misiune, i-am răspuns, cu elaborată nepăsare, apoi am început să mă lupt cu lapsusul care îmi ascundea identitatea interlocutoarei, deşi înfăţişarea şi glasul ei îmi erau ciudat de familiare.
    – O... „misiune” în colaborare cu Hobs? a chicotit, dezvăluindu-şi strungăreaţa. Zău, Anne, mie poţi să-mi spui orice!
    „Zău, Anne, mie poţi să-mi spui orice!”... Linda! Linda Brown, prietena mea din copilărie, colega mea de şcoală şi, timp de un an, colega mea în patrula temporală C-309. Sfinte Dumnezeule! Mi-am simţit părul zbârlindu-se şi sângele părăsindu-mi obrajii. O văzusem pentru ultima oară în urmă cu doi ani, în ziua ceremoniei ei de incinerare, întinsă pe catafalc, moartă ca toţi morţii, cu strungăreaţa dezvelită de un zâmbet fals (îi lipsea o bucată din buza de sus), cu faţa mânjită de fard ieftin, care nu reuşea să-i mascheze vânătăile, şi cu mâna dreaptă înţepenită pe piept, deasupra celei stângi, încercând parcă să-i ascundă degetele retezate. Fusese victima unei bande de neocanibali, probabil drogaţi, pentru că altfel nu îndrăzneau să pătrundă în inima oraşelor. Poliţia locală îi surprinsese prea târziu; deja o violaseră, colţii lor de mutanţi ticăloşi îi retezaseră buza şi degetele, o sugrumaseră şi o târâseră într-o fundătură, unde aveau pesemne de gând să se ospăteze pe îndelete.
    – Mă grăbesc, Linda, iartă-mă, i-am aruncat peste umăr, în timp ce săream, cu îndemânare de cascador, direct pe banda ultrarapidă.
    – Ipocrito! a strigat după mine, cu acelaşi chicotit. Ai grijă, nebuno, rişti să afle Paul!
    Derutată de vorbele ei ciudate, nici măcar nu m-am gândit că biroul meu ar fi putut suferi o schimbare, adică ar fi putut fi amplasat în altă parte a clădirii. Abia când l-am regăsit în locul ştiut am considerat asta o coincidenţă fericită.
    Cele trei colege prezente m-au întâmpinat cu priviri dezaprobatoare.
    – Ascultă, Anne, m-a întrebat doamna Katz, care, datorită vârstei înaintate îşi permitea uneori prea multe, de unde dracu’ ai scos uniforma asta fistichie?
    Într-adevăr, uniformele lor erau azurii; a mea era bej, dar avea exact aceeaşi croială şi acelaşi simbol trasat cu negru îi împodobea mâneca stângă: o clepsidră în care nisipul, suspendat în mod miraculos, era masat integral în jurul porţiunii gâtuite.
    – Am să vă povestesc mai târziu, am îngăimat. Dar unde e Kate? am întrebat, observând lipsa celei care îmi era prietena cea mai bună. Ce s-a întâmplat? De ce i-au scos de aici şi biroul?
    M-au fixat cu ochi îngroziţi, apoi au schimbat priviri îngrijorate.
    – Mai nou, te şi droghezi, doamnă Glaff? m-a apostrofat doamna Katz, înroşindu-se. Nu văd cum altfel ai fi putut să uiţi nenorocirea de anul trecut, cu neocanibalii. Sau Hobs, molusca aia nesărată, ţi-a sucit minţile cu totul?
    M-am lăsat să cad pe un scaun. „Doamnă Glaff!” Îmi spusese „doamnă Glaff”?! Mie?!
    Sfinte Dumnezeule! Nu eram nevasta lui Hobs, eram nevasta generalului! Şi Hobs, ce era cu Hobs? M-am îngrozit la gândul că ar fi putut fi amantul meu, al unei femei măritate, membră a Ligii de Conservare a Bunelor Moravuri! Asta se pedepsea cu excomunicare şi demascare publică, prin mesajele holografice care brăzdau, cruciş şi curmeziş, impunătoarea clădire a Ligii. Se pedepsea... DINCOLO, sau CÂNDVA... Dar ACOLO şi ATUNCI? Poate nici nu mai făceam parte din Ligă...
