Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte

    Călugăriţa


    Ai reuşit! Eşti în inima Buncărului Călugăriţelor pentru a doua oară!
    A fost uşor să înşeli vigilenţa surorilor-păzitoare! Le-a fost necunoscut noul tău trup, capodopera vârfurilor chirurgiei metamorfotice (cei cinci bărbaţi care s-au bucurat să slujească toanelor tale). Şi ţi-au crezut povestea îngăimată printre lacrimi. Te-au înregistrat pe lista celor seduse şi abandonate şi te-au condus, îndatoritoare, până la un scaun de pe primul inel al Rotondei Negre.
    Eşti lângă podiumul rotitor, pe care tronează, cu trupul elefantin drapat într-o amplă sutană roşie – roşul e, spun ele, culoarea pasiunii şi a răzbunării –, chiar stareţa, Maica Alinătoare. Iar vocea ei, aceeaşi voce de stentor, lovind pereţii imensei rotonde, zămisleşte ecouri învălmăşite.
    – Mi-e milă de voi, fiicelor! Pentru că vreţi să vă-ngropaţi aici, departe de goana după fericirea lumească! Pentru că vreţi să vă jeliţi visele răposate în zile şi nopţi pe care nu le ştiţi cât sunt de lungi!
    Pentru că vreţi să-mbătrâniţi în post şi-n plâns! Pentru că nu pricepeţi că, acolo de unde aţi fugit, EI se desfată! Pentru că nu pricepeţi că trebuie, că e drept ca EI să ispăşească! Pentru EI şi pentru înaintaşi, pentru tot neamul bărbătesc! EI, care ne-au pus jugul – şi ne-au adus războiul! – după ce-au scăpat de matriarhat!
    Au nu gândiţi voi, fiicelor, că au rămas în libertate monştrii care v-au siluit, care v-au terfelit cum nici o fiară nu-şi terfeleşte prada? Şi monştrii care v-au smintit cu vorbe goale, care şi-au râs de sfânta voastră nevinovăţie, ca să vă zvârle pe urmă cu dispreţ, ca pe o jucărie dezmembrată? Monştrii care-au făcut din voi unelte dătătoare de plăcere, obiecte de-nchiriat? Monştrii care se însoţesc cu voi doar ca să vă transforme în maşini pentru trudit şi procreat?
    Au n-aţi vrea, fiicelor, în loc de jale, fiorul răzbunării? N-aţi vrea plăcerea – cea supremă – culeasă doar prin talpa proptită pe grumazul vrăjmaşului răpus, învins tocmai în jocul lui nelegiuit, în care crede el că te-a atras? N-aţi vrea să îi aveţi drept sclavi bicisnici, întotdeauna la cheremul vostru, pe monştrii care uită că o făptură asemeni vouă i-a cărat în pântec şi i-a născut în chin?
    – Am vrea! O vrem! Da, vrem! urlă nebunele în cor.
    Fireşte că tu taci. Aşa cum n-ai făcut-o prima dată, când te-ai alăturat corului. Fireşte, Maica nu observă. Dar tu ai ochi să vezi, aşa cum n-ai făcut-o prima dată, când erai orbită de ură, că rotonda e împânzită cu năluci. Pe inelele periferice, umăr lângă umăr, mii de holograme formează corul de care s-au lipit, la început timide, pe urmă pradă isteriei colective, vreo sută de femei, toate plasate pe inelele centrale.
    – Dacă o vreţi într-adevăr, continuă Maica, cu un surâs de-a curmezişul feţei late, noi, singurele monahii care n-au dezertat de pe planeta asta muribundă, sufocată de păcate, vă oferim puterea minţii! Vă oţelim hulita minte scurtă, de muiere! O să puteţi struni orice bărbat! Orice bărbat avut în faţa ochilor, orice bărbat avut în amintire! V-ar plăcea, nu-i aşa?
    – Da, da! se avântă corul.