    „SERGENTUL GLAFF ESTE AŞTEPTAT ÎN BIROUL GENERALULUI! SERGENTUL GLAFF ESTE...”
    M-am repezit la banda de transport ultrarapid. Totuşi, n-am părăsit biroul suficient de repede ca să scap remarca emisă de doamna Katz cu filozofică detaşare:
    – Graba unui suflet vinovat!
    Când a dat cu ochii de mine, generalul Paul Glaff m-a măsurat consternat, a verificat buna funcţionare a sistemului de izolare fonică a încăperii şi mi s-a adresat cu amărăciune:
    – Uneori aş vrea să te omor, Anne, poţi să înţelegi? Ce uniformă-i asta? A început cumva carnavalul? Sau crezi că încă nu m-ai compromis suficient, că e loc pentru mai mult şi pentru mai bine?
    I-am întâlnit privirea verde, obosită; şi mi-a părut sincer rău că nimerisem în lumea aceea stranie, în care îi făcusem, fără să-mi pot aminti când, cum şi de ce, necazuri, şi în care continuam să-l amărăsc, deşi nu-mi făceam decât datoria, sau ceea ce fusese datoria mea în lumea părăsită, cea care poate continua să existe undeva, într-o ipotetică ZONĂ PARALELĂ!
    Atunci, într-o străfulgerare, mi-am amintit un pasaj din „Cartea Timpului”, pe care criticii de specialitate o considerau un amalgam de inepţii cu pretenţii savante, ceea ce n-o împiedica să fie un best-seller, primul din seria celor semnate de Marana Cerioniacev, mediumul la modă!
    „Un explorator al trecutului, care, cu sau fără voie, produce o cât de neînsemnată modificare a acestuia, creează o ramificaţie, o aşa-numită lume paralelă, diferind de lumea mamă prin consecinţele modificării produse; dorind să devină în «timpul său», exploratorul nu poate călători decât pe ramificaţia creată, fiind deci osândit să trăiască într-o lume paralelă cu lumea sa de origine.”
    Mi-am reprimat însă tendinţa de a mă încrede în teoriile planturoasei doamne Marana, am salutat regulamentar şi am luat poziţia „drepţi”:
    – Sergentul Anne Limtz la ordinul dumneavoastră, domnule general! Per...
    – Ce-nseam...? a început el, dar am eu am continuat, cu încăpăţânare, ridicând uşor tonul, ferm hotărâtă să nu mă las întreruptă:
    – ...mite-ţi să raportez! Şi am povestit, aproape pe nerăsuflate, tot ceea ce se întâmplase de când părăsisem biroul lui, fie el acela sau altul, fie el situat în lumea aceea sau în alta, paralelă, perpendiculară, adiacentă, tangentă sau naiba ştia cum altfel ar fi putut fi! Ca dovadă, am înhăţat geanta condiţionată să mă urmeze, am scos prototipul şi manuscrisul şi le-am trântit sub nasul generalului!
    – Extraordinar! a exclamat, examinând aparatul. Aduce foarte mult cu prototipul kramamobilului! Extraordinar! Voi preda astea forurilor superioare! Cred că vor fi interesate şi Cele Zece Parlamente, şi Cei Zece Consilieri! Anne, nu înţeleg nimic, dar mă simt îmboldit să-ţi iert toate păcatele!
    S-a repezit la mine şi m-a sărutat. Sfinte Dumnezeule! M-a sărutat aşa cum nu-mi aminteam ca Hobs s-o fi făcut vreodată, nici măcar după logodna din seara precedentă! Totuşi, asta mi s-a părut mai puţin important decât noutăţile aflate:
    Cele Zece Parlamente! Cei Zece Consilieri! Bine, dar erau numai şapte! Şapte Consilieri care propuseseră misiunea mea, şapte Paramente care o votaseră în unanimitate! Sfinte Dumnezeule! Propuseseră şi votaseră o schimbare care avea să-i afecteze! Oare nu şi dăduseră seama ce făceau?! Imposibil! De mult se zvonea că există o comisie specializată în consecinţelor modificărilor trecutului, că există o generaţie de ciborgi consacrată cercetărilor în acest domeniu... Zvonuri!... Şi bandele de neocanibali purtaseră mult timp eticheta asta, dar DINCOLO murise Linda, ACOLO murise Kate... Aşa că...
    Şi „kramamobilul”! Deci nu mă înşelasem, Krama era eroul, Marele Om, cel căruia i se realizase o hologramă pe măsură, o hologramă care să păşească alături de urmaşii urmaşilor săi pe bulevardul care îi purta numele.
    – Bulevardul, am spus, bulevardul ăsta, pe care se află sediul nostru, se cheamă bulevardul Krama, nu-i aşa?
    Generalul m-a privit ca pe un extraterestru.
    – Fireşte! Cum altfel îţi imaginezi că ar putea să se cheme?
    – OVICI! am ţipat. Pe OVICI m-aţi trimis să-l ucid, pentru că m-a ales COMPUTERUL de la Evidenţa Personalului! OVICI a inventat CRONOmobilul! Holograma lui Ovici bântuie de aproape două veacuri bulevardul ăsta şi EU am văzut-o cu ochii MEI în nenumărate rânduri!
    – Dacă n-ai fi adus aparatul ăsta... şi dacă n-ar fi hârţoagele astea, a adăugat, lovind cu mâna un teanc de hârtii tipărite cu litere mărunte, despre care ştiam că se numesc ziare şi că se foloseau pentru răspândirea ştirilor înainte de apariţia brăţărilor informatoare – aş fi jurat că eşti nebună! Am să mă lămuresc, sper, mai târziu, când timpul n-o să mă mai preseze. Acum stai jos, sergent Glaff. Am pentru tine o misiune foarte importantă.
    M-am aşezat, cu obrajii zvâcnind. Sfinte Dumnezeule, nu cumva...?
    – Cei Zece Consilieri au hotărât, a început, nelăsându-mi răgaz să-mi depăn gândurile, iar cele Zece Parlamente au votat hotărârea, în unanimitate. Călătoriile temporale creează mult prea multe probleme. În curând, poliţia noastră n-o să mai facă faţă. E nevoie de cel puţin trei oameni pe urmele fiecărui bezmetic care construieşte un kramamobil artizanal şi o tuleşte. Tot soiul de... hm! „eroi” vor să schimbe trecutul, să fabrice alt prezent, „mai bun”, fireşte. Şi tot soiul de nebuni vor să cerceteze viitorul, dar aleg întotdeauna variantele cele mai puţin probabile şi se întorc hotărâţi să dezvăluie gloatei ororile „apocalipsului ce va să vină”. E o harababură generală! Până la urmă tot o să scăpăm nesupravegheat un zurliu care-o să facă ceva ireparabil.
    M-am foit pe scaun, neliniştită. Bănuiam şi de ce o lungea, descriindu-mi ceea ce ştiam la fel de bine, şi ce legătură putea avea o hotărâre – oricare ar fi fost ea! – votată în unanimitate de Cele Zece Parlamente cu misiunea foarte importantă încredinţată unui sergent anonim, ca mine!
    – Ei bine, a continuat, s-a hotărât să facem noi ceva ireparabil. Să punem capăt, odată pentru totdeauna, călătoriilor temporale. Asta e misiunea ta, sergent Glaff. Pleci chiar acum. Ţinta: 28 iunie 1999. Îl ucizi pe Ovid Krama înainte de a scoate la iveală calculele lui Ovici, vărul care tocmai i-a murit în braţe. Krama e încă singurul care ştie că a folosit foile pentru a şi însăila pe dosul lor vestitele poeme reunite sub titlul „Vagabonzii lui Cronos”. Hârtiile le aduci aici. Cei Zece Consilieri le vor înmormânta în Tezaurul Secret. Cât despre propriul tău kramamobil – găseşti tu o metodă de distrugere!
    – De ce eu?
    Am riscat întrebarea neregulamentară simţind că trebuia să o fac, că era un rol pe care-l jucam pentru a doua oară. Dar n-am putut să spun: „N-am ucis pe nimeni, niciodată”. Am adăugat doar:
    – Cine a hotărât să mi se dea misiunea asta?
    – N-are importanţă, a răspuns, dar nu se putea altfel. Priveşte!
    Şi mi-a întins unul din ziare.