    – Deci, fiicelor, acceptaţi darul? Vă încumetaţi?
    – Da, da, ne-ncumetăm! Da, da! scandează corul.
    – Eu nu! ţipi tu. Şi te ridici, şi sari cu uşurinţă (atletul Jhin ţi-a mulţumit că l-ai „lăsat“ să te antreneze o lună) pe podiumul înalt, chiar lângă Maică. Eu – şi-ngenunchezi – eu am venit să te implor să-ţi iei darul înapoi! Te conjur, izbăveşte-mă de harul ăsta blestemat!
    – Da, da, ne-ncumetăm! continua să urle corul, ca şi cum tu n-ai fi acolo, lângă Maică, cu mâinile încleştate de poalele sutanei purpurii.
    Netulburată, ea le face semn, iar ele, femei printre năluci părând asemeni lor, prind să se scurgă, în şiruri spiralate, spre ieşiri.
    Tu ştii ce le aşteaptă. O chilie albă, două surori cu chipuri seci, îndemnul de a se întinde pe patul strâmt şi înalt. Şi gelatina de un galben translucid, flască, rece şi rea ca hrana prost sintetizată, pusă pe frunte şi întinsă pe păr. Apoi, dementă, durerea, teama că ţeasta tocmai ţi se crapă şi, fără veste, uşurarea, calmul, senzaţia de a fi parte dintr-un întreg, grăunte de nisip adăugat în dună. Şi comuniunea stranie cu miliarde de minţi străine, care se năpustesc, impresia că te pierzi spre a te regăsi ca parte infimă din conştiinţa unei enorme entităţi... Şi, într-un târziu, trezirea – din nou tu însăţi, ca şi cum nimic n-ar fi schimbat.
    Dar ai plecat, atunci, o nouă încredere mânându-te către viesparul lumii care te învinsese, care-ţi lăsase numai laşitatea – sau tăria? – de a fugi.
    Şi a fost, la început, ca o minune! În preajma ta, bărbaţii îşi pierdeau voinţa. Le comandai gesturi şi vorbe după placul tău, iar ei, sărmane marionete, se supuneau firesc, fără să dea vreun semn că ar fi priceput ce se întâmplă.
    O vreme, te-ai amuzat cu şotii, punându-i să facă tumbe în metrouri sau în tunelele-autostrăzi, să-şi înjure şefii la recepţii sau la consfătuiri mediatizate... Oricând şi de toate!
    Dar, mai ales, i-ai obligat să se târască în genunchi în urma ta, plângând, cerşind o vorbă bună, un sărut, o mână alintătoare poposită-n pripă pe un obraz, sau numai o privire, fie ea şi rea!
    Până ţi-a fost lehamite de traiu-ntre momâi! Şi ţi s-a făcut dor să simţi în braţe un bărbat adevărat. Zadarnic îţi porunceai să nu-l influenţezi, tot îţi scăpa un gând răzleţ, sau o dorinţă, chiar neînsemnată, ceva care să-l schimbe după pofta ta. Şi, Doamne, cum mai jinduiai după plăcerea aia pe care simţi c-o dărui! Şi cât o detestai pe cea primită, ai înţeles, de tine de la tine!
    Ai plâns când ţi-a fost limpede că, pentru totdeauna, bărbaţii aveau să-ţi fie doar anexe cărora le comanzi chiar fără să o ştii, aşa cum le ordoni picioarelor să meargă!
    Ai plâns şi ai fugit printre lesbiene. Le cunoşteai din vremea când te oploşiseşi în taverna Cocoşatei, atunci când borâseşi de fiecare dată, punând pe goană clientela. E drept că erau babe urduroase! Însă acum, când ţi-ai ales drept partenere femei a căror frumuseţe o invidiai, iar greaţa te-a lovit cu aceeaşi violenţă, ai înţeles că vina o purta, şi o purtase, sila stârnită înăuntrul tău de carnea muierească.