    Schiţat sumar, dar sugestiv, prin câteva linii hotărâte, în centrul primei pagini trona chipul care-mi era cel mai cunoscut şi cel mai necunoscut din lume: al meu, eram eu, nu putea fi nici o îndoială.
    – E portretul robot al femeii care a stat alături de Ovici şi care a dispărut la fel de misterios ca şi preţiosul bagaj al acestuia. A fost realizat după descrierea amănunţită făcută de Krama, un fin observator al eternului feminin, se ştie..., generalul a surâs ironic, şi licărul jucăuş al ochilor verzi a dat, pentru o clipă, atâta farmec trăsăturilor lui colţuroase, încât am regretat – ce prostie! – că nu trăisem nici măcar unul din momentele intimităţii noastre. Dar vraja s-a frânt când el a continuat, pe tonul celui obişnuit să comande: Trebuie să apari acolo înainte ca metroul să oprească în staţia următoare, să-l încurajezi pe Krama, să te ţii scai de el, să-l însoţeşti acasă, să i te strecori în pat dacă e nevoie, dar să nu te întorci fără foile alea blestemate şi fără să-i storci poetului ultima suflare!
    – Îţi arunci nevasta în culcuşul altuia? m-am indignat, fără să înţeleg de ce mă simţeam atât de ofensată.
    A zâmbit a lehamite.
    – O nevastă pe care o împart de cinci luni cu Hobs... Ce mai contează?
    Probabil că am pălit. Aş fi vrut să spun ceva, orice, dar n-am reuşit să scot nici un sunet. Era prima dată când asta mi se arunca în faţă, direct, fără menajamente.
    – Credeai că n-am aflat? Uite că ştiu! Mulţumeşte-le prietenelor din liga ta idioată. Ştirea a fost „dată publicităţii”. Hieroglifele voastre holografice o „dansau” ieri în jurul sediului. Fireşte, oamenii cu scaun la cap nu se ostenesc să citească. Dar mi s-a năzărit să o fac. Tocmai la momentul potrivit; doar nu degeaba sunt şeful Poliţiei Temporale!
    I-am apreciat amarul simţ al umorului, luând totodată notă că nici nu-mi pierdusem calitatea de membră a Ligii, nici metodele „de lucru” ale acesteia nu se schimbaseră.
    – Mi-ar plăcea să cred povestea pe care mi-ai înşirat-o, a reluat, după o pauză în timpul căreia a înghiţit de câteva ori în sec, după obiceiul pe care i-l cunoşteam. Dar, ţi-am spus, acum n-am timp pentru asta. Acum ţi-am dat un ordin, sergent, şi nu accept comentarii!
    – Dar n-am KRAMAmobil, am protestat. Iar CRONOmobilul mi l-am distrus, îndeplinind alt ordin.
    A cotrobăit într-un sertar, apoi mi-a întins un aparat. Poate kramamobilul şi cronomobilul n-or fi fost identice ca prototip, dar forma pe care o aveau în acel prim an al veacului al douăzeci şi treilea era absolut aceeaşi!
    – Mi-am permis să-ţi iau aparatul din rastel şi să-l reglez eu însumi, la nanosecundă şi la micrometru, plus transformarea adecvată a vestimentaţiei. Tu trebuie doar să-ţi declanşezi transportul. Ar fi cazul s-o faci cât mai curând!
    – Şi unde o să revin? mi-am continuat obiecţiunile. Într-o lume fără Poliţie Temporală? Într-o lume în care o să fiu soţia lui Hobs şi amanta ta, generale?
    – Sergent, mi-a spus, fără să-şi piardă calmul vocii, deşi roşeaţa sfeclei îl invadase iarăşi, ordinele nu se discută! Aici nu e „cuibul” nostru conjugal. Sergent, ordinele se execută!
    M-am ridicat din proprie iniţiativă.
    – Permiteţi să trec la îndeplinirea misiunii?
    Mi-a întins mâna.
    – Succes, sergent.
    Apoi, în timp de executam, regulamentar, salutul şi întoarcerea la nouăzeci de grade:
    – Şi un sfat prietenesc, Anne: când revii, fă-o IERI, şi împiedică-mă cu orice preţ să trec pe lângă sediul ligii voastre barbare! Revino IERI, Anne, te rog!
Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte
© cartea.info, 2005