    Şi ai fugit din nou! Unde puteai să fugi? În Buncărul Călugăriţelor, de parcă nu le-ai fi jurat că niciodată n-o să te întorci!...
    Te-ai întors, gata să le dai surorilor averea jumulită de la cei care crezuseră că era dorinţa şi plăcerea lor să îţi îngraşe contul, gata să faci orice ca să te regăseşti pe tine, cea de acum trei ani, venită să-şi plângă în mânăstire tinereţea irosită.
    Tu, plângând, îţi dezveleşti de-a fir a păr durerea, acolo, prăbuşită, căutând zadarnic în ochii Maicii Alinătoare înţelegerea şi mila.
    – Eu, Maică, am fost şi siluită, şi amăgită, am fost şi târfă înainte de a mă refugia aici... Şi-ţi mulţumesc pentru că am putut să mă răzbun! Dar eu şi ura ne urâm acum, am stat prea mult alături! Vreau dragoste! Te rog, dă-mi-o înapoi!
    În rotonda goală, Maica stă neclintită. De parcă tu n-ai fi.
    Apoi te ridici şi o priveşti în faţă.
    – Vreau dragoste! îi strigi. Nu masturbare!
    Maica se-nsufleţeşte. Te fixează îngustându-şi ochii. Şi îşi înalţă colţul stâng al gurii, a dispreţ.
    – Vrei dragoste? De ce n-ai luat-o când o puteai avea? Atunci te-ai tras aici, nevolnică, bocind. Şi noi, şi eu, ţi-am dat putere! Ai vrut-o! Acum nu o mai vrei? Nu-mi spune mie asta! Nu pot să iau ce-am dat! Acum ai harul, fato, şi o să mori cu el! Poţi să te sinucizi, adăugă, cu glasul îndulcit. E un păcat, dar eu te-absolv! Iar Ordinul îţi iartă jurământul nesocotit şi chipul măsluit sub care ai revenit în Buncăr. Mai mult nu pot să fac!
    – Ba poţi! De ce nu-mi spui în faţă că nu vrei? Tot am să mă răzbun! Tot am să stau în poartă, să afle smintitele care doresc să intre, să afle ce găsesc aici!
    Blajină, Maica îţi zâmbeşte:
    – N-o să te oprim. Încearcă! Câte crezi că o să întorci din drum?
    Tu nu cedezi.
    – Poate n-or să m-asculte. Dar am o armă. Darul tău! Bărbaţii or să se supună când o să le cer să surpe cuibul vostru blestemat!
    – Se vor supune, aprobă Maica. Dar câţi vor fi supuşi de tine şi câţi de cele care sunt, şi or să mai fie, ca mine – atâtea alte mii?
    Te pierzi, îi prinzi umerii în mâini, încerci să zgâlţâi cilindrul gros care îi este trup. Şi zbieri din nou, punând peste înverşunarea dinainte ciuda că nu o poţi clinti:
    – Tu m-ai făcut neom! Vreau să fiu din nou om!
    Maica se scutură de tine ca de un val de praf. Îţi întoarce spatele, coboară de pe podium şi îţi azvârle peste umăr, apăsat:
    – Ce proastă eşti!
    Tu ţipi în urma ei:
    – Ba nu! Eu ştiu! Vrei pentru tine lumea, chiar dacă e pe moarte, ciopârţită de nechibzuinţe, sufocată de păcate. Ca s-o conduci, vrei să transformi bărbaţii într-o colecţie de marionete cu sfori trase de noi, cealaltă colecţie a ta, fanaticele iresponsabile care se joacă cu un har spurcat!
    Şi taci, speriată. Fiindcă înţelegi ce-ai spus. Şi pentru că nu ştii de ce ai spus aşa!
    Dar Maica îţi răspunde. Fără să se întoarcă şi fără să privească înapoi:
    – Mă-ncumet să o fac!

Inapoi supra-Vietuitorii
de Ana-Veronica Mircea
Inainte
© cartea.info, 2005